Deoarece timpul sufletului este altfel valorizat de istorie, iar în Balcani pe „îngeri nu-i întrece nimeni la iuţeală“, a spus scriitorul sârb Milorad Pavič. Din astfel de nemărturisite idealuri se nasc proiecţii de viitor. Iar în spatele lor se desfăşoară extraordinare forţe de coeziune socială şi de solidaritate naţională. Decembrie 1918 a fost, dincolo de masca politică rezistentă în istorie, şi o altă poveste, rar întâlnită în istoria noastră.

Pentru cele cinci-şase generaţii care s-au scurs între 1800 şi 1920, harta viitorului a fost proiectul statului naţional unitar român iar instrumentul de lucru se numea „Toţi în Unu“! Iar începutul acestui drum s-a numit tot profesionalizare şi s-a investit enorm în factorul uman. Din neantul valah al anilor 1800, apare o ţară nouă în cincizeci de ani cu instituţii moderne consolidate deplin peste alţi cincizeci de ani. Iar acest lucru a fost posibil prin educaţie, pedagogie, şcolarizare şi profesionalizarea continuă a populaţiei urbane.

Un proiect de ţară pentru secolul 20

Secolul 20 a fost secolul României împlinite. România aşa cum o avem astăzi a fost proiectul de viaţă al generaţiilor care s-au format la cumpăna secolului al XIX-lea şi a celui următor. Generaţia Novecento a văzut cum proiectul lor de viaţă devenit un proiect naţional astfel încât, pe bună dreptate, în anii 1920, următoarea generaţie şi-a pus întrebarea: „Bun. Avem o ţară. Dar cum o începem?“. Se punea problema adaptării ei instituţionale şi comportamentale la noua situaţie europeană. Generaţia aflată cu un pas în urmă găsise soluţia şi o împărtăşea celor mai tineri. Aflăm acest lucru dintr-o mărturie contemporană, a unui elev de liceu din anul 1927: „În mai 1927 a venit pedagogul liceului ţipând la noi să intrăm în clase că este inspecţie mare. De fapt, Ionel I.C.Brătianu sărbătorea cu foştii colegi, 40 de ani de la absolvirea liceului. Directorul liceului Sf.Sava, Ştefan Pop, l-a rugat să intre în clasele cursului superior şi să vorbească elevilor. Asta era inspecţia. Eu eram chestorul clasei pentru că eram premiant şi când au intrat în clasă Ionel I.C.Brătianu alături de directorul liceului şi profesorul de istorie, eu am dat raportul că suntem clasa a VI-a. Iar Brătianu a venit la catedră şi ne-a ţinut un discurs de 3-4 fraze, dar care mi-au rămas în cap: «opt sute de ani am avut idealul pe orizontală să ne strângem cu toţii laolaltă în aceeaşi patrie. Am realizat în 1918. Acuma avem idealuri de construire pe verticală, pentru că prin cultură şi civilizaţie să justificăm în faţa omenirii şi a istoriei posesia acestui pământ. De aceea sunteţi dumneavoastră la şcoală ca să învăţaţi şi apoi să creaţi cultură şi civilizaţie»! Mi-a rămas în cap. Şi asta a spus-o în toate clasele, din cursul superior“ (Şerban Milcoveanu apud Adrian Majuru, Copilăria la români, Compania, 2005).

România secolului 20 a reuşit să supravieţuiască unor condiţii de excepţie prin gravitatea şi riscul de extincţie, raportat la primul şi al doilea razboi mondial. Este un semn că această ţară a noastră deţine un spaţiu în jurul căruia orbitează multe interese, un culoar strategic de mare importanţă pentru fluxul de informaţii, mărfuri, demografii profesionale dar şi interese strategice şi angrenaje militare. Înţelegerea acestui ansamblu de realităţi suprapuse şi stăpânirea mecanismului de funcţionare a lui pe termen mediu reprezintă  păstrarea identităţii culturale naţionale, şi a teritoriului naţional. Este sarcina generaţiei acestuin secol XXI, care se pregăteşte de vârste adulte, competenţe profesionale consolidate şi responsabilitatea de a asocia proiectului personal, dezvoltarea unui proiect de ţară îmbunătăţit. Pentru că proiectul de ţară este un proiect adaptabil circumstanţelor istorice, care se schimbă cu fiecare generaţie sau cel puţin o dată la 50 de ani. Condiţia reuşitei este ca elitele profesionale să deţină puterea şi decizia.

România secolului al XIX-lea

Secolul al XIX-lea a fost secolul unui proiect naţional numit «România». Cel puţin patru generaţii au construit conceptul de ţară, i-au dat conţinut ideologic, instituţional, cultural chiar şi lingvistic, limba română reconstruindu-se cu eforturi considerabile, după ce a abandonat alfabetul chirilic în favoare celui latin.

Un proiect de ţară prinde viaţă atunci când zeci de mii de tineri aleg un proiect de viaţă diferit de acela al părinţilor lor, şi acest diferit are în primul rând o determinare profesională. Fii boierilor de rang mediu şi mic, uneori şi copii ai marilor familii boiereşti precum Ghica, Cantacuzino, Ştirbey etc., au ales să trăiască în primul rând ca urmare a unei profesii dobândite după ani de şcoală în Occident şi fideli unui stil de viaţă occidental. Aceasta este o realitate care a pornit curând după 1830, moment în care târnărul Nicolae Kreţulescu, se întorcea de la Paris cu un doctorat în medicină. La una dintre staţiile de oprire a diligenţei, a auzit în preajma sa câţiva călători afirmând: Ce au ajuns sa facă boierii noştri! Un Rosetti măsoară drumurile şi un Kreţulescu s-a facut doftor!“ Era reacţia clasei de mijloc a României de atunci iar pentru tânărul medic întors acasă, aceste cuvinte i-au dezvăluit faptul că nu profesia va fi lucrul cel mai greu de făcut în ţara sa. Cel mai dificil obstacol va fi mentalitatea conservatoare faţă de schimbările care se pregăteau în Europa şi modernizarea societăţii tocmai în zona ei de mijloc.

Şi aceste schimbări s-au petrecut atât pe calea revoluţionară, prin reformele lui Alexandru Ioan Cuza, prin decrete, de sus în jos, între anii 1859 şi 1866. Dar au fost continuate şi în urma unor planuri foarte atent stabilite în detalii, după 1870, fidele căii evoluţionismului, al cărui adept a fost Carol I.

Secolul al XIX-lea a scos România din zona gri şi primejdioasă a Europei, spaţiu al confruntărilor militare dintre imperii, şi a plasat-o, către finalul său, în rândul naţiunilor independente şi consolidate instituţional. Secolul al XIX-lea a reprezentat cea mai spectaculoasă proiecţie statală, de la despotismul feudal al domnitorilor fanarioţi la monarhul constituţional, adept al evoluţionismului, conform căror principii, pentru construirea unei naţiuni moderne, dincolo de legi, se află răbdarea şi perseverenţa de a clădi cu ajutorul generaţiilor tinere conceptul de stat modern, total diferit de acela al generaţiilor trecute. Aceasta a fost România anului 1899 pe care regele Carol I a lăsat-o moştenire următoarei generaţii.

Cum a fost văzut acest fenomen o generaţie mai târziu aflăm dintr-o întrebare pusă la un examen de bacalaureat interbelic: „La istorie, am fost întrebat despre legământul lui Mihai Viteazul. Am răspuns: «era o necesitate de război fiindcă clasa boierească lupta pe front iar ţăranii trebuiau să producă». Petrovici a pus o întrebare suplimentară: «dacă pe tronul României era regele Carol I şi nu Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu făcea sau nu reformele revoluţionare»? Am răspuns: «se făceau pentru că erau o cucerire a timpului dar nu se făceau pe cale revoluţionară, prin decrete, ci se făceau pe cale evoluţionistă fiindcă regele Carol era de concepţie germană, evoluţionistă, pe când Cuza era de concepţie franceză, revoluţionar»!“ (Şerban Milcoveanu apud Adrian Majuru, Copilăria la români, Compania, 2005).

Pentru noi cei de astăzi, secolul al XIX-lea trebuie sa rămână în memoria prezentului atât din punctul de vedere al efortului făcut de generaţiile care l-au consumat, fidele unui proiect de ţară, cât şi din perspectiva sloganului, care i-au animat mai bine de un secol: „Toţi în unu“!

România secolelor medievale

Evul mediu, din secolul al XVI-lea până în secolul secolul al XVIII-lea a fost perioada dorinţelor asumate pentru o singură ţară: România. De la Mihai Viteazul la Racoviteşti şi Suţuleşti, trecând prin Mavrocordaţi şi Ghiculeşti, cu toţii au avut dorinţa unificării ţărilor române.  Diferenţe faţă de modernitate şi legile acesteia este faptul că în perioada amintită, domnitorii noştrii au încercat unificarea ţărilor române fie ca vasali ai unui senior medieval(Mihai Viteazul în relaţie cu Rudolf al II-lea sau unii domnitori fanarioţi în proiecţie cu împărăteasa Ecaterina cea Mare, care dorea să aibe un regat al Daciei prin unirea ţărilor române sub suveranitatea sa), fie prin proiecte politice mai simple, şi anume unirea Moldovei cu Ţara Românească, sub acelaşi domnitor, cu acceptul Porţii Otomane. Majoritatea familiilor boiereşti domnitoare din secolul al XVIII-lea au pe stindardul lor heladic stemele Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru că au domnit pe rând în ambele ţări. În foarte rarele situaţii, pentru scurte perioade de timp au fost date firmane aceluiaşi domnitor, pentru ambele ţări. Însă nici una dintre imperiile din jur, Rusia, Austria şi Poarta Otomană nu sprijinea idea unei singure ţări româneşti.

Balansul diplomatic între imperii, pentru un astfel de proiect nu s-a dovedit a fi fezabil iar destinul lui Constantin Brâncoveanu a fost  un semnal în acest sens. Cu toate acestea ideea, dorinţa şi proiectul politic al unei ţări româneşti, pe măsură ce Europa experimenta noi concepte şi construcţii ideologice şi politice, între 1700 şi 1800, s-a concentrat asupra asocierii politice dintre Moldova şi Ţara Românească, lucru pentru care trebuia primit acceptul Imperiului Otoman. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple trebuiau realizate două situaţii sincron: pregătirea unor tinere generaţii de decidenţi să intre în acest proiect, fii de boieri sau ai clasei de mijloc profesionale, fapt care s-a întâmplat între 1821 şi 1841 iar apoi construirea unui demers diplomatic, de balans între imperii, pe principii noi, de negociere şi nu de forţă, fapt care s-a întâmplat între 1841 şi 1861, când primele generaţii ale secolului XIX au ajuns la maturitate profesională şi de asumare a unor responsabilităţi naţionale. Secolul al XIX-lea a fost început cu a doua parte a secolului al XVIII-lea.

Mihai Viteazul a traversat veacurile prin gândul său unic, acela de a uni ţările române într-una singură, pohta ce am pohtit, folosindu-se şi el de balansul dintre imperii, ca vasal al împăratului austriac Rudolf al II-lea şi lider la campaniilor otomane începute de acesta. Recunoaşterea de către Imperiul Otoman a noului construct politic, în vara anului 1600, l-a dezlegat simbolic pe Mihai de vasalitatea faţă de Austria, fapt ce a determinat întâmplările din anul 1601. Dincolo de aceste detalii, proiectul de ţară realizat de Mihai Viteazul a animat generaţii de români din secolul al XVII-lea către prezent. Deosebirea este că fiecare generaţie trebuie să păstreze acest ideal cu mijloacele circumstanţiate istoric, în timpul trăit de fiecare.

Pentru o hartă a viitorului

României îi lipseşte o „hartă a viitorului“. Iar această cartografiere a viitorului ţine numai de factorul uman. Şi anume, de investiţia continuă în factorul uman. După cum spu­nea, la vremea lui, Spiru Haret, „Cum arată astăzi şcoa­la, va arăta mâine ţara“. În ultimii treizeci de ani de libertate de opinie şi de atitudine, foarte puţine au fost demer­su­rile pozitive susţinute prin argumente con­struc­tive, cu repere clare şi etape care trebuie urmate.

Noul mileniu este al României care trăieşte prin noi şi prin asumarea noastră. Ea trebuie păstrată în osmoză cu Occidentul şi se va moderniza numai în măsura în care fiecare dintre noi vom reuşi să dobândim abilităţile reprofesionalizării în funcţie de circumstanţele aduse de lumea alături de care trăim: Europa şi civilizaţia căreia îi aparţinem de peste un mileniu.