Ultimul tango la München: Carlos Şacalul şi atentatul de la Radio Europa Liberă
0„În calitate de director al Serviciului de Securitate al posturilor «Europa Liberă/Libertatea», am participat la investigaţiile legate de una din cele mai brizante – din punct de vedere politic – operaţiuni ale grupării teroriste pan-europeane dirijate de Carlos «Şacalul»: atentatul cu bombă de la sediul din München al «Europei Libere», din 21 februarie 1981”, scrie Richard H. Cummings.
Acesta a fost singurul atentat comis de banda lui Carlos împotriva unei ţinte americane; şi singurul pentru care nu şi-a asumat niciodată răspunderea. Din analiza documentelor poliţiei şi justiţiei germane, a rapoartelor întocmite de fostele servicii secrete din Germania Răsăriteană şi Ungaria, precum şi a altor documente, am ajuns la concluzia că „Şacalul”a condus operaţiunea de la Budapesta, acolo unde era cartierul general al grupării sale. În cele ce urmează voi expune detaliile modului în care acest act criminal a fost pus la cale şi executat.
Înainte de a fi cunoscut drept Carlos „Şacalul”, Ilich Ramirez Sanchez s-a distins prin câteva acţiuni teroriste la începutul anilor ’70. Un exemplu al modului criminal în care acţiona în acea perioadă este atacul cu o grenadă de mână de la cafeneaua „Le Drugstore” din Paris, la 15 septembrie 1974. Atacul s-a soldat cu doi morţi şi peste treizeci de răniţi.
Aşezăm atacul în context: Ramirez Sanchez trăia la Paris sub o identitate falsă. La 27 iunie 1975, trei ofiţeri ai serviciului francez de contrainformaţii DST s-au prezentat la apartamentul din rue Toullier, în care locuia Sachez, în cadrul unei anchete legate de nişte atentate asupra companiei aeriene israeliene El Al de la aeroportul Orly. Investigaţia era una de rutină, Sanchez nefiind considerat un suspect, motiv pentru care poliţiştii nu erau înarmaţi. În cursul discuţiilor, sub un pretext oarecare, Sanchez s-a dus la baie unde avea ascuns un pistol. Înarmat, s-a întors în cameră şi a deschis focul asupra celor trei agenţi, care, luaţi prin surprindere, au fost o pradă uşoară; unul singur a supravieţuit. Carlos l-a împuşcat şi pe Michel Moukharbal, un colaborator apropiat, pe care îl bănuia că, informator fiind, ar fi pus poliţia pe urmele sale. Şaptesprezece ani mai târziu, un tribunal francez îl condamna pe Carlos în contumacie la închisoare pe viaţă pentru crimă.
O drogherie pariziană a fost, în 1974, ţinta unui atac cu o grenadă de mână, acţiune teroristă pusă la cale de Carol Şacalul FOTO historia.ro
Un jurnalist englez l-a botezat „Şacalul”, iar porecla s-a transformat în renume
Ramirez Sanchez locuise anterior la Londra sub numele de Carlos Andreas Martinez Torres, cetăţean peruan. După crimele de la Paris şi vâltoarea mediatică produsă de acestea, ziaristul britanic Peter Niesewand de la ziarul „The Guardian” a fost informat de o sursă că autorul crimelor de la Paris ar putea fi acel Carlos Martinez Torres. Plecând pe urmele acestuia, Niesewand a vizitat-o pe una dintre prietenele lui Carlos. Cotrobăind printre lucrurile pe care i le lăsase acesta în grijă, Niesewand a decoperit într-o geantă arme şi explozibili. O altă descoperire a fost un exemplar al cărţii lui Frederick Forsyth, Ziua Şacalului. Întâmplător, Niesewand tocmai citise acest roman poliţist despre un asasin profesionist, plătit să îl ucidă pe preşedintele Charles de Gaulle. Considerând că romanul i-a servit lui Carlos ca sursă de inspiraţie, Niesewand şi-a trimis articolul la redacţia ziarului Guardian cu titlul „Carlos Şacalul”, după care s-a dus la poliţia londoneză pentru a-şi prezenta rezultatele investigaţiei. Mitul Carlos se născuse. Scriitorul Frederick Forsyth nu s-a arătat impresionat de legendarul „Carlos Şacalul” şi, după arestarea acestuia în 1994, a scris următoarele: „Cu o singură excepţie, cariera lui Carlos este un lung şir de atacuri laşe asupra unor ţinte extrem de vulnerabile. Ce poate fascina Occidentul la acest venezuelean scund, extrem de brutal şi, în fond, lipsit de succes? Părerea mea este că faima lui se bazează pe trei factori contestabili: Carlos s-a dat mereu în vânt după publicitate; Carlos a avut o reputaţie de crai, pe care a alimentat-o asiduu; Carlos – şi asta trebuie recunoscut – a fost un cameleon uman care a reuşit să bântuie prin Europa multă vreme fără să i se poată lua urma”[1].
Carlos a savurat atenţia pe care i-o acorda presa internaţională şi a ştiut să o exploateze. În 1975, în ajun de Crăciun, a condus cu succes o operaţiune de luare de ostateci la sediul OPEC (organizaţia ţărilor exportatoare de petrol) de la Viena. Influenţilor ostateci arabi li s-a prezentat arogant: „Numele meu este Carlos. Poate aţi auzit de mine”. Cu fiecare acţiune teroristă care a urmat, faima lui Carlos ca terorist temut şi invincibil a crescut constant. Dar, în timp ce mass-media occidentale se arătau fascinate de mitul său, Carlos s-a dat la fund, şi următorii cinci ani a rămas pasiv. În cele ce urmează, pentru a păstra unitatea naraţiunii, mă voi referi la Ilich Ramirez Sanchez folosind numele de Carlos.
Se încarcă comentariile...
