O reamintire a ceea ce a fost atunci, pentru a înţelege mai bine ceea ce ni se întîmplă azi, am realizat cu bunăvoinţa istoricilor Alexandru Oşca, Manuel Stănescu, Florian Banu şi Gavriil Preda. Dialogul integral, de pe micul ecran, este redat în înregistrarea video inserată mai jos. În mod paradoxal, după şapte decenii şi jumătate, tot peste Ocean rămâne superputerea menită a păstra echilibrul dezirabil mondial, chiar dacă preşedintele de azi al SUA are o personalitate diferită de a celui ce a condus, cu moderaţie, dar determinare, în momente dificile, Statele Unite, de la 4 martie 1933, la 12 aprilie 1945, respectiv Franklin Delano Roosevelt. 

La Londra, celui ce se află la timona actualului executiv britanic i se reaminteşte, deseori, de personalitatea inconfundabilă a predecesorului său, Sir Winston Leonard Spencer-Churchill, care, cu toată complexitatea felului său de a răspunde provocărilor Berlinului, la adresa ţării sale, a reuşit să aducă, alături de aliaţi, victoria dorită de toţi compatrioţii săi, fiind aplaudat la scenă deschisă, de cei adunaţi în faţa balconului regal pentru a se bucura de revenirea păcii în Regatul şi azi Unit. 

La Moscova, amintirea celui care a condus URSS din 1922 până la 5 martie 1953, temutul dictator Iosif Vissarionovici Stalin, mai bântuie pe culoarele Kremlinului, pariul momentului fiind că actualul preşedinte al Federaţiei Ruse va conduce ţara sa o perioadă de timp mai mare decât generalisimul menţionat. 

La Bucureşti, în aprilie 1945, regele Mihai I mai spera într-un sprijin puternic al guvernului britanic şi al preşedintelui american, deşi schimbarea de regim politic, în România avusese loc la 6 martie 1945, fiind doar o chestiune de timp până la executarea mârşavă a Mareşalului Ion Antonescu, la 1 iunie 1946 şi până la forţarea abdicării Majestăţii Sale, Mihai I al României, la 30 decembrie 1947. 

Certitudinile nu ţin mult în istorie, iar regimurile politice - cu excepţia democraţiilor consolidate - supravieţuiesc, de regulă, câteva decenii. Lecţiile amare ale trecutului istoric mioritic se pot oricând repeta, cu alte personaje, care speră că pot anihila vigilenţa nativă a opiniei publice cu discursuri mai degrabă demne de anumite personaje machiavelic schiţate de Ion L. Caragiale. 

FOTO GRUPIstoricii Alexandru Oşca, Manuel Stănescu, Florian Banu, Gavriil Preda şi iniţiatorul rememorării unor crâmpeie din evenimentele petrecute cu 75 de ani în urmă. 

Roosevelt era văzut de Stalin ca un om foarte serios

Alexandru Oşca:

