VIDEO Emigranţii români, personaje de film

„La nostra vita“, filmul din competiţia oficială, îi prezintă pe muncitorii români din Italia în note deloc măgulitoare. În pelicula regizată de Daniele Luchetti,pe ecran apar compatrioţi de-ai noştri, care lucrează la negru pe şantier, iar copiii se joacă „de-a românii“.

„Când selecţionaţi un film, vă bazaţi pe gustul dum­­­­­­­neavoastră personal? Pentru a realiza cel mai bun echilibru posibil, e nevoie de o privire artistică? Ce rol ocupă consideraţiile politice?".

Excelentul reporter de ocazie este nimeni altul decât Mike Leigh - cineastul englez cel mai bine plasat la cota criticii pentru „Another Year" - iar întrebarea i-a fost adresată delegatului general, Thierry Fremaux.

Mai citeşte şi:

VIDEO Cannes: Bursa favoriţilor la premii

Elogii la Cannes: „Diavolii de români nu pot face filme proaste“

„Interesantă - îl asigură acesta din urmă, dar prefer să nu răspund niciodată, de teama de a nu afirma ceva, iar mâine să mă contrazic. În general, când facem selecţia, principiul nostru nu se înscrie în legea lui «îmi place sau nu-mi place». Alta este legea noastră: «trebuie sau nu trebuie?» (...) Trebuie să ne ferim de orice subiectivitate, pentru a încerca să propunem portretul instantaneu şi fugitiv al creaţiei momentului. Dacă aceasta din urmă e frumoasă, şi selecţia noastră va fi frumoasă. Nimic mai simplu". Dacă aşa stau lucrurile „în momentul de faţă" înseamnă că nu o ducem prea bine.

Un regizor inconsecvent

Zilele trec, începe să se cam vadă capătul festivalului şi nu pricepem de ce „a trebuit", cum suntem asiguraţi, ca unele filme să fie selecţionate şi încă în competiţie. „La nostra vita", al lui Daniele Luchetti (cândva autorul unui foarte bun film, cunoscut spectatorilor noştri, „Fratele meu e fiu unic") poate avea un oarecare interes pentru noi, românii: pe ecran apar compatrioţi de-ai noştri, muncitori la negru, cu destinul lor dramatic, copiii se joacă „de-a românii" (tristă invenţie!).

Pentru a îndulci pilula, o tânără româncă tristă şi neconsolată la început (îi dispăruse bărbatul) îşi găseşte fericirea alături de un frumos italian. Am recunoscut-o pe Alina Mădălina Berzunţeanu (apariţii în „Occident", „Moartea domnului Lăzărescu") şi ne-a atras atenţia Marius Ignat (fiul ei din film). Oameni suntem, ne bucurăm, dar am fi vrut să aibă parte de un regizor consecvent cu promisiunile sale.

Staruri absente

Măcar de la Doug Liman (autorul ştiut din „Domnul şi Doamna Smith") nu am avut mari pretenţii. Chiar dacă a pornit de la evenimente reale (cazul Valerie Plame, agent CIA), interesul nu depăşeşte zona unei mărunte curiozităţi, una dintre multele întreţinute de istoria războiului din Irak, sursă bine alimentată de polemici şi descoperiri.

Protagonista Naomi Watts (am văzut-o şi în filmul lui Woody Allen) este aruncată în umbră de Sean Penn, diplomatul cu conştiinţă, căruia îi prieşte nervozitatea actorului. Pentru că a venit vorba: Penn, preşedintele de acum doi ani al juriului, şi-a anulat descinderea la Cannes. Aşijderea Sharon Stone, Antonio Banderas. Au fost reţinuţi pe platouri. Muncesc starurile, nu se încurcă. Un răutăcios scria că ar fi mai relevant să întocmim o listă a absenţelor decât a strălucitelor prezenţe.

Ken Loach, cineastul inclus în competiţie cu 48 de ore înaintea deschiderii, tot prin Irak ne-a purtat, dar filmul său, „Route Irish", are forţă emoţională, este departe de paranoia multor produse americane care se înfruptă din această temă. Intrat misterios în linia aşteptărilor noastre şi prezentat penibil de publicitate ca un fel de poveste a unui triunghi conjugal („Doi bărbaţi iubesc aceeaşi femeie"!) „Route Irish" cinsteşte, în primul rând, prietenia şi amintirea ei.

Pentru a nu se înţelege că în ultima vreme am văzut mai mult fronturi de luptă şi şantiere, voi aminti un film bine cotat care se numeşte „Poetry", al coreeanului Lee Changdong (premiu la Cannes în 2007, membru în juriu anul trecut), în care auzim frumoase versuri despre „ raţiunea unui spin de trandafir", dar vedem un cadavru plutind încă din primul cadru.