Un pios omagiu memoriei „Crăişorului Munţilor“, Avram Iancu, la 145 de ani de la moarte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

La 10 septembrie 1872, trecea în eternitate marele luptător pentru drepturile românilor, Avram Iancu, cel supranumit „Măria Sa, Iancu”, „Crăişorul Munţilor”, organizatorul luptei revoluţionarilor români din Transilvania pentru independenţă şi drepturi naţionale din timpul revoluţiei române de la 1848-1849.

Unicul dor al vieţii mele este să-mi văd naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acum, durere, fără mult succes, dar tocma acum cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă se prefac în nimica. Nu ştiu câte zile mai pot avea. Un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur. Voiesc dară şi hotărât să dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii şi întru ajutorul înfiinţării unei academii de Drepturi, tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii noi. Câmpeni, 20 decembrie, Avram Iancu, avocat" (sursa).

Acestea sunt cuvintele care au fost scrise de către Avram Iancu (1824, Vidra de Sus - 10 septembrie 1872, Baia de Criş), în testamentul său, din 1850, pe care l-a încredinţat fie canonicului Baziliu Raţiu din Blaj, fie chiar luptătorului memorandist Ioan Raţiu. Vorbe care arată faptul că Avram Iancu rămăsese şi după 1849 acelaşi luptător destoinic pentru idealurile naţionale.

Practic, această dorinţă testamentară, de a se crea o facultate destinată pregătirii specialiştilor români în drept, în special a celor ardeleni este departe de a se fi împlinit. Sunt voci care afirmă că după Marea Unire, la Cluj, locul unde „Crăişorul Munţilor” şi-a desăvârşit studiile superioare, prin decretul Regelui Ferdinand I „Întregitorul”, s-a înfiinţat Facultatea de Drept în cadrul Universităţii „Babeş -Bolyai”, cum se numeşte în prezent.

Ar mai zice alţii că există chiar o universitate, particulară, cu numele „Universitatea Avram Iancu” din Cluj Napoca , dar secţia de Administraţie Publică a acestei universităţi, a primit calificativul „lipsă de încredere” din partea ARACIS, în 2015.

Începând din acest an, 2017-2018, această instituţie nu mai şcolarizează, decât în domenii precum Kinetoterapia şi Administraţia Publică (deşi pe site apare Facultatea de Ştiinţe Economice, iar în 2013 universitatea avea şi o Facultate de Ştiinţe Sociale şi Politice n.a.), la nivel universitar şi Asistenţa Medicală, nivelul fiind cel de şcoală postliceală.

Astăzi, 10 septembrie 2017 se împlinesc 145 de ani de la moartea lui Avram Iancu. În aceşti 145 de ani, lupta românilor din Transilvania a fost continuă. „Memorandumul” din 1892, apogeu al luptei naţionale a românilor ardeleni a dus la amplificarea persecuţiilor austro-ungare, la adresa românilor. Practic, Primul Război Mondial şi Marea Unire au dus la eliberarea românilor şi la unirea Transilvaniei cu România.

Dar oare, putem spune că s-a respectat testamentul lui Avram Iancu? An de an, ziua de 10 septembrie adună la Ţebea, locul unde Avram Iancu îşi doarme somnul de veci, lângă „Gorunul lui Horea”, mulţi români. Îi respect pe toţi românii care îi aduc eroului Avram Iancu piosul lor omagiu, îi respect pe cei care sunt români adevăraţi şi vin anual la Ţebea, îmbrăcaţi în portul popular românesc însă oamenii politici nu sunt, ca de obicei, în stare să cinstească, aşa cum se cuvine, memoria „Crăişorului Munţilor”. Autorităţile locale se întrec în manifestări zgomotoase, politicienii îşi pun la lucru subordonaţii să le scrie discursuri fără nicio consistenţă, vin să aducă flori, coroane cu tricolorul, îmbrăcaţi cu haine de firmă, care numai româneşti nu sunt, şi al căror preţ are multe zerouri în moneda europeană. Într-un cuvânt, un festivism care ţine de primitivismul gândirii acestora. Artiştii, plătiţi consistent de către autorităţi, din banii românilor vin şi cântă. Ştiu că se cântă şi „Marşul lui Iancu”, cântece patriotice, dar comemorarea este un moment de aducere aminte şi de reculegere.

