VIDEO Carlos Saura, cineast: „Cunosc România prin vocea Mariei Tănase, nu prin vampiri“

Aflat pentru prima dată la Bucureşti, faimosul regizor spaniol Carlos Saura (78 de ani), autor al celebrelor filme „Carmen“ şi „Salomé“, a acordat în premieră un interviu pentru „Adevărul“. Cineastul nu s-a ferit de niciun subiect, vorbind despre Franco şi fado, despre Hollywood şi religie, şi, nu în ultimul rând, despre ultimul său proiect.

Mai citeşte şi:

VIDEO Oscar 2010, duelul unor foşti soţi/ Tu pe cine ai vota?

„Adevărul": Aţi face film în România?

Carlos Saura: De ce nu? Avem culturi foarte asemănătoare. Nu ştiu niciun pic de română şi înţeleg jumătate din ce se spune în jurul meu. Cu ani în urmă am avut un prieten român, un om încântător, care fugise din România din cauza dictaturii comuniste. El mi-a pus cântecele Mariei Tănase - o minunăţie! Cunosc România prin vocea ei, nu prin vampiri!

Aţi văzut vreun film din noul val românesc?

Nu. Există un motiv obiectiv. Nu mai merg la cinematograf, obişnuiesc să văd filme la mine acasă, folosind un videoproiector. În orice caz, călătoria la Bucureşti îmi va fi de folos, pentru că voi face rost de o serie de filme româneşti pe DVD, pe care le voi viziona apoi acasă. E imposibil să găseşti filme româneşti în Spania.

De ce nu mai mergeţi la cinema?

Pentru că întotdeauna mi-a plăcut să văd filme singur, departe de public. Progresele tehnologiei mă ajută în acest sens: am videoproiector, un ecran mare şi un sunet excelent, deci întrunesc toate condiţiile necesare! Vizionatul filmelor în astfel de circumstanţe e o experienţă religioasă, un fel de slujbă. N-ar fi bine ca producătorii să audă ceea ce spun (râde).

„Realismul e plictisitor". Afirmaţi asta la un moment dat. Vă menţineţi opinia?

Da, dar cu anumite nuanţe. De multe ori, cuvintele pe care le rosteşte o persoană se interpretează greşit. Am spus cu ceva vreme în urmă că realismul nu e suficient în cinematografie, imaginaţia este importantă, asta dacă nu înţelegem prin realism un concept extrem de larg şi de generos.

Făceaţi filme şi pe timpul lui Franco. Există un element din cinemaul dumneavoastră pe care îl datoraţi dictaturii?

Am realizat 40 de filme, fiecare dintre ele încerca să răspundă unei nevoi. Mi-e greu să fac un salt atât de mare în trecut, însă pe mine acea perioadă dificilă şi complicată m-a ajutat. În sensul că e mare lucru că i-am supravieţuit.

Ce au în comun flamenco, fado şi tangoul?

Primele două împărtăşesc multe caracteristici. Cu tangoul e mai dificil: provine din nişte ritmuri spaniole duse în Cuba, însă, în mare, între cele trei stiluri există un spirit hispanic comun. Toate trei privesc spre viitor, nu se cantonează în prezent. Flamenco are o identitate aparte, o individualitate pregnantă. Forţa flamencoului constă în capacitatea de a asimila alte genuri, precum jazzul sau ritmuri din America latină. Are o abilitate de „renovare" continuă. Chiar acum asistăm la un reviriment al flamenco.

Cu ce actor aţi fi vrut să lucraţi şi nu aţi reuşit?

Am lucrat doar cu oamenii cu care mi-a făcut plăcere să lucrez, cu cei de care am avut nevoie. Nu, nu sunt mitoman (râde). Am găsit actori foarte reuşiţi în Portugalia, Franţa, sunt sigur că şi în România există, dar sunt mai puţin cunoscuţi. Nu trebuie să mergi în America pentru a găsi actori; e drept, acolo li se face mult mai multă publicitate.

Flirtul cu America

Cinemaul european va supravieţui „invaziei" americane?

Sper că da. La urma urmei, cinemaul e cinema, nu contează de unde vine. Important e să fie de calitate şi interesant. Nu cred într-o unitate de viziune a filmului european; peliculele pot fi suedeze, româneşti, germane, provin din culturi diferite.

Crearea unei pieţe comune este un progres din punct de vedere practic, pentru că ne dă posibilitatea de a concura cu SUA, dar vorbim despre un concept pragmatic, nu artistic. Imperiul american are mult mai multă putere decât UE, iar problema distribuţiei are legătură cu forţa unui stat. SUA au creat jumătate din industria cinematografică, iar Europa nu face deocamdată nimic pentru a lupta împotriva lor. În America, filmul e o afacere: capacităţile lor de vânzare şi producţie ne depăşesc fără drept la replică.

Hollywoodul v-a tentat?

Mi s-au făcut câteva propuneri în acest sens. SUA mă atrag din punct de vedere vizual, însă nu am la bază o cultură anglo-saxonă şi sunt de părere că pentru a face un film american bun trebuie să locuieşti acolo şi să te integrezi în viaţa de zi cu zi. N-aş avea nimic împotriva unui lungmetraj la Hollywood, dar fiecare tinde să lucreze unde îi e mai uşor. M-am dus în Portugalia şi am făcut un film despre fado, în Argentina, unul despre tangou. Am făcut multe pelicule în Franţa, ţară care mi-e foarte familiară, şi în Germania, dar America e altă poveste.

La ce proiect lucraţi acum?

Tocmai am terminat „Io, Don Giovanni", iar acum sunt pe ultima sută de metri cu documentarul „Flamenco, flamenco". A fost deja montat, iar acum, când revin la Madrid, mă voi ocupa de postproducţia sunetului.

Fado şi Mozart

Are un Premiu BAFTA pentru „Carmen". A câştigat Ursul de Aur pentru „Deprisa, deprisa" şi doi Urşi de Argint pentru „Peppermint Frappé" şi „La Caza". La Festivalul de la Cannes a fost selectat în competiţie de opt ori şi a plecat acasă cu patru premii. Are o educaţie eclectică, deţinând o diplomă de regizor şi alta de jurnalist. A şi predat, dar a fost îndepărtat de la catedră de către cenzura franchistă.

Regizorul spaniol Carlos Saura este un veteran al cinemaului european. Filmografia lui numără 40 de titluri; a transpus pe peliculă fado, tangou şi flamenco. La Bucureşti a venit pentru prima dată la finalul săptămânii trecute, la invitaţia Institutului Cervantes. Publicul român a putut vedea, în premieră şi în prezenţa regizorului, ultimul său film, „Io, Don Giovanni".