Visul unei naţiuni: România Mare! Pe 24 ianuarie 1859 a început totul

Pe 24 ianuarie 1859 Alexandru Cuza este ales domnitor în Ţara Românească.

Statul român modern are ca şi fundament ideologic o idee centrală definitorie:unirea tuturor provinciilor locuite majoritar de către români într-un singur stat care să fie aservit intereselor naţionale româneşti.

Data de 24 ianuarie 1859 este una remarcabilă pentru naţiunea română şi arată cum în momente istorice cheie românii s-au ridicat cu mult curaj să îşi apere drepturile şi să înfăptuiască lucruri mari.

Ideea de unire a principatelor române nu era deloc una nouă. Unitatea celor trei provincii româneşti: Moldova(incluzând Basarabia şi Bucovina), Ardealul şi Ţara Românească este una indiscutabilă. Deşi organizate ca trei principate distincte, între acestea existau legături indestructibile date de utilizarea aceleiaşi limbi de esenţă latină.

Ocupaţiile fanariote, revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, restauraţia domniilor pământene, revoluţiile româneşti de la 1848, războiul Crimeii au fost doar etape spre unirea din 1859.

A fost nevoie de mult curaj şi determinare. Imperiul Otoman, Imperiul Ţarist şi Imperiul Habsburgic se opuneau cu vehemenţă acceptării dorinţei de unire a Românilor. Războiul Crimeei, dus între ruşi şi turci a fost însă unul crunt şi puterile occidentale, în frunte cu Franţa şi Anglia, au decis să pună capăt neliniştilor din zonă.

Politicienii români ai momentului au dus atunci o puternică propagandă românească în marile capitale europene. Mai mult decât atât, o bună parte dintre ei au fost factori activi în schimbările fundamentale de regim din Franţa. Astfel s-a ajuns în decursul timpului ca problema românească să fie confundată la nivel european cu cea orientală- colapsarea Imperiului Otoman. Unirea principatelor române şi autoguvernarea a fost văzută, prin propagandă activă românească, ca fiind unica soluţia împotriva expansiunii ruseşti spre Europa, având în vedere faptul că Imperiul Ţarist era incapabil să mai asigure securitatea zonei.

Doleanţele principale ale românilor erau clare: un singur stat format din unirea principatelor, cu un singur domnitor, un singur parlament şi un singur guvern. Însă nu aceasta era şi dorinţa puterilor regionale.

Cu toate acestea pe 5 ianuarie 1859, la Iaşi, Cuza este ales domnitor al Moldovei. Câteva zile mai târziu gestul este repetat cu multă determinare şi la Bucureşti. De facto unirea se înfăptuise.

Dar presiunea externă exista. Imperiile alăturate erau în şoc: Imperiul Ţarist şi cel Otoman comasează forţe armate impresionante la graniţele ţării. Românii nu erau deloc impresionaţi. Atunci a intervenit Franţa, care, cu sprijinul Angliei, a impus decizia românilor sub presiunea unui război ce părea iminent. S-a bătut în retragere, imperiile regionale aşteptând un moment mai prielnic.

Cuza a unificat parlamentul şi guvernul. A trecut rapid la impunerea unor măsuri radicale ce urmau să revoluţioneze viaţa politică, socială şi economică din noul stat. Era foarte important ca puterea românilor, în mare parte lipsiţi de drepturi până la acel moment, să fie una reală.

S-a modificat legea electorală, averile impresionante ale bisericilor străine au fost răscumpărate, românii, în marea lor parte ţărani, au fost împroprietăriţi. S-au creat instituţii cheie necesare funcţionării statului, poate cea mai importantă măsură fiind creşterea accesului la educaţie şi crearea unui sistem de învăţământ modern.

Moştenirea acelei generaţii există şi astăzi. Actul de pe 24 ianuarie 1859 avea în cele din urmă să fie pietricica care va răsturna echilibrul de forţe în Europa. În următorul secol imperiile aveau să se prăbuşească şi o nouă ordine socială să domnească. Rolul românilor nu a fost deloc unul minor în acest proces.