Un  strălucit precursor al ziaristului lichea de azi: T. Arghezi

În textele  mustrătoare despre  gazetarii  de azi, lichele care şi-au închiriat personalitatea cu ziua, ba chiar şi cu ora, celui care dă mai mult, întîlnesc deseori  consideraţia că e vorba de o realitate  românească strict postdecembristă.

Cum adică?!

Păi în materie de lichelism din motive de bănuţi gazetarii noştri de azi sînt bieţi copii faţă de înaintaşii lor  celebri din  publicistica românească.

Tudor Arghezi e unul dintre ei.

Parcurg în această perioadă cu creionul în mînă, Tudor Arghezi, Publicistică, volumul V, scos de Academia Română şi reunind articole de gazetă publicate de scriitor între 1919 – iulie 1928.
Guvernarea Ionel Brătianu din anii 1922-1926 e una dintre cele mai autoritare din Istoria  modernă a României.

Marele politician şi-a permis să calce în picioare drepturile cetăţeneşti,  pentru că:
1.    Avea sprijinul Regelui Ferdinad, o păpuşă în mîinile Reginei  Maria.
2.    Opoziţia era într-un hal fără de hal: lipsită de forţă electorală şi financiară, fărămiţată de orgolii mărunte.

În atari condiţii, un gazetar care preamărea Guvernul şi terfelea Opoziţia nu putea fi decît o lichea.
Volumul lui Tudor Arghezi m-a făcut să tresar uluit la atacurile rău mirositoare ale marelui scriitor împotriva Opoziţiei de la vremea respectivă.

Dr. N. Lupu, Ion Mihalache, Iuliu Maniu sînt îmbrînciţi de publicist pe scările minimei civilizaţii, daţi de-a rostogolul prin cerneală, ca printr-o baligă, şi, apoi, arătaţi cu deştu  bravului premier Ionel Brătianu.
Partidele din Opoziţie şi liderii acestora sînt atacaţi nitam-nisam, fără un minim bun-simţ nu de jurnalist, ci de ins civilizat, cu pălărie.

Datoria Guvernului, tabletă iscălită în 17 martie 1923, stupefiază prin această plasare în Absolut a cabinetului Ionel Brătianu:

„Guvernul actual nu-i un guvern iscat din pripeala zilei şi din salajul micilor evenimente cotidiane, chemat să numească numai prefecţi şi să semneze decrete şi paşapoarte. El este rezultatul unui ciclu istoric de mari evenimente, albia lui se confundă cu albia Regatului, el are o misiune de împlinit. (...)
Nu este vorba cîtuşi de puţin de un guvern calibrat ca o cheie pe gaura uşii, ci de un guvern puternic în toată ascedenţa lui, puternic în organizaţia lui actuală şi purtînd pe spada lui, viguros prinsă de şold, inscripţiile mari ale trecutului, care îi dau autoritatea şi liniştea mîndră datoriilor lui...“.

Sînt feluri şi feluri de a lăuda o Autoritate.

Cel mai des întîlnit, pentru că e preferat, în chip obişnuit, de intelectualii care se mai uită în jur, cînd scriu, să dibuie  dacă nu-i vede cineva compromiţîndu-se, e felul apreciativ, gen: bun sau chiar excelent.
Publicistul Arghezi sare rău peste cal şi, în răspăr, cu presa independentă şi cu presa de Opoziţie, nu se mulţumeşte să apere cu pieptul peniţei sale Cabinetul Brătianu, ci îl plasează pe acesta sus, în stratosfera Istoriei.

La Cameră are loc un duel între Ionel Brătianu, şeful Guvernului, şi Iuliu Maniu, şeful Opoziţiei.
Pe marginea acestei confruntări, T. Arghezi tipăreşte în 23 martie 1923 însemnarea Inutil camuflaj:
Nici ultimul servitor din dependinţele vilei lui Ionel Brătianu n-ar fi putut scrie astfel despre un moment parlamentar:

„Cine a luat parte de ascultător la şedinţa cu pricina ştie două lucruri pozitive:

1. Că declaraţiile, într-adevăr, scurte şi concentrate ale primului-ministru, au impus o tăcere respectuoasă şi au provocat contracţiunea spinărilor deputaţilor gălăgioşi, străbătuţi de un rece ascuţit fior. Cuvintele primului-ministru au lovit, grele de autoritatea unui om de stat care ştie să nu glumească. Chiar momentul de încovoiare a unei trufii destrăbălate, cu care au plecat scandalagiii i-a scos din fire, cînd au ajuns pe scară.

2. Domnul Maniu, atît de imperialist în dogma persoanei sale şi atît de văduv de orice simţ politic, s-a dovedit a fi nu numai un politician de rînd al zecelea, cum îl argumentează fapta, dar şi un orator incapabil şi confuz. Toţi ascultătorii au văzut pe domnul Maniu îngăimînd întîi o românească ipotetică, penibilă. Domnul Maniu vorbea ca un afiş de teatru, indiferent, şi a făcut continuu impresia că se căsneşte mult să urmărească o idee, pe lîngă care, odată ajuns la nivelul ei, trecea ca o minge care nimereşte la vecin“.

Poate că, într-adevăr, Iuliu Maniu n-a fost oratorul imaginat de Arghezi. Acrimea cu care se scrie despre el urmează siropului cu care publicistul scrie despre Ionel Brătianu.

Explicaţia acestei incredibile puneri în slujba Guvernului?

Textele au apărut în Naţiunea.

Naţiunea e un oficios al Guvernării Brătianu, avînd pe Tudor Arhgezi director pe frontispiciu, şi, evident, la casierie.