Puţine personalităţi din România au atins vreodată gradul de complexitate al fostului mare dirijor. Doctor în patru discipline, obsedat de muzică şi de budism, creator de sisteme de interpretare revoluţionare, perfecţionist agresiv, Celibidache rămâne şi astăzi unul dintre cei mai fascinanţi şi controversaţi muzicieni ai secolului trecut

Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, prestigioasa publicaţie americană „The New York Times“ îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“. Poate fi o figură de stil, desigur, dar retrasând etapele vieţii lui Celibidache, nu poţi evita senzaţia că, poate, ceva îţi scapă. Că imaginile, relativ puţine care au rămas din concertele sale, îţi învăluie personajul într-o şi mai mare aură de mister, în loc să-l clarifice. 

Dacă ar fi să alegem un singur cuvânt care să rezume de-o manieră cât de cât coerentă personalitatea lui Celibidache, poate că acest cuvânt ar fi „nonconformist“. Întreaga sa viaţă pare plasată între poli ai improbabilului. Tătăl său îl vedea conducător, poate chiar politician. El a ales muzica. 

La numai 33 de ani, ajungea directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, un record mondial care şi astăzi stă în picioare. De fapt, despre Celibidache se poate spune orice, mai puţin că a fost o persoană comodă celorlalţi. Viziunea sa despre viaţă şi muzică a părut, nu de puţine ori, una cel puţin bizară. Cum altfel ai putea caracteriza pe cineva care alege ca temelie a concepţiei sale muzicale fenomenologia, un curent filosofic la modă în prima parte a secolului XX, şi budismul? Ce fel de erezie mai este şi asta?

În plus, Celibidache a fost întotdeauna „gură spartă“, după propria descriere. Într-una dintre scrisorile trimise prietenului său din România, Eugen Trancu-Iaşi, datată 24 decembrie 1957, Celibidache scria: „Ştii tu care este ambiţia mea cea mai mare? Să-ţi dovedesc cu metrul şi lingura cât de diletanţi sunt toţi dirijorii“. Iar, de-a lungul vieţii, fostul dirijor nu s-a ferit să arunce cuvinte grele către mai toţi cei care erau consideraţi etaloane ale muzicii simfonice. 

Însă poate că niciun alt element nu dovedeşte atât de bine caracterul complicat, dual şi nonconformist al lui Celibidache, decât înregistrările sale. Unii, precum muzicologul şi dirijorul Cristoph Schlüren, le adoră, proclamându-l drept „cel mai mare dirijor al secolui trecut“. Alţii le detestă, invocând o anumită preţiozitate şi, mai ales, tempoul ales în anumite concerte, lent, agonizant de lent. 

Celibidache a refuzat tot ceea ce restul dirijorilor au adoptat necondiţionat, în drumul spre succes: înregistrările audio, concertele în America, interviurile şi pozele din reviste. Şi atunci cum se face, totuşi, că acel necrolog amintit la început, îl numea „un titan“?

Tatăl autoritar

Câteva detalii biografice, mai întâi. Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în localitatea Roman, din judeţul Neamţ. Familia sa era una dintre cele mai avute din zonă, tatăl lui Sergiu fiind guvernator local. Celibidache copilăreşte în umbra părintelui autoritar, cel care îl vedea ca pe urmaşul său, la conducerea provinciei.

„O bătrână ne spunea: «Sergiu va deveni mare, mare de tot!». «Cât de mare?», am întrebat-o eu. «Mare de tot, uriaş!», îmi răspundea bătrâna“, avea să-şi aducă aminte sora lui Celibidache, Irina Paraschiva, intervievată, în 2012, pentru documentarul „Firebrand and Philosopher“, regizat de Norbert Buse. 

Tot sora fostului dirijor îşi aminteşte şi de primele indicii ale viitoarei cariere a lui Celibidache. „Noi toţi am făcut pian. Eu am făcut şapte ani, dar n-am avut niciun fel de talent. Sergiu a avut ureche absolută. Apăsam clape la întâmplare, Do bemol, Sol bemol, Re, mai ştiu eu ce, şi îi spuneam alte note, pentru a-l induce în eroare. N-am reuşit niciodată. Le identifica imediat“. 

