Un moment geopolitic: cucerirea Constantinopolului

Cîteva călătorii la Istanbul (Constantinopol, cum mă încăpăţînez să-i zic eu) m-au pricopsit cu preocuparea pentru subiectul căderea Constantinopolului. Era de aşteptat să mă dau peste cap să găsesc şi să citesc „Căderea Constantinopolului“ de Vintilă Corbul.

Găsesc cartea (cu greu), la Librăria Adevărul, dată după colţ, lîngă Cărtureşti, de parcă i-ar fi ruşine să stea lîngă grandioasa Librărie din fosta Casă Sturdza.

Încerc a doua surpriză: nu e un singur volum, ci două, primul numărînd 700 de pagini, al doilea, 300.

Oricît de dense în întîmplări au fost cele două luni ale asediului, două volume mi se par prea mult pentru a epuiza epic fie şi un eveniment crucial din istoria lumii.

Abia după vreo sută de pagini, sesizez de ce a fost nevoie de atîta spaţiu tipografic: momentul dramatic aprilie-mai 1453 e văzut de autor şi ca unul al părăsirii Bizanţului de către Europa creştină. Sub pretextul refuzului, mai mult sau mai puţin diplomatic al Occidentului, de a sări în ajutorul lui Constantinos al XI-lea, Vintilă Corbul ne oferă imagini seducătoare din aproape întreaga Europă: ducatul Athenei, ducatul Milanului, Serenisssima Veneţie, Curtea lui Charles de la Paris, ducatul Moscovei, Curtea Angliei.

Pentru a întări teza indiferenţei criminale faţă de soarta Bizanţului, cartea îngroaşă mizeriile morale de la curţile europene, punînd un accent deosebit pe pohta de putere, izvorîtoare de drame şi tragedii.

Viziunea lui Vintilă Corbul asupra istoriei nu e deloc nouă. Romanul respectă conştiincios toate tezele tradiţionale despre momentul 1453:

1) Căderea Constantinopolului a fost un dezastru.

2) Trecerea sub stăpînirea otomană a Constantinopolului, dar şi a imenselor teritorii care au aparţinut Bizanţului, a însemnat o dare înapoi în planul civilizaţiei materiale şi spirituale.

3) Cucerirea Constantinopolului şi a altor teritorii se explică doar prin boala lui Mohamed al II-lea de a cuceri oraşul cu orice preţ.

4) Împăratul Constantinos a fost lăsat singur de apuseni, în frunte cu Papa, deşi datoria de creştini le cerea să sară în ajutorul Bizanţului.

Cum aceste teze sînt demult axiome de manual, lectura cărţii lui Vintilă Corbul îmi dă prilejul să le pun sub semnul întrebării.

Căderea Constantinopolului a fost un dezastru.

Pentru cine?

Pentru Împărat şi Curtea sa, poate.

Pentru oraş, excepţie făcînd ziua sau zilele de jaf, n-a fost vorba de un dezastru, oricum nu de proporţiile celui provocat de creştinii năvăliţi asupra Constantinopolului în cea de a IV-a Cruciadă. Turcii au jefuit, au violat, au luat robi şi roabe, dar n-au dărîmat, cum au făcut latinii.

După cucerire, prin politica imperială dusă de Mehmet al II-lea, Constantinopolul şi-a revenit din decăderea începută cu năvălirea aşa-zişilor cruciaţi. Mehmet a repopulat oraşul (care-şi micşorase la 40.000 numărul de locuitori) şi-a ridicat noi construcţii.

Teza dării înapoi îşi are temeiul în confundarea turcilor otomani cu hoardele lui Attila sau Timur Lenk. În realitate, cucerirea Constantinopolului n-a avut drept ţel  jefuirea unui oraş bogat, ci transpunerea în practică a unui program căruia azi i-am spune imperialism.