Totuşi, 10 septembrie este o zi de comemorare, ar fi mai potrivite doar o slujbă religioasă şi o depunere de coroane. Îi respect pe toţi românii simpli care se închină, azi 10 septembrie 2017, memoriei „Crăişorului Munţilor”, dar politicienii, indiferent din ce partid fac parte, în fiecare an, denaturează specificul acestei zile triste de 10 septembrie, a anului 1872, când din floarea românimii, a pornit către ceruri, cel mai destoinic luptător român, „Măria Sa, Iancu”. Îi veţi vedea, dragi români, pe politicienii pe care voi i-aţi ales, cum vor căuta, chiar şi azi să tragă focul electoral pe turta intereselor de partid.

Nu am văzut ca la Ţebea să se prezinte o carte, un film, o piesă de teatru despre Avram Iancu. România are numeroase institute de cercetare, facultăţi de istorie, litere, arte. Pe cercetători, profesori, scriitori, pictori, sculptori, poeţi, actori, îi întreabă cineva? Nu am văzut ca organizatorul manifestărilor de la Ţebea, Consiliul Judeţean Hunedoara să dispună realizarea unui simpozion, a unei lansări de carte, a unei expoziţii de artă, a unei prezentări de film, a unei competiţii prin care tinerii moţi să poată scrie despre „Măria Sa Iancu”. Poezia, proza, studiul ştiinţific, monografia, artele nu sunt oare modalităţi de cinstire a memoriei „Crăişorului Munţilor”? De ce nici până acum, la 193 de ani, de la naşterea lui Avram Iancu, data naşterii sale nu este cunoscută?

Avram Iancu a fost organizatorul Marii Adunări Naţionale de la Blaj din 15 mai 1848. Faptul că la 15 martie 1848, ungurii au proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria (la Dieta de la Pojon, Bratislava de azi), iar liderul revoluţiei maghiare Lajos Kossuth a refuzat să recunoască drepturile naţionale ale românilor, l-au determinat pe Avram Iancu, alături de alţi revoluţionari ca Petru Dobra, Ioan Buteanu, Axente Sever să organizeze armata revoluţionară a românilor, al cărei centru principal de rezistenţă era Ţara Moţilor. Oricât ar fi încercat duşmanii cucerirea Ţării Moţilor, trupele „Crăişorului Munţilor” au rezistat eroic.

Avram Iancu a luptat pentru drepturile românilor, pentru ca aurul Apusenilor să rămână al nostru, iar azi Guvernul României luptă să retragă proiectul „Roşia Montană” de la UNESCO. Oare de ce? Nu am auzit, ori presa scrisă, radio-televiziunile nu vor să prezinte că s-a inaugurat vreo şcoală, s-a refăcut vreun drum, s-a realizat vreun proiect de promovare a Ţării Moţilor, pentru turişti. Că nu există o facultate de drept în România care să se numească „Avram Iancu”, nu este, de mulţi ani, o noutate.

Avram Iancu a decis, la 1848, în loc să se bucure de avantajele pe care, graţie pregătirii sale le-ar fi obţinut, să lupte pentru cauza românilor. A ales calea luptei pentru drepturile semenilor săi în locul trădării idealurilor acestora. S-a aliat chiar cu împăratul de la Viena, pentru că ungurii, răzvrătiţi contra Vienei refuzau să admită că românii existau ca naţiune.

Prin intermediul deputatului român Ioan Dragoş, reprezentant al românilor din Partium, în Parlamentul de la Budapesta, Avram Iancu a acceptat armistiţiul cu maghiarii, la Mihăileni, dar la 6 mai 1849, maiorul Imre Hatvany a atacat Abrudul, ucigându-l pe prefectul Petru Dobra şi luându-l prizonier pe prefectul Ioan Buteanu, pe care apoi l-a executat, fără judecată, prin spânzurare, la 23 mai 1848. Moţii au recucerit Abrudul, iar deputatul Ioan Dragoş (care nu a evaluat corect faptul că unii comandanţi maghiari nu vor respecta armistiţiul), considerat trădător, fiindu-i atribuită vina uciderii prefecţilor Dobra şi Buteanu, a fost executat de români.

