Niţel şocant, cum stă bine unei pălării aşezate peste un text, asemenea unei pălării cu flori pe căpşorul unei cucoane, titlul vrea să spună că fostul Suveran a murit lent, ros de cancerul ambiţiilor neîmplinite, în exilul din Mexic, mai întâi, şi Portugalia, mai apoi.

Cândva, cu ani în urmă, când am scris eseul, mă aflam în stăpânirea unei furii tari  faţă de Dictatorul de mucava Carol al II-lea, cel care n-a ştiut nici Mână de fier să fie într-o ţară gata oricând să facă temenele la picioarele primului Salvator cu pretenţii de la cârma ţării.

Acum, când recitesc eseul, furiei de atunci îi ia locul o melancolie grozavă.

Plecând de la jurnalul lui Carol al II-lea, dar şi de la documentele date publicităţii în premieră, textul surprinde zbaterile pe cât de inutile, pe atât de groteşti, ale fostului Suveran, de a reveni pe tron, după ce, în septembrie 1940, în deplină şmecherie, a iscălit nu un act de abdicare, ci unul de trecere temporară a Puterii în mâinile fiului său, Mihai I.

Stăpânii Planetei îl scoseseră din uz pe Carol al II-lea şi-l aruncaseră la debaraua istoriei.

Motivele erau destul de multe: de la jocul dublu practicat de Regele-Dictator între Germania şi Aliaţi, până la opţiunea pragmatică, desigur, pentru forţele interne (Regele Mihai, Iuliu Maniu) din partea Marilor Puteri, ca alternativă la regimul Mareşalului Antonescu.  Fostul Suveran nu ştie însă de această mutaţie spectaculoasă în realităţile ţării din jurul lui. În aceste condiţii, el trimite una după alta epistole la Londra şi Washington, ia în serios bunăvoinţa strict protocolară a răspunsurilor, se lasă tras pe sfoară de toţi escrocii, tresare în bucurii năprasnice la orice fleac, îşi îndreaptă privirile când spre americani, când spre francezi, când spre ruşi, oferindu-le colaborarea.

Grotescul se naşte din contrastul dintre realităţi şi prestaţia lui Carol al II-lea. E contrastul care stârneşte hohote de râs printre vecinii unui soţ încornorat când îl văd atât de încrezător în loialitatea amicului primit în casă cu pupici, deşi el e amantul. Nu oare, pe acest contrast se întemeiază Caragiale când îl pune pe gelosul Jupân Dumitrache să se liniştească aflând că basmaua de pe patul consoartei e a omului său de încredere, Chiriac?

Numai că, odată aşternută pe hârtie această întrebare oarecum retorică, îmi dau seama, ca sub puterea unei revelaţii camilpetresciene, cât de tare m-am înşelat în sarcasmul meu faţă de exilatul Carol al II-lea. Când se joacă „O noapte furtunoasă“, sala se sufocă de râs la scena cu brusca liniştire a lui Jupân Dumitrache. Şi în hohotele care sparg pereţii e ceva din dispreţul nostru, al deştepţilor, al celor care ştiu, faţă de traşii pe sfoară, faţă de bărbatul care nu ştie ce ştie tot satul. Cei din sală au însă avantajul că, spre deosebire de Jupân Dumitrache, sunt spectatori. Şi, când vreunul dintre cei care s-au prăpădit de râs la prostia soţului încornorat s-a întors acasă, ar stârni, la rându-i, hohotele de râs ale altor spectatori, vecini, care ştiu că amicul primit în casă la orice oră din zi şi din noapte, e, în realitate, amantul consoartei.

La fel, noi cei care azi, citind „Jurnalul“ lui Carol al II-lea, ne dedulcim la sarcasme văzând cum se iluzionează el prosteşte, suntem nedrepţi în atitudinea noastră: spre deosebire de Carol al II-lea, noi ştim că Marile Puteri îl trecuseră pe linie moartă. Dar noi ştim abia acum, după ce Istoria a mai ronţăit câteva decenii şi, graţie accesului la documente ţinute până nu demult secrete.

Carol al II-lea habar n-avea de aceste realităţi legice, nu pentru că era nătâng, ci pentru că era şi el, un biet om. Conştient abia acum de adevărata condiţie a lui Carol al II-lea din exil, citesc cu melancolie gravă ceea ce am scris cândva, cu furie sarcastică. Pentru că şi eu pot fi victima neştiinţei omului de ce-i pregăteşte, jucându-se, Destinul hachiţos.