E drept, în preziua ultimului asalt, Mehmet proclamă dreptul armatei sale de a jefui oraşul, bazat pe respingerea de către Împărat a cererii de cedare pe cale paşnică. Armata otomană n-a pătruns însă în Constantinopol atrasă de bogăţiile presupuse. Dacă ar fi fost aşa, oraşul ar fi fost trecut prin foc şi sabie, după care oastea otomană ar fi plecat mai departe, tîrînd după ea aur şi robi. Mehmet îşi propune să cucerească Constantinopolul pentru a face din oraş capitala imperiului său.

Imperiului Bizantin, succesor al Imperiului Roman, îi urmează Imperiul Otoman.

Din acest punct de vedere, cucerirea Constantinopolului nu diferă cu nimic de cucerirea Berlinului de către Napoleon.

Apare ca îndoielnică astfel şi teza cuceririi în sine. Constantinopolul rămăsese un soi de oază bizantină într-un teritoriu deja stăpînit şi exploatat de otomani. În plus, Veneţia şi Genova se bucurau de privilegii comerciale faţă de care Sultanul era gelos.

Cea mai puţin rezistentă teză e cea a nepăsării Occidentului faţă de pericolul care ameninţă Capitala Bizanţului.

Chiar şi istoricii serioşi dau curs revoltei faţă de ceea ce ei numesc interesul egoist al Apusului ca factor hotărîtor în refuzul, mai mult sau mai puţin făţiş, de a pune de o nouă cruciadă, pentru a salva Constantinopolul.

Teza, funcţionînd din plin şi la istoricii români ai luptei duse de domnitorii noştri, a celei angajate de Ştefan cel Mare, îndeosebi împotriva lui Mehmet Cuceritorul, îşi are sursa în interpretarea religioasă a cuceririi Constantinopolului. Din faptul că otomanii asediază Capitala Bizanţului sub flamura verde a Profetului se toarce concluzia potrivit căreia, în 1453, s-au confruntat două religii. Mehmet al II-lea e înfăţişat în Apusul vremii respective ca Anticristul, ca Păgînul, ca Necredinciosul.

Viziunea asupra Sultanului e impusă de Papă.

În virtutea acestei viziuni, cuceririle lui Mehmet al II-lea nu sînt cele ale unui Ambiţios ros de gîndul cuceririlor fără sfîrşit, în genul lui Alexandru cel Mare, sau, mai încoace, al lui Napoleon sau chiar al lui Stalin, ci ale unui fanatic islamist împotriva creştinilor. Cruciadele au fost însă, în esenţa lor, campanii egoiste, cu interes de jaf şi cucerire. Altfel cum s-ar explica nenorocita Cruciadă din 1204, care a dat Bizanţului lovitura decisivă, în urma căreia Noua Romă nu şi-a mai revenit niciodată? Ele, cruciadele, cum le înfăţişează şi numele, au fost prezentate ca războaie sfinte.

Dacă punem însă între paranteze diferenţa de religii, confruntarea dintre Imperiul Otoman şi restul Europei, inclusiv Bizanţul sau Republica Seressimă, se dezvăluie ca o confruntare geopolitică pur şi simplu, ca una dintre confruntările care au însîngerat istoria omenirii.

Să zicem că tînărul Mehmet ar fi fost creştin.

S-ar mai fi vorbit atunci despre căderea Constantinopolului în mîinile păgînilor?!

Interpretarea religioasă dată conflictului explică şi condamnarea a ceea ce se numeşte indiferenţa Apusului.

De ce să intervină însă Apusul?

Întrebarea, nu lipsită de retorism, se iveşte atît din dezastrul Cruciadelor de pînă atunci, cît şi din realitatea că nici o putere Apuseană n-avea interesul să vină în ajutorul Bizanţului, oricum pe ducă.

Invocarea ciocnirii civilizaţiilor în cazul lui 1453 e cu atît mai ipocrită cu cît, cînd interesul i-a cerut-o, însuşi Bizanţul a colaborat cu păgînii.

Ca să nu mai spunem că, în strădania de a slăbi forţa otomană, puterile Apusene vor încheia alianţe cu musulmanii duşmani ai lui Mehmet Cuceritorul.

Singura modalitate de a scrie corect despre cucerirea Constantinopolului rămîne excluderea confruntării religioase pentru a lăsa loc confruntării geopolitice.