Copilul Sergiu Celibidache este un adevărat mister şi pentru propriii părinţi. Văzând că fiul său nu prea se ocupă cu temele acasă, tatăl decide să-i facă o vizită inopinată directorului şcolii. „Tata era îngrijorat, pentru că nu-l vedea niciodată pe Sergiu făcându-şi temele acasă. Directorul i-a spus aşa: «Fiul dumneavoastră este mai mult decât un elev excelent. Este talentat». Păi ştiţi ce făcea? Rezolva toate problemele la tablă, pentru ca şi ceilalţi copii să poată copia răspunsurile. Era foarte bun, mai ales la matematică. Foarte bun“, povestea aceeaşi Irina Paraschiva Celibidache. 

„Ich bin ein Berliner“

După absolvirea liceului în oraşul natal, Celibidache este trimis de familie la Iaşi, unde, mai întâi, ia lecţii de pian şi de compoziţie, apoi se înscrie, la presiunea tatălui, la Universitatea din Bucureşti, studiind matematica şi filosofia. 

„Voia muzică, la asta visa. Tânjea să trăiască creativ. Şi asta, desigur, a intrat cumva în conflict cu viziunea tatălui său despre viitorul lui Sergiu. Viziune care este greu de explicat. Cred că-l vedea în fruntea ţării sau aşa ceva. Dincolo de orice glumă, şi-l imagina ocupând funcţii importante în domeniile principale ale vieţii: armată, politică sau economie. Pus în faţa noii sale vocaţii, tatăl i-a spus, în timpul unei vizite a lui Celibidache acasă, la Roman: «Gata, din momentul ăsta, nu mai eşti fiul meu şi locul tău nu mai este în această cas㻓, explică, pentru „Weekend Adevărul“, dirijorul şi jurnalistul muzical Christoph Schlüren, unul dintre biografii lui Sergiu Celibidache.

Avea să fie ultima întâlnire dintre Celibidache şi tatăl său. Fostul dirijor îşi foloseşte banii pentru a deschide o şcoală de dans în Capitală, fapt care-i aduce o anumită independenţă financiară. În paralel, trimite prima sa compoziţie la Berlin, unor dirijori şi muzicologi din capitala Germaniei. Pentru cineva crescut printre romanţe şi într-o muzică în care linia melodică este esenţială, Celibidache dovedea, prin această primă compoziţie o ruptură totală de tradiţia balcanică. Muzica era gravă, dodecafonică, lipsită de liniaritate, aproape un experiment. 

 Răspunsul este aproape imediat. Este chemat la Berlin pentru a aprofunda studiile muzicale. În 1936 de ani, la 24 de ani, Celibidache părăsea România, pe care avea să o revadă abia în 1978.

<strong></strong>

<strong>A falsificat semnătura tatălui pentru a nu reveni în România</strong>

Instantanee din viaţa unui dirijor nonconformist 

Sergiu Celibidache ajunge în Germania în 1936, fiind martor direct al efervescenţei sociale date de venirea la putere a naziştilor. Străzile capitalei Germaniei sunt pline, se organizează manifestaţii propagandistice aproape în fiecare zi. Germanii propovăduiesc „rasa superioară“, iar imaginea lui Hitler a depăşit-o demult pe cea a unui simplu pământean. 

Celibidache preferă retragerea din această lume. Alege studiul continuu. Se înscrie la Academia de Muzică din Berlin, avându-i ca profesori pe adevărate somităţi ale vremii: Walter Gmeindl şi Heinz Tiessen la compoziţie şi Fritz Stein la arta dirijatului. În acelaşi timp, audiază cursurile de psihologie ale lui Eduard Spranger şi pe cele de metafizică ale lui Nicolai Hartmann.