Apoi, dezamăgit de împărat, deşi Lajos Kossuth îşi trimisese ofiţerii, în fruntea trupelor lor, să masacreze românii, sfătuit de revoluţionarii din Ţara Românească veniţi de peste munţi, Avram Iancu a acceptat (deşi nu i-a fost uşor, pentru că pierduse oameni capabili ca prefecţii Dobra, Buteanu, din cauza intrigilor şi prefăcătoriei lui Kossuth n.a.) lupta comună a românilor şi maghiarilor contra trupelor imperiale, în vara anului 1849. Se ştie faptul că oamenii lui Avram Iancu erau moţi, civili înarmaţi, în timp ce maghiarii aveau trupe militare instruite, inclusiv mercenari, profesionişti în treburile războiului. Într-o luptă sângeroasă, aşa cum a fost cea dintre români şi maghiari la 1848, au existat abuzuri şi violenţe de ambele părţi. Totuşi, Avram Iancu a introdus primul sabia în teacă. Înfrângerea de la Şiria a pus capăt şi revoluţiei din Transilvania, austriecii fiind salvaţi de trupele imperiale ruse.

Avram Iancu a fost dezamăgit de împărat. I-a refuzat banii, decoraţiile, funcţia imperială pe care acesta i-o oferise. În 1852, se spune că împăratul Franz Joseph şi-a schimbat itinerariul oficial pentru a ajunge la moţii lui Avram Iancu. „Crăişorul Munţilor” a aflat şi a venit la tabăra imperială, seara târziu, după ce s-a gândit îndelung ce să facă. Pentru că deja împăratul se odihnea, gărzile l-au alungat pe Avram Iancu, acesta cerând insistent să fie primit de împărat.

18 ani mai târziu, în 1867, împăratul de la Viena accepta târgul cu nobilimea maghiară, care luptase din răsputeri să pună capăt regimului liberal din perioada 1860-1866 (când românii au avut Dieta lor la Sibiu, beneficiind, implicit de drepturi politice), iar Imperiul Habsburgic devenea Imperiul Austro-Ungar.

Avram Iancu a trăit în toţi aceşti ani, colindând satele moţilor, doinind din fluier şi sperând. S-a îmbolnăvit grav de plămâni, dar nu se îngrijea deloc. Apucase să audă de Pronunciamentul de la Blaj din 1868 , se interesa de acţiunile lui George Bariţiu, ştia că mulţi dintre fruntaşii munteni care îl vizitaseră la 1848 în Ţara Moţilor erau demnitari la Bucureşti, luptând pentru independenţa României de peste munţi. Testamentul său arată că Avram Iancu nu era în niciun caz omul depresiv pe care l-au descris mulţi.

Când a fost găsit mort, pe prispa casei unui gospodar din Baia de Criş, avea în buzunar o scrisoare adresată Împăratului de la Viena. Din păcate, nu a trimis-o niciodată.

Cred că dacă mai trăia cinci ani, până în 1877, când România a intrat în Războiul de Independenţă, Avram Iancu ar fi trecut munţii şi s-ar fi înrolat în armata Română, aşa cum au făcut-o mulţi români de ai lui. Dar soarta a vrut altceva. Se mai spune că, atunci când a fost găsit mort, din cauza unei hemoragii puternice, Iancu era cu faţa în sus, privind senin spre cer...probabil se rugase pentru Neamul lui.

Se apropie Centenarul României Mari. Sărbătorirea acestuia a născut deja controverse din cauza calităţii acţiunilor iniţiate de către factorii politici care vor să îl sărbătorească.

În urmă cu 168 de ani, câţi au trecut de la sfârşitul Revoluţiei de la 1848-1849 în Transilvania, Avram Iancu a fost dezamăgit de autoritatea politică a împăratului de la Viena. Totuşi, peste ani, idealul său s-a împlinit, Transilvania s-a unit cu România, la 1 decembrie 1918. Pentru acest măreţ act, numeroşi moţi şi-au vărsat sângele în Primul Război Mondial. Alţi urmaşi ai lui Avram Iancu au luptat cu preţul vieţii lor, în cel de-al Doilea Război Mondial ca infamul Diktat de la Viena din 30 august 1940 să fie anulat, iar nord-vestul Ardealului să fie eliberat, la 25 octombrie 1944.

La anul, în 2018, se va aniversa Centenarul Marii Uniri, unire imposibil de realizat fără fapta, sacrificiul şi dăruirea lui Avram Iancu.

Să reţinem faptul că tot în 2018, se vor aniversa 170 de ani trecuţi de la Marea Adunare Naţională de la Blaj, din 15 mai 1848, ale cărei deziderate au devenit realitate la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918! Vă întreb pe dumneavoastră, dragi români de pretutindeni, cum ar trebui să se celebreze acest moment istoric deosebit, de care se leagă exemplul vieţii lui Avram Iancu?

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite