Un duşman de clasă: porumbul fiert

Mă amuz descoperind în „Scînteia“ de sâmbătă, 26 iulie 1947, pe pagina întâi, articolul:„Cititorii noştri cer: să se interzică vînzarea porumbului fiert“.

Transcriu imediat punctul de plecare al glorioasei iniţiative a ziarului:
„Un cititor, I. Cîrtu, ne scrie următoarele:
«Ducîndu-mă la ţară, am fost rugat de cetăţeni cu gîndul la interesele ţării să vă scriu, pentru a cere să se interzică vînzarea porumbului verde, acesta pe motive destul de serioase:
1) Anumiţi indivizi îl fură şi îl aduc în Bucureşti.
2) Mulţi ţărani îl vînd cu ştiinţă, spre a se sustrage de la cotă.
3) Recolta în jud. Ilfov, de unde se aduce porumbul, nu îngăduie risipa.
Să păstrăm mai bine porumbul, pentru a avea mălai mai mult la iarn㻓.

Ostilitatea cititorului I. Cîrtu faţă de porumbul fiert nu e singulară. Dacă ar fi să credem Scînteii, se profilează deja o veritabilă mişcare naţională împotriva acestui produs: „În acelaşi sens ne scrie Degran F. Aurel de la P.T.T., precum şi un grup de muncitori, care consideră că vînzarea porumbului fiert  trebuie interzisă, «în primul rînd ca un pericol pentru sănătatea publică, şi apoi ca o risipă, întrucît porumbul în loc să fie lăsat ca hrană pentru populaţie este vîndut ca trufanda, la preţ de speculă». Credem că autorităţile de resort vor lua în cercetare această chestiune şi o vor rezolva aşa cum cer interesele generale, interzicînd vînzarea porumbului fiert“.

I. Cîrtu, pseudonim sau nu, e un personaj care se întâlneşte şi astăzi, dat lumii de generosul sol al pensionarilor.

Nu ştiu dacă autorităţile au interzis vânzarea porumbului fiert, dând curs astfel „intereselor generale“ deşi, între noi fie vorba, porumbul fiert e şi el un aliment, recomandabil în vara lui 1947, pentru că în preţ nu intra, ca la mălai, măcinatul.

Ştiu însă că mă amuză cititorul invocat de Scînteia. I. Cîrtu, pseudonim sau nu, e un personaj care se întâlneşte şi astăzi, dat lumii de generosul sol al pensionarilor. Un astfel de personaj stă sub semnul permanentului neastâmpăr civic. Oriunde se duce – de la Piaţă până la Circa Financiară – el bagă imediat de seamă neregulile, mari sau mici, şi ia atitudine. Fie pe loc, procedând la făcut ordine, fie mai tîrziu, printr-o epistolă expediată ziarelor, instituţiilor, politicienilor şi vedetelor media.

Împărăţia de basm a unui asemenea personaj rămîne însă ceea ce el numeşte „la ţară“. Ca şi I. Cîrtu, mergând într-un sat, el dibuie imediat problemele, colectează plângerile, sugestiile şi le cară cu el la Bucureşti.