De-a lungul vieţii sale, Celibidache a rămas extrem de discret cu privire la această perioadă. „N-aveam nici cea mai vagă idee unde se afla“, povestea, în 2012, sora sa, iar această declaraţie ar trebui să fie edificatoare despre cât de mult insista Celibidache să se rupă de România şi de propria familie. Muzicologul şi dirijorul Christoph Schlüren este cel care a săpat adânc în arhivele Academiei de Muzică din Berlin. Concluziile acestei munci de investigator sunt, deopotrivă, fascinante şi neaşteptate. „Pe scurt, ceea ce am aflat eu sunt următoarele. Între 1939 şi 1940, Celibidache studiază compoziţia, fiind numit director al corului filarmonicii între 1940 şi 1945. Ce este mai interesant este cum căuta tot felul de subterfugii pentru a nu mai reveni în România. De exemplu, a falsificat semnătura tatălui pe fişa de înscriere la universitate. Tot în această perioadă, 1940-1945, susţine şi primele concerte, cu universitatea, organizate, mai ales în ţările aliate Germaniei. Devine absolvent în noiembrie 1944. Pe diploma de licenţă, este catalogat ca un «pianist excepţional» şi i se prevede o carieră fulminantă ca dirijor. Oricum, Celibidache a obţinut cele mai bune rezultate din promoţia sa“, explică Christoph Schlüren, pentru „Weekend Adevărul“.

Succesul: „Îţi îngheaţă inimioara de emoţie“

„Aceasta este perioada în care tatăl meu a compus prima sa simfonie“, povesteşte regizorul Serge
Celibidache, unicul fiu al fostului mare dirijor. „Când lucram la filmul meu documentar despre viaţa sa (n.r. - „Grădina lui Celibidache“) am descoperit manuscrisul acestei compoziţii. Era plin de pete de ceară. Ulterior, am aflat că simfonia fusese compusă noaptea, la lumina lumânării, pentru ca tata să nu devină o ţintă a bombardamentelor din Berlin“, spune fiul lui Celibidache. 

În 1945, i se iveşte marea şansă. Directorul Orchestrei Filarmonice din Berlin, Wilhelm Furtwängler este îndepărtat din funcţie, fiind acuzat de colaborare cu regimul nazist. Furtwängler, idolul şi mentorul lui Celibidache, se retrage în Elveţia, aşteptând reabilitarea. În locul său, este numit chiar Celibidache, căruia, la numai 33 de ani, i se dădea pe mână una dintre cele mai prestigioase orchestre. 

Momentul este consemnat într-una dintre scrisorile trimise de Celibidache prietenului său român, Eugen Trancu-Iaşi. „15 octombrie 1945, Berlin. Dragul meu Ginel, am ajuns departe de tot, aş vrea să te faci o musculiţă şi să vii într-o seară de vară la Berlin, să-ţi îngheţe inimioara de emoţie“.

În următorii 7 ani, Celibidache va conduce ca dirijor peste 400 de concerte cu Orchestra Filarmonică din Berlin, impunându-se, atât ca viziune muzicală, cât şi prin exigenţele excepţionale în raport cu muzicienii. 

În scrisori, se plânge că nu mai are viaţă personală, nici timp să se ocupe de vreo relaţie. Însă exultă: „Opoziţia presei şi a publicului au fost complet învinse. E greu pentru ei să vadă în fruntea Filarmonicii un tânăr şi mai ales un român“. Glumeşte cu prietenii din România, povestindu-le că cochetează cu ideea de „a-şi lăsa chelie“, dar că nu poate renunţa la „cogeamite de coamă, pe care am scăpat-o de terorile războiului şi care mi-a salvat viaţa la 28 de ani, când am fost rănit la cap şi la mână“.  

Marea lovitură a vieţii

Alături de dirijorul german Wilhelm Furtwängler, mentorul şi idolul său

În 1952, un Furtwängler reabilitat este readus la conducerea Orchestrei Filarmonice din Berlin. Doi ani mai târziu, Celibidache avea să primească, după propriile spuse, cea mai cruntă lovitură din viaţă. Herbert von Karajan este ales succesorul lui Furtwängler, fiind numit dirijor pe viaţă.

„Celibidache era dezavuat de Filarmonică, o decizie pe care nu o va accepta niciodată pe deplin. Germania se afla în plină reconstrucţie, şi oamenii aveau nevoie să vadă un german la conducerea uneia dintre cele mai prestigioase filarmonici din lume“, explică Christoph Schlüren. Celibidache va rămâne până la sfârşitul vieţii în conflict deschis cu Karajan, acuzându-l că se străduieşte să fie comercial şi că muzica sa nu are niciun fel de profunzime.

 Odată cu numirea lui Karajan, Celibidache rămâne fără o funcţie permanentă. Este invitat cu regularitate la pupitrul unora dintre cele mai importante orchestre din lume. Într-unul dintre aceste drumuri, în Argentina, Celibidache avea să-şi întâlnească marea iubire.

