Ideea unui spaţiu muzeal şi memorial dedicat perioadei dictaturii proletariatului a apărut în societatea românească post-decembristă în chiar primele zile de libertate. Privirile s-au îndreptat spre Casa Poporului, simbolul unei megalomanii criminale care se cerea cumva exorcizată. Proiectul nu a depăşit mulţi ani etapa dorinţei, tentativele de concretizare lovindu-se fie de dezinteres, fie de lipsa de finanţare, fie de oricare alt motiv, real sau nu. Se pare că dreptul la memorie nu a fost luat în serios, ceea ce, la urma urmelor, nici nu ar trebui să ne mire.


Asumarea de către Preşedintele Johannis a ideii unui Muzeu al Comunismului a dat un binevenit impuls reluării, de data aceasta sper cu mai mult succes, a proiectului. În plus, aşa cum am constatat şi în urma unei dezbateri ample desfăşurată în 2014 şi 2015 la iniţiativa Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi derulată de Adevărul şi de Televiziunea Publică, există între timp un larg consens politic, transpartinic, academic şi civic referitor la utilitatea şi urgenţa demersului muzeal şi memorial deopotrivă.


IICCMER a organizat în primăvara acestui an inclusiv o consultare cu instituţii similare din Europa de Est, din Germania şi Anglia pe marginea coordonatelor pedagogice şi istoriografice. Expertiza acumulată de IICCMER – inclusiv printr-o serie de expoziţii din anii trecuţi şi prin implicarea în alte proiecte similare, publice sau private – permite acum să vedem mai limpede ce se poate face, dar şi ce nu ar fi bine să se realizeze. Pentru claritatea unui proiect, este mai mult decât util să fim de acord asupra a ceea ce nu dorim.


Nu cred că ne dorim un muzeu în care să „înscenăm” experienţa comunistă, să băgăm groaza în vizitatori, aşa cum, la polul opus, nu este un scop legitim să prezentăm cât de bun a fost, dincolo de excese, regimul de tristă amintire. Un muzeu dedicat totalitarismului comunist trebuie să informeze, să pună pe gânduri, să îndemne la reflecţie pe tema trecutului, dar nu mai puţin şi pe aceea a prezentului şi viitorului. Pentru a ajunge să fie tăiata panglica inaugurală, este timpul să armonizăm iniţiativele, să ne punem de acord asupra unui proiect de reală anvergură naţională şi nu numai.