Cei care aplaudau în faţa CC al PCR, pe stadionul „23 August“ sau la Congrese, care umpleau sălile de curs de la „Ştefan Gheorghiu“ şi birourile Comitetului de Stat al Planificării, care animau şedinţele din teritoriu şi nu oboseau, în total dispreţ faţă de realitatea dramatică, să promoveze retoric orizontul unei societăţi socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism –
aceştia o duc pur şi simplu bine. Unii, chiar foarte bine. Au reuşit să câştige un pariu de proporţii: cu toate că s-au pregătit să conducă o ţară comunistă, dirijează tenace una democratică. Au tras pe sfoară timpul.

Cred că am înţeles un lucru, pe cât de simplu, pe atât de zguduitor, în lunile fierbinţi ale anului politic 2012: prin mecanisme posibile în regimuri de teroare, comunismul şi-a creat resurse umane suficiente. Dacă nu ar fi căzut din raţiuni străine de propria Weltanschauung, comunismul ar mai fi avut destui pioni activi pentru cel puţin jumătate de secol. Biografia depăşeşte, cum se vede, capitolele istoriei. De aici şi amestecul toxic de vechi şi nou pe care îl întâlnim peste tot: de la mediul politic la cel cultural şi de la patronii cu afaceri de stat la şefii organizaţiilor publice. Piraţii de ieri sunt jandarmii de azi cu aceeaşi onestitate cu care piromanul joacă rolul pompierului sau lupul ajunge păstor la oi.

În politică, tovarăşii şi copiii lor au arătat capacitatea de adaptare, pliere, mulare, contorsionare. Au luat, asemeni lichidelor, forma recipientelor. Au umplut partidele, apoi parlamentele şi guvernele succesive. Panta rhei. Caracterul lor fundamental fluid, greu de prins, interpretabil şi negociabil, aflat mereu în discuţie, imposibil de fixat în graniţele adeziunii ferme şi ale viziunii fără echivoc, se traduce în traseismul halucinant şi trădările spontane. Oameni fără însuşiri, vorba lui Musil, tovarăşii au produs cea mai evidentă probă a perversităţii totalitarismului: falsitatea idealului şi concreteţea mijloacelor.

În economie, aceiaşi tovarăşi, preponderent din liniile secunde, ale comerţului comunist exterior şi poliţiei politice, au furat startul privatizării. În posesia informaţiilor şi a conexiunilor, adepţii cincinalului au devenit pseudo-competitori pe piaţa liberă. Au cumpărat cu doi lei mari platforme industriale, şi-au croit contracte de exploatare invincibile, au vândut mai departe, au combinat şi aranjat cum au dorit, au ocolit Fiscul şi au dat obolul de rigoare titularilor puterii politice, confirmând la final alt paradox trist: prosperitatea personală nu este niciodată mai rapidă decât atunci când se construieşte pe un faliment colectiv de proporţii.

În spaţiul cultural-academic, prestaţia tovarăşilor este pe măsura educaţiei de bază. Fără să producă opere notabile, plutind în apele de mică adâncime ale unei onorabilităţi ştiinţifice fragile, s-au refugiat în funcţii, onoruri şi sinecuri. Tovarăşul intelectual s-a dovedit, cum altminteri?!, de nădejde. A perorat seară de seară la televiziuni, s-a indignat de duritatea justiţiei, a suspendat criteriile minime care garantează igiena lumii ideilor, ignorând sau chiar apărând plagiatul, a mimat o excelenţă imaginară şi a livrat exemplul cel mai concret de mediocritate interesată.

Cum spargem frontul tovărăşesc? În absenţa unei legi eficiente a lustraţiei şi a filtrului etic al partidelor, nimic nu pare să stea în calea unei cariere îndelungate a tovarăşilor. Şi totuşi. De la marea politică la criza financiară şi de la dialogul principial la lupta pentru poziţionarea pe harta lumii, tovarăşii se văd nu de puţine ori depăşiţi, amatori, neserioşi, inadecvaţi. Încă ascund asta prin infatuare, gargară şi alte manipulări mediatice, acuzând dezinformarea sau reaua credinţă a altora. Oricât s-au străduit în ultimele două decenii, schimbându-şi costumele de la Apaca, deloc urâte, cu cele de la Armani, tovarăşii nu au reuşit să devină domni veritabili.