<b>„Sergiu îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca“</b>

Pictoriţa Ioana Celibidache (foto), soţia şi marea iubire a lui Sergiu Celibidache ,a fost o persoană extrem de retrasă. Cu excepţia unui interviu acordat lui Iosif Sava şi a câtorva apariţii, mai degrabă întâmplătoare prin presă, existenţa ei s-a dus în conul de umbră pe care, cum recunoştea şi dânsa, Celibidache îl proiecta deasupra tuturor celor care intrau în contact cu el. Până la moartea ei, în ianua-

rie 2012, doamna Celibidache a mai acordat totuşi un interviu Crisulei Ştefănescu, publicat în „Luceafărul de dimineaţă“, revista de cultură a Uniunii Scriitorilor din România, ediţia din mai 2011. 

Este singurul loc unde Ioana Celibidache vorbeşte despre relaţia ei cu fostul mare dirijor. Iată, deci, câteva extrase, mărturii ale unei poveşti de dragoste ca pe vremuri.

„A fost un coup de foudre“

„Tu ştii cine era el?! Cine era Sergiu? Îmi mânca aerul! Nu voia, săracul, dar mi-l mânca. Eu nu mai respiram. Şi cred că am fost un fel de eroină. Nu să-l stăpânesc – Doamne, fereşte! –, că nu putea fi stăpânit, dar să-i rezist. Nu puteai să-i rezişti.

Dacă nu era una ca mine, cred că o dădea dracului demult. Pentru că el era, nu ştiu cum să spun, foarte critic şi nu accepta o mediocritate. Era ceva teribil. Dar era şi foarte comic, foarte amuzant. Mureai de râs cu el. Când îţi povestea ceva... nu era niciodată plat. Era hazos. N-aveam un moment de plictiseală. Or, eu am mai fost măritată de două ori înainte, ştii. Şi m-am plictisit!

 Aveam 26 de ani. El venise la Buenos Aires, la Teatrul Colon, să deschidă stagiunea pe care urma să o închidă Karajan. Şi m-am dus şi l-am văzut. L-am văzut şi am fost ca lovită de apoplexie. Nu mai auzisem, nu mai văzusem aşa ceva până atunci. M-am întors acasă şi i-am spus bărbatului meu cu inocenţă, inocenţă crudă, dacă vrei, sau cruzime inocentă: «Am întâlnit bărbatul vieţii mele». Şi el s-a uitat la mine şi a crezut că am înnebunit. A doua seară m-am dus în lojă şi i-am cerut lui Sergiu un autograf. [...] A fost un coup de foudre (n.r. - dragoste la prima vedere). Pentru amândoi. A fost ca o explozie. Gata, s-a terminat pe viaţă. Şi bărbatu-meu, al doilea, spera că mă întorc. După un an, mă întâlneam cu Sergiu în Europa, la Genova. Să mă întorc? Je suis partie pour la vie! (n.r. - Am plecat definitiv!) De atunci am fost nedespărţiţi. Am fost peste tot împreună, în Italia, în Anglia, în Danemarca, în Suedia, în Germania. Peste tot.

Cu Sergiu am râs 45 de ani. Ceea ce este enorm. S-a prăpădit la 84 de ani. Şi spunea: «Dragă, am îmbătrânit şi eu» – dar era ca o floare – «şi femeile tot nebune sunt!». Ştii, îi scriau o mie de scrisori. Nici nu le deschidea.

După ce s-a prăpădit Sergiu, am avut doi ani în care nu am mai putut să pictez nimic. Nimic. Şi atunci, m-am pus pe scris. [...] Dar nu ca un biograf. Şi, după ce am terminat cartea «Sergiu, altfel», nu ştiu ce s-a întâmplat, dar parcă mă mâna Sergiu de la spate. Am avut o inspiraţie, după doi ani, de parcă mă împingea el.“

<strong>„Sistemul Celibidache“: „Orice final trebuie să conţină promisiunea începutului“</strong>

„Anii după plecarea de la Berlin sunt puşi sub semnul călătoriei. Sergiu Celibidache zboară între Anglia, Danemarca, Suedia, Argentina şi Franţa, conducând orchestre de peste tot. Cere timp suplimentar pentru repetiţii, mult peste orice dirijor al vremii. Discută mult cu muzicienii, încercând să-i facă să înţeleagă că, dincolo de notele înscrise pe o partitură, se află Muzica şi ea aşteaptă să fie auzită. 

