Viaţa secretă a lui Marian Munteanu

Am trăit în 1990, în mai şi iunie, în Piaţa Universităţii, momente de neuitat, la fel de emoţionante ca acelea trăite în 22 decembrie 1989, când am văzut elicopterul cu Nicolae şi Elena Ceauşescu decolând în grabă de pe acoperişul sediului CC al PCR.

Mergeam zilnic la demonstraţia anticomunistă organizată în replică la acţiunea lui Ion Iliescu şi a altora ca el de restaurare discretă a comunismului. Erau prezenţi în piaţă oameni frumoşi, cum mai văzusem numai în fotografiile cu imagini din Bucureştiul dinainte de război. Oameni inteligenţi, educaţi şi demni. Oameni pe care Ion Iliescu îi numise „golani“, ceea ce ne determinase pe toţi să ne prindem la rever o insignă cu inscripţia „golan“. Vorbitorii de la balconul Universităţii comunicau perfect cu mulţimea. Ţin minte că unul dintre ei le-a propus odată demonstranţilor să parodieze un miting al FSN şi toată lumea a intrat imediat în joc, urlând, tropăind şi scandând lozinci rudimentare, în stilul feseniştilor.

Arestat de pe patul de spital

În atmosfera aceea, fiecare apariţie la balcon a lui Marian Munteanu, liderul studenţilor, ne entuziasma. Vorbea simplu şi clar, fără trucuri retorice, spunea lucrurilor pe nume, cu un patetism sobru. Îl aplaudam din toată inima. Din când în când se auzea muzica sublimă a zornăitului de chei, devenită simbol al demonstraţiei din Piaţa Universităţii, sau se scanda însufleţitorul, obsedantul refren al cântecului interpretat de Cristian Paţurcă:

„Mai bine haimana, decât trădător,/ Mai bine huligan, decât dictator,/ Mai bine golan, decât activist,/ Mai bine mort decât comunist!“

Cu înfăţişarea lui christică, ferm în convingeri, dar oricând gata să-i ierte pe semeni, Marian Munteanu a mers până la sacrificiu şi n-a lipsit mult să-şi piardă şi viaţa pentru cauza României. În ziua de 14 iunie 1990, când autorităţile au trecut la reprimarea brutală a manifestaţiei, minerii sau securiştii deghizaţi în mineri l-au lovit fără milă pe liderul studenţilor, iar când el a fost transportat la spital, a mai fost bătut o dată de asistentele medicale isterizate de propaganda lui Ion Iliescu (fapt fără precedent în istoria practicii medicale româneşti). Arestat de pe patul de spital, Marian Munteanu a ajuns, încă rănit, în beciurile Poliţiei.

Caracatiţa în curs de reconstituire

Au trecut anii. Se vorbea tot mai rar de Marian Munteanu. Iar el nu făcea nimic ca să-şi valorifice, în folosul său, imensul capital moral acumulat în 1990. A creat animaţie în anul 2000 iniţiativa lui Mircea Druc de a-l propune drept candidat la preşedinţia României din partea PUNR. În scurtă vreme s-a aflat însă că Marian Munteanu a renunţat la candidatură. Apoi au început să circule zvonuri defăimătoare la adresa lui. Cei care au tot încercat (şi până la urmă, într-o oarecare măsură, au reuşit) să reconstituie caracatiţa comunistă se simţeau incomodaţi de acest personaj care oricând ar fi reuşit să ridice mulţimea împotriva lor. Dorind să-i distrugă autoritatea morală, au răspândit informaţia falsă că Marian Munteanu... face comerţ cu arme!

„Este adevărat că faceţi comerţ cu arme?“

Aceasta a fost prima întrebare pe care i-am adresat-o lui Marian Munteanu, întâlnindu-l cu prilejul apariţiei extraordinarei sale cărţi „Folclorul detenţiei“, studiu etnologic plin de idei, bazat pe o vastă documentaţie şi scris într-o limbă română de o desăvârşită eleganţă. Înainte de a-i auzi răspunsul, am izbucnit amândoi în râs.

Din cartea lui Marian Munteanu am aflat, printre altele, un fapt tulburător: că în satul românesc tradiţional nu exista ca pedeapsă încarcerarea şi că singura pedeapsă aplicată infractorilor era... alungarea lor din comunitatea din care făcuseră parte până atunci. Un argument în plus în favoarea înţelepciunii şi nobleţii românilor de altădată.

Când m-a vizitat (în casa de la ţară în care m-am mutat de câţiva ani şi în jurul căreia am plantat mai mult de o sută de pomi), Marian Munteanu mi-a adus în dar un pui de soc! L-am sădit cu grijă şi apoi, timp de câteva anotimpuri, l-am udat cu drag, învăţându-i şi pe ceilalţi pomi să-l iubească.

Socul a crescut repede, a întrecut în înălţime gardul. Acum câteva zile a înflorit.