"Conferinţa de la Ialta a punctat ceea ce se va întâmpla cu lumea, după ce războiul s-a încheiat. * Stalin se lăsa greu convins să fie prezent la întâlniri cu Roosevelt şi Churchill. De fiecare dată aducea în discuţie fel şi fel de justificări. Una dintre acestea era că nu era de acord să fie departe de spaţiul sovietic invocând mereu obligaţiile pe care le are privind conducerea frontului de luptă. * Chestiunea poloneză s-a pus încă de la Teheran şi s-a pus şi mai abitir la Ialta. Practic, principalul motiv de dispută acesta a fost. De unde venea o astfel de chestiune? Pe de o parte Marea Britanie investise puternic în guvernul în exil şi îl considera îndreptăţit să conducă destinele Poloniei, la terminarea războiului şi odată cu eliberarea teritoriului polonez. Pe de altă parte, URSS considera ostil guvernul polonez în exil şi nu ar fi dorit ca Polonia, cu un asemenea executiv, să fie o ţară limitrofă. Pe preşedintele Roosevelt îl interesa ce mesaj vor da Naţiunile Unite poporului polonez. El dorea că mesajul să fie unul ce confirma binele dorit de aliaţi pentru naţiunea poloneză. Şi a avut, în rezolvarea acestui dosar geopolitic, o atitudine conciliantă. * De departe, preşedintele Roosevelt era considerat de generalisimul Stalin ca un om foarte serios.* Ruşii au insistat ca, după eliberarea Italiei să se facă o comisie aliată de control, pentru aplicarea armistiţiului. Era în discuţie ce înseamnă capitulare necondiţionată şi de ce trebuie făcut totuşi un armistiţiu. Preşedintele american a explicat atunci, premierului britanic, mai intempestiv, că trebuie câştigată, ca aliat şi armata italiană. Şi mai ales poporul italian trebuie atras de partea aliaţilor, care - susţinea Roosevelt - trebuie să îi privească şi să îi primească pe aliaţi ca pe nişte eliberatori. Drept urmare a acceptat funcţionarea comisiei aliate de control. * De altfel, la Ialta s-a precizat că în toate ţările care au fost satelite ale Germaniei şi care urmau să fie eliberate, se vor numi guverne democratice, din care vor fi excluse forţele sau partidele fasciste, iar aceste executive vor conduce statele respective până atunci când va fi posibil să se organizeze alegeri democratice.* Stalin a fost foarte marcat de decesul lui Roosevelt, care a fost înlocuit de Harry S. Truman. El reuşise să stabilească o relaţie destul de corectă, din punct de vedere politic, cu preşedintele Roosevelt, şi nu ştia cum va continua această relaţie cu noul preşedinte. De altfel, scrisorile au continuat, între preşedintele american şi Stalin. Cu Roosevelt scrisorile erau destul de frecvente, cam la cinci-şase zile. Când a venit Truman aceste scrisori s-au rărit. Iar forma de adresare nu mai era aceea colegială. Truman proceda la o distanţare faţă de Stalin. Şi nu mai răspundea atât de repede propunerilor sovietice. Se vedea că răspunsurile sunt mai studiate. Pentru Stalin a însemnat foarte mult lucrul acesta.* Din punctul de vedere al analizei şi al discursului, chiar şi atunci când starea sa de sănătate nu era perfectă, discursul preşedintelui Roosevelt era foarte bun. Analiza era perfectă. Nu există niciun fel de fisură, care să poată fi pusă pe seama stării de sănătate. * Sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial a însemnat o eliberare a omenirii de un flagel cumplit."

Nu era responsabilitatea lui Churchill soarta unui stat fost inamic, ca România

Manuel Stănescu:

"*Sir Winston Leonard Spencer-Churchill era o personalitate vulcanică. Relaţia sa cu monarhul era una dominată de situaţia teribilă în care Marea Britanie se găsea, mai ales în primăvara anului 1940. Relaţia sa cu regele Albert Frederick Arthur George/George VI a fost una foarte strânsă, Churchill având întâlniri săptămânale cu monarhul britanic, pe tot parcursul perioadei de război.* Winston Churchill rămâne o personalitate fundamentală pentru istoria secolului al XX-lea. Este un personaj care necesită atenţie pentru a fi înţeles. Necesită puţină detaşare, din perspectiva românilor. Atunci când îl evaluăm pe Churchill, noi românii avem tendinţa să fim prea subiectivi, având în vedere întâlnirea acestuia cu Stalin şi semnarea unei hârtiuţe în care se împărţeau zonele de influenţă. Şi atunci există tendinţa viscerală de a îl considera pe Churchill un fel de Stalin, mai mic. Este absurd. Întotdeauna trebuie să vedem marea imagine pe scena geopolitică a anilor 1944-1945. Marea Britanie era din ce în ce mai dependentă de SUA, nu doar militar, ci mai ales financiar. Şi această dependenţă financiară se măreşte pe măsură ce se apropie finalul războiului în Europa. Marea Britanie nu mai reuşea să îşi controleze imensul imperiu şi se afla cumva într-o situaţie extrem de dificilă. De aceea, Churchill încerca să salveze ce se mai putea salva pentru ţara lui, pentru imperiul britanic. Există tendinţa constantă, în societatea românească, de a transfera responsabilitatea sorţii României asupra lui Churchill. Ceea ce este extrem de greşit. România fusese un stat inamic, principalul aliat al Germaniei, pe frontul de Est, din iunie, când începuse războiul, până în august 1944. În niciun caz nu era responsabilitatea lui Churchill soarta unui stat inamic. În cazul Poloniei este cu totul o altă discuţie, dar în cazul României este nedrept să consideri că premierul britanic ar fi fost cel responsabil de soarta României.* Churchill a insistat, la sfîrşitul războiului, ca armatele aliate să înainteze până spre Elba, să cucerească Viena şi o întreagă corespondenţă a sa pledează pe lângă aliaţii americani că trupele lor trebuie să ajungă cât mai departe spre Est. Dar s-a lovit de imobilismul americanilor, care susţineau că înţelegerea de la Ialta a stabilit anumite teritorii pe care trebuie să se afle şi trupele SUA şi cele ale URSS şi nu există motive pentru a fi încălcate acordurile existente în acest sens.* Marea Britanie, în 1940, nu mai era în măsura de a continua războiul, în niciun caz în Europa, era sub spectrul invaziei Germaniei, care nu a venit pentru că Hitler a încercat, până în ultimul moment, ca să ajungă la o înţelegere cu Marea Britanie.* Ajutorul militar al SUA, pentru Regatul Unit a fost decisiv, iar redresarea sa financiară a depins de ajutorul dat de Statele Unite. Şi de aici şi jocul lui Churchill, din 1944, 1945, de a menţine şi chiar a îmbunătăţi apropierea de SUA. El a avut o relaţie foarte bună cu preşedintele Roosevelt, nu la fel de bună cu Truman, care avea o altă personalitate, o altă perspectivă. Iar americanii au sesizat că Marea Britanie era lipsită de atuuri geopolitice, nu prea mai avea ce oferi. * Europa a fost lipsită de războaie sau de tensiuni majore, abia atunci când s-a găsit un numitor comun, iar Uniunea Europeană a adus această pace necesară pe un continent care cunoaşte o istorie destul de violentă. Deci principala lecţie de învăţat ar fi aceea a unităţii, a găsirii unui numitor comun. Sigur că este destul de complicat să armonizezi interesele unor ţări precum Germania şi Franţa, cu acelea unui stat mai mic.* România are mare nevoie de o perspectivă, pe un termen mediu şi lung. " 

Liderii comunişti români erau terifiaţi în faţa lui Stalin

Florian Banu:

"*Stalin era o fire foarte suspicioasă. Nu avea încredere în nimeni. Avea tendinţa de a vedea duşmani peste tot. O tendinţă care era cumva comună liderilor totalitari, dictatorilor. Iar faptul că generat valuri largi de represiune împotriva unor pături largi ale populaţiei, a ţinut cumva şi de ecuaţia aceasta a puterii. Faptul că multe din măsurile pe care el le considera strict necesare pentru consolidarea statului erau total nepopulare, de exemplu colectivizarea, a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea ţărănimii. Ori el, care era convins că deţine adevărul absolut şi soluţiile pe care le preconiza sunt singurele corecte, nu admitea niciun fel de opoziţie. Şi nu ezita să taie în carne vie aruncând practic în lagăre sute de mii de oameni, fără nicio milă, fără nicio consideraţie faţă de activitatea anterioară a acestor persoane, pentru că represiunea sa a vizat şi lideri ai Armatei Roşii, unii dintre ei cu merite solide, din perioada războiului civil, oameni care se remarcaseră în lupta împotriva albilor, dar care, în momentul în care Stalin a avut cea mai mică îndoială asupra fidelităţii lor, 100%, nu a ezitat să îi arunce în lagăr.*Faptul că Lavrenti Pavlovici Beria s-a lăudat că l-ar fi omorât pe Stalin este confirmat şi în memoriile lui Molotov, unde s-a consemnat momentul când, la una din şedinţele Biroului Politic Beria a le-a spus celor de faţă:"Eu v-am scăpat de Stalin!" Iar teama era într-adevăr, la nivelul conducerii superioare a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cât se poate de reală. Nimeni nu se simţea în siguranţă, în preajma lui Stalin, mai ales că acesta avea nişte trăsături de personalitate de-a dreptul patologice. Nu avea milă. Să nu uităm, de exemplu, că fiul lui Stalin a murit într-un lagăr nazist, deoarece dictatorul a refuzat să facă un schimb de prizonieri. *Exercitarea puterii, mai ales într-un sistem precum cel sovietic, era un exerciţiu cât se poate de dur. Cât se poate de obositor, care submina orice organism, orice sănătate, oricât ar fi fost aceasta de solidă iniţial. Fără îndoială că Stalin aflat la putere de atâta vreme se resimţea, mai ales că stilul său de viaţă era destul de nesănătos. Se ştie că lucra mai mult noaptea. În timpul întrevederilor cu liderii sovietici se consumau cantităţi destul de mari de alcool. A doua zi dormea aproape ...toată ziua. Apoi relua, de la capăt, acest exerciţiu. Mesele erau îmbelşugate, stropite cu alcool, astfel că, într-adevăr se poate ca organismul lui să fi fost foarte slăbit. Dar putem lua în calcul şi teoria că Beria i-a strecurat în băutură - aşa cum s-a spus de istoricii occidentali, care au avut acces la anumite dosare desecretizate în anul 1993, pe timpul lui Boris Nikolaievici Elţîn - o substanţă anticoagulantă, care ar fi dus la un accident vascular cerebral. Alte surse susţin că o anumită otravă, pentru şobolani, insipidă, inodoră, incoloră ar fi fost plasată în băutură. Cert este că în martie 1953 el a dispărut lăsând în urmă o moştenire uriaşă, atât în sens pozitiv, cât mai ales în sens negativ. Iar revenind la teama generată de Stalin, dispunem de câteva mărturii ale liderilor comunişti din România, precum Gheorghiu-Dej, Petru Groza, care cu toţii afirmaseră că erau pur şi simplu terifiaţi, când se aflau în faţa lui Stalin. *După părerea mea este bine ca acest moment, de aniversare a zilei înfrângerii Germaniei naziste să fie marcat aşa cum se cuvine. Din perspectiva mea observ că oamenii au o memorie istorică foarte scurtă. Şi tind să uite lecţiile trecutului. Tind să uite lecţiile istoriei. Oamenii au uitat ce înseamnă războiul. La 75 de ani după înfrângerea Reich-ului nazist, eu cred că trebuie să ne amintim ce înseamnă bombardamentele, viaţa civililor în timp de război, ce înseamnă conflictul militar în sine. Faptul că Europa a trăit 75 de ani de pace, i-a făcut pe mulţi europeni să uite experienţele traumatizante ale războiului şi să considere că viaţa, aşa cum o cunosc ei merge la infinit, este foarte frumoasă.* Dacă ne uităm pe filmări, la ce se întâmpla în marile capitale ale lumii, la 9 mai 1945 era o uriaşă bucurie, o euforie generală, abia atunci ne dăm seama ce povară a reprezentat Al Doilea Război Mondial, pentru strămoşii noştri. Ori aceste lecţii trebuie permanent actualizate, permanent aduse în atenţie, pentru că acest colb al timpului, al istoriei, se aşterne inevitabil peste oameni, peste faptele lor, şi necunoscându-le, neînţelegând tragismul acestora riscăm să cădem în capcana unor demagogi, a unor inconştienţi, care ne îndeamnă la fapte lipsite de raţiune, din motive mai mult sau mai puţin puerile." 

Aproape întreaga arhivă a cabinetului mareşalului se află la Moscova

Gavriil Preda:

"*Conferinţa de la Ialta a avut un impact major asupra destinului postbelic al României.* Practic, după 23 august 1944, statutul internaţional al României a cunoscut o modificare dramatică. Până la 23 august 1944, România era un stat liber, independent, suveran, participant, alături de Germania, la războiul împotriva Uniunii Sovietice. Un război pe care România l-a dus pentru refacerea teritorială, pentru aducerea la teritoriul naţional a bucăţilor rupte în Est, de către URSS, în Vest de către Ungaria. Asta trebuie să fie foarte clar. România a avut propriul război, propriile raţiuni pentru care a intrat în Al Doilea Război Mondial. Nu pentru a cuceri teritorii străine. Ci pentru a readuce, la teritoriul naţional, arealurile smulse prin acţiuni de forţă. După 23 august 1944, statutul României s-a schimbat fundamental pentru că a semnat convenţia de armistiţiu, din 12 septembrie, la 21 de zile după ce România, prin proprie voinţă a anunţat ieşirea din Axă, încetarea acţiunilor împotriva Coaliţiei Naţiunilor Unite şi dorinţa de a îşi recupera teritoriile smulse României prin Dictatul de la Viena.* Practic, statutul României a fost cel al unei ţări tratate ca una învinsă. Statutul României, de la 23 august 1944, până la 10 februarie 1947, când a semnat tratatul de pace, a fost acela al unui stat învins. Şi s-a aflat sub ocupaţie militară sovietică, consecinţă a faptului că în urma actului din 23 august 1944, statul român a ieşit din războiul contra URSS şi a deschis practic culoarul strategic, către Balcani şi Europa Centrală, pentru trupele sovietice.* Schimbarea frontului de către România, unică în formă, în conţinutul său, prin anvergura sa, a fost considerată un al doilea Stalingrad pentru armata germană, având consecinţe geopolitice majore extrem de favorabile pentru aliaţi, în mod deosebit pentru Uniunea Sovietică. După 23 august 1944, cea mai mare parte a diviziilor din Armata 4 Română, grupate în zona Bacău-Piatra Neamţ, a fost luată în prizonierat. Ruşii au recunoscut că atunci au fost luaţi între 40.000 la 60.000 de prizonieri. Cifrele istoricilor români merg până la 170.000 de prizonieri. Trebuie subliniat faptul că Stalin a ordonat ca trupele sovietice să nu ţină cont de nicio acţiune a românilor şi să îşi îndeplinească misiunile de luptă stabilite prin directiva de declanşare a Operaţiunii Iaşi-Chişinău. * Sovieticii aveau în România, în martie-aprilie 1945, 80.000 de militari, iar la sfârşitul anului această prezenţă militară se apropiase de 400.000 de oameni, iar în cursul anului următor sovieticii au avut permanent în România între 400.000 şi 600.000 de soldaţi. După alegerile din noiembrie 1946, prezenţa militară sovietică se reduce la 240.000 de militari, ca după semnarea tratatului de pace, din 10 februarie 1947, prezenţa militară sovietică să se limiteze la 130.000 de oameni. Şi după anii ’50 să rămână undeva la 60.000 şi pe urmă să scadă la 35.000-30.000 de militari. * În aprilie 1945, poziţia regelui Mihai I era una extrem de delicată. Pe de o parte era şeful unui stat învins, al cărui teritoriu se afla sub ocupaţie militară sovietică, administrat practic prin Comisia Aliată de Control, în realitate de către Înaltul Comandament Sovietic.* Regele avea o putere mai degrabă nominală, decât una reală. Şi atunci, sovieticii au încurajat partidul comunist, care a încurajat atacarea prefecturilor, organizarea marilor manifestaţii de stradă, în favoarea partidului menţionat, acesta având sprijinul nemijlocit al forţelor sovietice. În acest context Ana Pauker spunea atunci foarte tranşant că atunci când va pleca ultimul soldat sovietic din România totul s-ar prăbuşi ca o şandrama. * Ne place, nu ne place, Ţarul Roşu, Stalin, a modificat teritoriile şi graniţele tuturor ţărilor care au intrat în sfera sa de influenţă.* Este o necesitate continuarea discuţiilor ştiinţifice în domeniul istoriei, pentru că o cantitate uriaşă de documente româneşti se găsesc în arhivele Federaţiei Ruse. Să nu uităm că aproape întreaga arhivă a cabinetului Mareşalului a fost luată de sovietici şi se găseşte la Moscova. Noi avem foarte puţine din documentele elaborate pe timpul guvernării Antonescu şi care se găsesc în România. Pe de altă parte vreau să semnalez faptul că o parte din istoricii ruşi continuă să susţină o serie de teze, care se găsesc în totală opoziţie cu punctele de vedere ale istoricilor români, pe probleme teritoriale, în dosarul Tezaurului evacuat la Moscova şi în alte probleme sensibile. “ 

NOTA BENE: 

REGELE

În imaginea de mai sus, parte a istoriei încă necenzurată, se află în prim-plan, Majestatea Sa regele Mihai I al României (25 octombrie 1921 - 5 decembrie 2017), iar în plan secund Conducătorul României între 6 septembrie 1940-23 august 1944, mareşalul Ion Antonescu (2/14 iunie 1982 - 1 iunie 1946), care se adresa astfel Armatei Regale a României, la 22 iunie 1941:

“Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi a bisericii, lupta pentru vetrele şi hotarele româneşti de totdeauna. Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul! Zdrobiţi duşmanul de miazăzi şi miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării gloria străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre.“

Jugul a rămas şi azi.