În 1956 are o revelaţie care avea să-i schimbe viaţa şi întreaga raportare faţă de muzică. „Aveam 44 de ani când am avut revelaţia simultaneităţii. Eram înnebunit, atât de descoperire, dar mai ales de faptul că nu puteam transmite celorlalţi experienţa mea. Ce aş fi putut să fac? Nici nu puteam să le spun celorlalţi că a fost un concert bun. «Maestre, dar toate concertele dumneavoastră sunt bune», mi se răspundea imediat“, avea să povestească Celibidache, într-un documentar regizat de Jan
Schmidt-Garre. 

„Între timp, m-am transformat“

Transcrisă simplist, revelaţia lui Celibidache provine din înţelegerea faptului că orice început stă într-un final. Că există acest ciclu, al simultaneităţii, sau, după cum spunea chiar el, că „orice final trebuie să conţină promisiunea începutului“. Că acest echilibru pierde, practic, orice noţiune de timp. Iar noul principiu avea să devină baza întregului său demers, pentru tot restul vieţii, punctul de la care va începe orice analiză a unei lucrări muzicale. 

„Voi sfârşi în exact acelaşi loc unde mă aflam la început. Dar, între timp, m-am transformat“, rezumă muzicologul Christoph Schlüren. O astfel de interpretare aduce, desigur, modificări radicale în actul interpretării. Muzica iese din zona performanţei matematice, şi trece spre zona intuiţiei, a momentului, a reacţiei. Aşa se poate explica şi obsesia lui Celibidache pentru acustica sălii de concert, tendinţa sa de a-şi instrui muzicienii de a nu interpreta pur şi simplu, ci de a se asculta între ei, şi, mai ales, abordarea oricărei lucrări de parcă ar fi prima interpretare. 

Într-un astfel de context, devine, iată, extrem de clar, de ce Sergiu Celibidache refuza înregistrările. În viziunea sa, muzica nu avea nevoie de imortalizare, ci de moment. De acel moment în care, o singură dată în viaţă, după audierea, bunăoară, a unei simfonii, ai fost complet transformat. 

„Există un singur «da»!“

Metoda şi viziunea nonconformiste ale lui Celibidache vor avea o influenţă uriaşă asupra propriilor elevi. „Măiestria lui Celibidache poate fi descrisă din mai multe puncte. În primul rând, prin atenţia sa asupra detaliului, care devine obsesie. Nu ignora niciun aspect muzical, fie că se referea la ritm, dinamism sau frazare. Acorda fiecărui moment o importanţă capitală“, explica dirijorul şi pianistul Daniel Barenboim, cel pe care Celibidache însuşi l-a considerat cel mai bun elev al său. 

 Jurnalistul Patrick Lang, cel care a stat de vorbă cu mai mulţi foşti studenţi ai dirijorului român, reunind o serie de texte în lucrarea „Celibidache. Întâlniri cu un om de excepţie“ rezumă, pentru
„Weekend Adevărul“ „sistemul Celibidache“: „Nu se repeta niciodată, de fiecare dată explica altfel, tot timpul atent la detalii. Tocmai în această aparentă improvizaţie controlată stătea autenticitatea şi spontaneitatea sa. Când scria, reformula expresii  de câte 5-10 ori, în limbi diferite, pentru a încerca să ajungă la perfecţiune. Ca să-şi poată explica sistemul şi cerinţele. Însă ceea ce mi se pare fascinant este că nu încerca să treacă cu vederea imperfecţiunile celorlalţi. Ştiţi cum suntem învăţaţi la şcoală, când greşim: «Nu-i nimic, am trecut şi eu prin asta. Nu e mare chestie». Nu, Celibidache îţi scotea defectele în faţă! Te obliga să descoperi curajul de a-ţi înfrunta temerile, de a reacţiona în faţa realităţii“. 

„Ce este o repetiţie? O sumă de «nu»-uri. Câte «da»-uri există? Unul singur!“. Acest principiu al lui Celibidache a fost preluat şi este aplicat în munca de zi cu zi de către regizorul român Cristi Puiu, unul dintre marii admiratori ai dirijorului. „Cred că ce spunea Sergiu Celibidache e foarte important pentru cei care realizează filme: regizorul se află în poziţia de a spune «nu». Eu le spun oamenilor cu care lucrez că sunt acolo doar ca să îi împiedic să se abată de la drumul drept. Dar drumul ăla drept este subiectul numărul 1 al discuţiei. Eu nu ştiu care e drumul drept, eu doar cred că ştiu“, ne explică Cristi Puiu. 

„Coşmarul“ unui fiu

Între 1956 şi 1977, Celibidache călătoreşte intens, pentru a-şi preda principiile în toată lumea. „Majoritatea timpului şi-o dedica lucrului. Pentru mine a fost dificil. Era plecat mai tot timpul. Îmi aduc aminte dimineţile de luni. Îi auzeam paşii, pe scări, înainte să se deschidă uşa camerei mele. Venea să-mi spună la revedere. Aveam impresia că trăiesc într-un coşmar continuu. Nu se oprea niciodată. Îşi dedica cea mai mare parte a timpului muzicii. Nu trăia decât pentru asta. Pentru a călători şi pentru a le transmite şi celorlalţi ştiinţa sa. Asta era motivaţia sa“, povesteşte Serge Celibidache, fiul dirijorului. 

În 1977, acceptă nominalizarea de director al Filarmonicii din München, rămânând în această funcţie până la momentul morţii. Predă şi concertează la fel de mult, ba chiar acceptă să-şi facă debutul în America, în 1984. Avea 72 de ani. 

 În ultimii ani ai vieţii se retrage la Paris, apoi într-o mică gospodărie aflată la ţară, în Franţa. Ultimele imagini îl prezintă lungit pe un şezlong, hrănindu-şi cei trei câini rasa Saint Bernard. Se stinge din viaţă pe 14 august 1996, la 84 de ani, fiind înmormântat în micul cimitir al localităţii La Neuville-sur-Essonne, unde se afla casa de vacanţă a familiei.

<strong></strong>

<strong>Celibidache şi România: „În ţara asta nu se poate face nimic“</strong>

În 1978, Sergiu Celibidache revenea în România, invitat să susţină un concert la Ateneul Român, la pupitrul Filarmonicii „George Enescu“. Între repetiţii şi programul propriu-zis, care a cuprins, printre altele, „Rapsodia Română“ a lui George Enescu, „Alborada del Gracioso“ compusă de Maurice Ravel, „Nocturnele“ lui Claude Debussy şi „Simfonia a IV-a în Mi minor“ a lui Johannes Brahms, Celibidache a avut timnp să acorde şi două interviuri pentru TVR. 

Din primul, realizat în spiritul şi, mai ales, în limbajul de lemn al epocii, poate fi extras esenţialul din împotrivirea sa la adresa înregistrării muzicii: „Tehnicile de astăzi sunt mult mai nocive decât cele de la începuturi. Amintiţi-vă, sunetul se mişcă, între muzică şi mişcare e o legătură. Cum eternizaţi asta pe înregistrare?“, spunea Celibidache.

„Sunt român, ca şi voi“

Mult mai interesant este cel de-al doilea interviu realizat cu acea ocazie. În primul rând, prin modul în care s-a ajuns la discuţia propriu-zisă. Marilena Rotaru, jurnalista care a stat de vorbă cu Sergiu Celibidache, s-a strecurat printre membrii orchestrei, pentru a ajunge în preajma dirijorului. Însă a meritat.

Celibidache explodează: „Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii. Dar nu-i nimic mai fals ca definiţia întregii filosofii că arta este jocul senzaţiilor. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poţi ajunge undeva unde nu te simţi tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos... Asta-i libertatea. Înţelepciunea mea a fost să-mi dau seama în momentul în care mă găsesc, aşa cum mă găsesc, alcătuit din atâtea aversiuni şi atâtea înclinaţii, că nu pot să fac altceva decât ceea ce fac. Adică am fost întotdeauna de acord cu ce făceam, dându-mi perfect seama că asta nu-i tot, că o să fie altceva, o să apară o serie de fenomene care nu pot apărea acum din cauza mea...“.

Jurnalista nu-i cere părerea despre interpreţii din România şi nici nu-l întreabă de ce nu dă mai des prin ţara natală. Avea deja răspunsul. La repetiţie, Celibidache se aşezase în faţa orchestrei şi le vorbise aşa, în imagini înregistrate de camerele TVR. „Aşa, deci... În ţara asta nu se poate face nimic. Am lăsat data trecută o listă cu instrumentele necesare orchestrei. Nu sunt nici instrumentele, nici lista nu se mai găseşte... Dar se vrea, mă rog, să facă orchestra Filarmonicii din Bucureşti turnee în străinătate cu Celibidache! Să clarificăm din capul locului un lucru: voi merge cu dumneavoastră în aceste turnee când veţi avea aceeaşi diurnă ca mine. Nu cu şapte dolari pe zi, fierbător, ibric, salam de Sibiu, caşcaval, ouă fierte de acasă. Eu nu pot sta la un hotel de cinci stele, iar voi, la unul de două sau chiar de una. Nu pentru că sunt eu Celibidache, deşi ar trebui să conteze şi asta, dar mai ales pentru că sunt român, ca şi voi“. Evident, interviul a fost interzis de regim, fiind difuzat, în premieră, abia în ianuarie 1990. 

„Sunteţi toţi vinovaţi“

În 1990, Celibidache revenea într-o Românie abia evadată din calvarul ultimilor 45 de ani. Pe masa din faţa sa se poate zări o sticlă de Pepsi. Dirijorul este urmărit de un grup format din câteva zeci de persoane, toate aşteptând reacţiile „maestrului“. Discuţia începe cu flori. Lui Celibidache îi este oferit un buchet de ghiocei. „Ghiocei... N-am mai văzut ghiocei de nu ştiu când. Şi alea mov cum se chemau? Toporaşi, aşa…“, reacţionează dirijorul.

După care, urmează aceste cuvinte, transcrise integral aici, cu tot cu „indicaţiile scenice“ de rigoare. Sunt importante. Aşadar, vorbeşte Celibidache. „De la mine ai să înveţi ceva, că nu există tradiţie. Ai să înveţi că bucata nu există, se naşte de fiecare dată, din nou. Deci cine se sprijină pe tradiţie este un impotent. «Ah, ce-aş face eu dacă aş putea…». Eu când sunt invitat la un concert este poate pedeapsa vieţii mele. Eu dacă ar fi să mă închidă, nu ştiu, Partidul Comunist Român (râsete generale) şi mi s-ar oferi: «Domnule, ce vrei, să stai cinci ani în închisoare sau să asculţi un concert dirijat de Brediceanu (n.r. – la acel moment, director al Orchestrei Filarmonice „George Enescu“), să spunem… (Râsete generale, aplauze, unul dintre participanţi îl ia în braţe pe Celibidache). Nu râdeţi, mă! Nu râdeţi, că sunteţi toţi vinovaţi! („Aşa e“, se aude dintre cei prezenţi). Aţi înlesnit o mediocritate fără niciun talent, un intrigant cum nu sunt doi, să ajungă să determine evoluţia artistică a României. Dar cum aţi îngheţat, mă? Ia, ziceţi, cum aţi îngheţat? („Sistemul, maestre“, spune cineva). Dar nu trebuie să o luaţi aşa uşor. Aveţi toţi o enormă vină pentru situaţia artistică mediocră în care vă găsiţi“. Final de discurs. 

După această scurtă discuţie informală, Sergiu Celibidache este invitat să susţină o conferinţă de presă. La final, o doamnă din public îi spune că, ascultându-l în timp ce dirijează, a simţit „cum îşi lasă grijile deoparte şi se ridică, şi în stânga şi în dreapta, deasupra sunetului“. Celibidache îi răspunde, extrem de serios: „Vorbeşti aşa, ca şi cum muzica ar fi ceva în sine. Nu există nimic care se poate chema «muzică». Sunetul poate, în condiţii speciale, să devină muzică. Dar nu există nicio legătură inevitabilă între sunet şi muzică. Dar m-a deranjat că pui tot ce ţi s-a întâmplat în legătură cu mine. Eu n-am nimic de spus. Nu Celibidache a trăit această detaşare. Matale ai trăit-o!“. 

Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul"