Povestea acestei cuceriri prin teroare şi punerea la punct a unui mecanism diabolic de distrugere a valorilor, aflat şi azi în funcţiune, anamneza acestui fenomen care ne distruge ţara, a fost publicată într-o monografie completă pentru anii 1950, detaliată, temeinic analizată şi argumentată. Această analiză lucidă a epocii dejiste se numeşte Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950 (Compania, 2012) iar autorul este Dorin-Liviu Bîtfoi. Fragmentele prezentate aici sunt un avant la lettre ale unei lucrări de mari dimensiuni, impresionantă prin documentarea şi informaţia istorică prezentată.

Eu aş recomanda cititorului, odată ce va lectura această carte, să urmărească şi o perspectivă singulară: cum ar fi arătat o zi din viaţa sa în 1950. Cum ar fi trăit ca licean, student, muncitor, adult sau copil, femeie sau bărbat, intelectual sau plugar colectivizat. O zi din viaţa unui om obişnuit în 1950. Dorin-Liviu Bîtfoi mi-a deschis prin cartea sa, fără precedent istoriografic prin analiza ei desăvărşită, privirea asupra unei astfel de perspective. Vom trece de detaliile de suprafaţă, politice sau istorice şi vom coborî în stradă, vom intra în casele părinţilor noştri, încă foarte tineri, şi vom observa decalajul zdrobitor, prezent şi azi, dintre viaţa oamenilor obişnuiţi dintotdeauna şi viaţa îmbelşugată şi lipsită de griji a nomenclaturii, ai căror succesori guvernează astăzi România.

Un ofiţer al armatei regale se întoarce acasă

Din prizonierat, desigur. El şi generaţia lui au fost cei dintîi martori ai acestui decalaj istoric, abrupt, terifiant, venit repede şi foarte rezistent în timp. Radu Mărculescu, povesteşte:Era 17 iulie 1951. Camionul o luă în viteză şi curând trecu prin aglomeraţia pestriţă şi zgomotoasă din Piaţa Rahovei, care oferi ochilor mei curioşi – după o absenţă de nouă ani – primele mostre de oameni liberi din România. Cum arată această lume de acum pentru ochii mei care încă mai păstrau în retină imaginea de altădată, cea de dinaintea revărsării mareei roşii peste societatea noastră?

Jalnic de prost îmbrăcată, ca acea lume sovietică, rufoasă, întâlnită în gara Odessei, la plecarea noastră. Străzile murdare, cu gunoaie, jurnale, resturi menajere şi câte un câine mort la rigolă. «Asta e periferia», gândii. «Să vedem centrul»! La Chirigiu camionul părăsi Calea Rahovei şi o luă pe Uranus, pe la Arhive, trecând Podul Izvor şi oprindu-se o grămadă de timp la stopul de la Bulevard, ca să mă facă să văd şi lumea din centru, lumea bună, cum arată acum.

Pentru mine, care lăsasem Bucureştii, în vara anului ’42, cu o lume citadină corect dacă nu elegant îmbrăcată, cu domni care, chiar şi-n toiul verii, îşi păstrau sacoul, pălăria şi mănuşile, măcar că pe ultimele cei mai tineri le ţineau în mână; pentru mine, care păstram amintirea frumoaselor Bucureştiului, care umpleau serile Bulevardului cu foşnetul mătăsos al rochiilor multicolore şi cu adierea de parfum, provocator sau discret, lăsat în urma lor – pentru mine – aspectul vestimentar de acum, al aceleaşi lumi, dar sub o altă zodie, a cancerului roşu, era de-a dreptul catastrofal, acuzând o totală prăbuşire de nivel de viaţă şi un dezinteres general de ţinută, “de maintien“ la bărbaţi şi de elementară cochetărie la femei. Iată nişte domni în etate, de altfel cu figuri distinse, poate de «foşti», dar cu capul gol, cu cămaşă cu mâneci scurte peste pantaloni de doc, şi cu picioarele fără ciorapi, în sandale. Iată şi nişte frumoase de altădată legate la cap cu un batic (unde-s pălăriile de altădată?), cu nişte fuste pe ele, din stambă ordinară, de un cenuşiu (“antijeg“) deprimant, ca toată existenţa actuală de altfel, picioarele fără ciorapi, în sandale. Element comun ambelor sexe, o plasă în mână, pentru apucat «ce se dă».

Privite cu ochiul de astăzi, «grozăviile» de atunci au devenit demult normalitate şi azi nu mai scandalizează pe nimeni (nici pe mine), dar privite la ora aceea cu ochiul care mai păstra imaginea lumii anterioare în care funcţiona un anumit «cod al vestimentaţiei», a cărei respectare era o datorie de onoare, aceste «orori» de îmbrăcăminte îmi apăreau ca simboluri ale unei totale prăbuşiri morale. Şi aşa şi era.

În continuarea, în viteză, a drumului pe Schitu Măgureanu şi pe Griviţei, aveam să revăd, dar nu să regăsesc, un Bucureşti cu rănile de război abia oblojite, un Bucureşti peste care începea să se întindă mâzga de mizerie a oraşelor sovietice, cu lumea lor necăjită şi încovoiată de nevoi şi angoase, aşa cum sesizaserăm noi, prizonierii, în îndelungul nostru periplu prin împărăţia întunericului şi a mizeriei. În sfârşit, camionul ajunse la Gara de Nord şi opri la Intrarea cu Coloane. Din cabina şoferului ieşi însoţitorul nostru, un subofiţer de securitate, care ne făcu semn să coborâm. Nae Cojocaru şi cu mine, ne dădurăm seama că aveam drum comun. Instalaţi în tramvai, şi noi şi cei din jurul nostru ne-am devizajat cu o curiozitate reciprocă, noi – cum am mai spus-o – nemairecunoscând în ei, sub actualul lor deghizament proletar, lumea noastră citadină de altădată, iar ei, probabil, din examinarea vestimentaţiei noastre bizare şi anacronice, privindu-ne cu un interes istoric, ca pe nişte piese muzeale. Ba, ca să nu mint, am mai văzut şi o undă de duioşie în ochii cu care ne privea o bătrânică, lucru şi mai greu de suportat pentru mine. Sătul de această confruntare, îmi băgai nasul în fereastră şi începui a urmări cu nesaţ fuga bulevardelor şi a străzilor, atât de cunoscute şi de dragi mie – erau locurile pe unde copilărisem -, şi a căuta să le surprind schimbările petrecute, dar şi neschimbările. Lucru straniu, trecând pe lângă locuri şi case cunoscute, deşi le recunoşteam, aveam sentimentul că totuşi nu sunt ele, cele adevărate, ci că sunt sosiile lor, că le lipseşte ceva – indefinibil – ca să fie ele, aşa cum le-am cunoscut şi simţit eu atunci, cândva în trecut. Ceva s-a strecurat în esenţa lor, schimbându-le identitatea şi lăsându-le doar aparenţele.

În sfârşit am ajuns la «Roata Lumii» şi am coborât. Pe trotuarul inundat de soarele orbitor de iulie, aspectul pe care îl ofeream trecătorilor era şi mai insolit. Uniformele noastre decolorate şi roase până la destrămare, dar cu epoleţi pe care străluceau, nu stele comuniste, ci tresele ofiţereşti ale vechii Armate Regale Române, raniţele noastre din care atârnau blănuri rupte de cojoace şi căciuli (şi asta în luna lui cuptor), cizmele de bizon, grele şi largi, în care picioarele noastre slabe arătau ca nişte scobitori înfipte în măsline, toate acestea, confruntate cu decorul vestimentar «conformist-tovărăşesc» al trecătorilor, ne confereau o înfăţişare bizară şi vetustă de personaje căzute prin accident din tunelul timpului. Privindu-ne unul pe altul, am izbucnit în râs. Cu o îmbrăţişare care închidea în ea grei ani de pătimire împreună ne strânserăm cu putere la piept şi ne despărţirăm. Rămas singur acum în mulţimea care se uita la mine ca la urs, cu raniţa în spate, o pornii pe jos spre casă, încet, fără grabă, luîndu-mi inima în dinţi şi făcându-mi curaj să străbat fără lacrimă ţinutul cumplit al amintirilor. Era cartierul adolescenţei şi al începutului tinereţii mele“ (Adrian Majuru, Copilăria la români, 2006)

Oraşul proletar

Cum arăta oraşul românesc începând cu marea schimbare deschisă de anul 1948? „Peste noapte, în pieţe şi parcuri au răsărit zeci de steaguri roşii, lozinci şi portrete gigantice ale conducătorilor, al lui Stalin mai ales..., statuile, vechi celebre, au dispărut, majoritatea demolate în iulie 1948... trebuie să prezinţi buletinul de populaţie la traversările greşite, la raziile stradale şi cu fiece prilej miliţienilor grosolani, care te iau la per tu. Trebuie să circuli vizavi de sediile Securităţii, ocolind caprele de lemn păzite de securişti în uniforme albastre...pentru terenurile virane ale capitalei şi ale altor oraşe, se găseşte o soluţie în spiritul vremurilor: cetăţenii sunt chemaţi să întemeieze întovărăşiri pentru a le cultiva în comun, îndeosebi cu legume şi zarzavaturi... străzile sunt demoralizate, sărace şi cenuşii, cu cerşetori şi copii vagabonzi. Cu oameni extenuaţi, tot mai puţini şi mai singuratici, cu privirea-n pământ, tăcuţi, trişti, indiferenţi. Ciudat mai toţi arată bătrâni, cu mult peste vârsta lor; şi parcă nu mai există tineri... apar pufoaicele şi căciulile ruseşti cu urechi, cumpărate din talcioc, apar şi lodenurile, paltoanele maro şi fumurii, toate aidoma, pretinzându-se din lână deşi par făcute din deşeuri şi miros a sac... lumea evită să se îmbrace elegant, purtând acum haine din materiale ieftine, molton, finet şi aba, în culori foarte stinse, terne, griuri şi bejuri, pentru a nu atrage atenţia... să porţi pălărie e periculos, căci te deconspiri ca burgheză. Dacă porţi un decolteu prea adânc, rişti să fii oprită de miliţieni pe stradă... este vremea prefacerii hainelor: dintr-un pulover se tricotează acum două; se toarce şi lâna din perne şi se fac poşete cu croşeta, se încropesc pantofi din bucăţele de piele recuperată“ (Dorin-Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950, 2012). Este perioada când renumitului profesor universitar Aram Frenkian studenţii îi cumpără un palton în plină iarnă, adunând punctele lor de cartelă, deoarece bătrânul profesor nu primea cartelă fiind considerat duşman de clasă.

Pe stradă se moare şi trebuie să treci cu vederea, să ignori trupurile care cad în preajma ta de la vreun balcon sau de la fereastră. Scriitorul Mircea Simionescu îşi aminteşte: „Aseară întorcându-mă de la concertul lui Mihai Constantinescu, pe Calea Victoriei, din blocul Dragomir Niculescu, al M.A.I., a căzut pe trotuarul nostru corpul unui bărbat. Eram cinci, nu ne-am întors, de groază. Ba, cred că am şi fluierat evaziv, din Elly Roman şi Radu Şerban“. Era în 1951. Dar sunt şi execuţii sumare în stradă iar cadavrele sunt lăsate acolo de miliţieni. Nicolae Balotă îşi aminteşte de iarna anului 1955, de bărbatul împuşcat în creştet, în plin centru, în timpul sărbătorilor de iarnă. La fel erau întâlnite astfel de situaţii pe Lipscani, la Gara de Nord, în centru oraşului... În fapt, „Securitarea a ordonat să fie împuşcaţi deţinuţi şi lăsaţi ore în şir în centrul Bucureştiului – cetăţenilor înspăimântaţi li se spune că sunt bandiţi care au fugit de sub escortă. Scopul este atins. Frica se înstăpâneşte... Transportul în oraş se face în mare parte în birje cu burdufuri ponosite. În Bucureşti există încă transport de mărfuri cu căruţe şi măgari, iar străzile răsună de izbitura copitelor potcovite; sunt numeroasele căruţe cu coviltir dintre Chirigiu şi Piaţa Rahovei, camioanele trase de cai, rapide, cu pneuri cu ventil, care aprovizionează magazinele... maşinile sunt foarte rare, din ce în ce mai rare, iar prezenţa uneia pe strada ta – ori mai rău, în faţa casei tale! – e pilej de mare emoţie şi suspans. Să fie oare Securitatea?!... lumea cosmopolită s-a mutat în talcioc. Talciocul se află într-o groapă imensă şi pare un lagăr ticsit de oameni: foşti moşieri şi negustori, profesori, artişti, scriitori. Se vorbeşte, în afară de română, engleză, franceză, germană, idiş şi ţigăneşte“ (Dorin-Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950, 2012). Talciocul este locul unde stiloul cu peniţă de aur este vândut  pentru un kilogram de cartofi şi pentru prima dată în istoria modernă a oraşului, vânzătorul de talcioc este mai educat şi elegant decât cumpărătorul.

Acasă în anii 1950

Avocata Ligia Minovici descrie perioada anilor 50, amintindu-şi că „după război..., era totul trist. Am făcut o comparaţie între cum a fost înainte de război şi cum a fost după... oamenii...  mai întâi că fuseseră expropriaţi, li se luaseră din case, li se băgaseră chiriaşi, câte 10 într-o casă. Cine să se ocupe de grădină, căci era ceartă între ei... Era o mare diferenţă. Bucureştiul după venirea ruşilor, o diferenţă colosală. Ce era înainte şi cum era apoi. Şi din punct de vedere al comportamentului oamenilor, atunci vedeai mai bine, când stăteai la coadă... reflecţiile care le făceau, întrebările care le puneau, adică un nivel aşa scăzut din toate punctele de vedere... lucruri care mă întristau...

Transformările cele mai importante s-au făcut după 1947, 1948... întâi şi întâi lipsuri materiale, lucruri din ce în ce mai scumpe care se găseau tot mai greu. Apoi o frică grozavă de denunţuri, care nu dezvăluiau lucruri adevărate ci lucruri inventate sau răzbunări, interese...“(Adrian Majuru, interviu nepublicat, 2004).

Stării de nesiguranţă i s-au adăugat lipsurile materiale, penuria alimentară, scumpirea vieţii de fiecare zi şi prăbuşirea în grosier a tuturor relaţiilor, a vieţii cotidiene. „Populaţia suferă iarna crunt de frig - oamenii, cu moral foarte scăzut, stau în case îmbrăcaţi cu paltoanele. Unii aleg ca în ziua de Crăciun să ardă lemnele pe câte o săptămână, pentru ca măcar atunci să le fie cald. Lumina este raţionalizată la cote imposibil de respectat. Se revine le liber dar kilowatul se scumpeşte cu 30 de lei în condiţiile în care lefurile sunt de cca 3000 -5000 lei... dimineţile de iarnă şi toaleta făcută rapid, cu apă rece şi săpun prost. Apa din cadă sau din albia de rufe se foloseşte în mod frecvent de două ori, se dă apă caldă de două ori pe zi. Zi după zi, aceleaşi haine ponosite: aceeaşi rochie, aceiaşi pantaloni. Apoi, drumul din zori la serviciu pe trotuarele pline de gropi, pe lângă magazinele închise şi centrele de lapte cu sticlele aduse decuseară... Constanţa face foamea. În oraş nu se găseşte, literalmente, nici un aliment, doar fasole. Cei din Focşani sunt mai norocoşi. Aici staţionează o divizie sovietică de tancuri, care, deşi a pricinuit multe necazuri(militarii se îmbată, violează şi împuşcă), îi aduce oraşului un supliment de hrană. Copiii duc acasă ceea ce bucătarii ruşi aruncă la gunoi – de milă, ei răstoarnă cazane întregi cu cartofi fierţi, iscând încăierări între cei care aşteaptă...Copiii suferă cel mai rău de foame şi de frig. Dezbrăcaţi, purtând la nesfârşit haine de la fraţii şi surorile mai mari în familiile cu mai mulţi copii...În creştere, veşnic înfometaţi, trec prin mari chinuri când simt miros de friptură venind de la vreo casă ori, când merg la şcoală, vreun coleg despachetează un sandviş cu şuncă. În familii se încing multe certuri legate de mâncare. Farte rar sunt scoşi copii la cofetărie: un adevărat eveniment! Mulţi, de fapt, nu au mai intrat vreodată într-un asemenea loc, aşa că, aşezaţi la masă dinaintea unei prăjituri, încearcă momente de exaltare... fără cartelă, eşti practic mort. Cartela de tip A este pentru mineri. Cartela de tip B este pentru munca grea(500 grame de pâine de miercuri până duminică), o zi pe lună cu programare cumperi un litru de ulei, 1 kg de zahăr tos, 1 kg de macaroane şi unul de biscuiţi şi 500 de grame de carne săptămânal. Pentru toate acestea se stă la cozi şi adesea nu ajung alimentele. Mai existau cartelele de tip C(350 grame de pâine zilnic) pentru munca obişnuită, intelectuală, şi cartelele D1 şi D2 cu 250 grame de pâine de joi până duminică), cartelă destinată membrilor familiilor celor care muncesc şi cartela E, 250 grame de pâine numai în ziua de joi, pentru nesalariaţi. Pensionarii nu primesc nimic! Mai mult, celor în vârstă li s-a ridicat şi pensia, iar situaţia lor este îngrozitoare, disperată... cam toată lumea veche, începând din 1950, se trezeşte la bătrâneţe fără mijloace de subzistenţănţă. Lui Onisifor Ghibu i se anulează pensia în mai 1950 iar foarte curând este şi arestat. O bătrână de 70 de ani din Giurgiu se angajează ca muncitoare sezonieră la «Fructonil», unde scoate sâmburii cireşelor pentru dulceaţă şi reuşeşte să aducă puţină şi acasă, copiilor şi nepoţilor, într-un celofan pe care şi-l prinde în coc“ (Dorin-Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950, 2012).

Distrugerea valorilor

În aplicarea luptei de clasă, după cucerirea puterii de stat şi după triumful dictaturii proletare, comuniştii din România anilor 1945-1989 au trimis intelectualii la munca manuală şi au instalat muncitori din sate şi din mine la munca cu creierul. În consecinţă, după 1989, România a intrat în posesia paraziţilor sociali care sunt: guvernanţii cu unică preocupare de îmbogăţire personală; funcţionarii de stat cu indiferenţă la obligaţiile de serviciu şi speculanţii din lumea interlopă, alături de care, primele două categorii se afiliză adesea prin cumetrii. Cum s-a ajuns aici, descrie Dorin-Liviu Bîtfoi: „un avocat e hamal în Halele Obor din Bucureşti – cu un şorţ murdar şi cu basc, poate fi văzut în pauza de prânz la o tejghea, muşcând dintr-o bucată de pîine şi o roşie. Un fost colonel al Gărzii Regale s-a făcut căruţaş. Marele sociolog Dimitrie Gusti, fost ministru al învăţământului şi preşedinte al Academiei Române, lucrează, bolnav, la 70 de ani trecuţi, în schimbul doi, după un pogram ucigător, la o cooperativă meşteşugărească din comuna Căţelu, de lângă Bucureşti, ce produce jucării de cauciuc pentru copii. Scriitorul Dinu Pillat este casier, apoi pontator la o cooperativă chimică de producţie. Poetul Teodor Mihadaş este, pe rând, muncitor sezonier, săpător de fântâni, ajutor de tâmplar, manipulant de mărfuri, paznic, şef de coloană auto, om de service şi multe altele...Poetul Dimitrie Stelaru e hamal în portul Constanţa, unde cară saci de ciment. În anul 1951 Pavel Chihaia e om de serviciu la Policlinica de copii a Sfatului Popular al raionului 1 Mai din Bucureşti iar din 1952 este zidar la ICB(Industria de Construcţii Bucureşti), unde, într-o mizerie infernală, lucrează zilnic 10-12 ore. Îşi găseşte apoi, pentru cinci ani de zile, o umilitoare ocupaţie de figurant la Teatrul Tineretului, Teatrul Nottara şi Opera de Stat, pentru această «meserie incertă şi penibilă» e plătit cu ora. Are drept colegi de figuraţie foşti ofiţeri superiori, diplomaţi şi jurişti“ (Dorin-Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950, 2012).

Academia RPR şi „Academia din Pământ“

Academia Română a fost epurată începând cu 1947 şi restructurată în 1948 confom decretului nr.76 din 9 iunie şi decretului nr.198 al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Academia a fost obligată să fuzioneze cu Academia de Medicină şi cu Academia de Ştiinţe într-o unică structură, intitulată Academia Republicii Populare Române. În fruntea acestei structuri a fost numit botanistul şi biologul Traian Săvulescu. Sunt primiţi în noua Academie, alături de numiri postume precum Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Alex.Vlahuţă, Ştefan Luchian sau Aurel Vlaicu, şi prolecultişti în viaţă precum „poetul cizmar“ Dumitru Theodor Neculuţă, „poetul social“ Ion Păun-Pincio sau Mihail Roller(1948), acesta din urmă lipsit de studii universitare!! Cazul ministrului Mihnea Costoi de azi, ajuns rector fără să fi susţinut doctoratul, reprezintă o realitate rămasa vie, a anilor ‘50. Un „Mihail Roller“ din noua generaţie de infractori intelectuali.

În acest timp, o serie întreagă de savanţi sunt marginalizaţi, mulţi dintre ei arestaţi iar alţii împinşi la munca de jos. Emil Racoviţă(întemeietorul speologiei, moare în mizerie în 1947); Sextil Puşcariu, creatorul lexicografiei moderne româneşti ca ştiinţă, declarat „criminal de război“, moare în 1948; botanistul Emanoil C.Teodorescu, întemeietorul şcolii de algologie(moare în 1949); marele geograf Simion Mehedinţi(moare în 1962 foarte sărac şi pus la index); Alexandru Lepădatu(istoriograf, fost preşedinte al Academiei, moare la Sighet în 1950), filosoful P.P.Negulescu(moare în 1951); doctorul în medicină Constantin Levaditi, unul dintre întemeietorii virusologiei(1953); matematicianul Dimitrie Pompei(1954); marele sociolog Dimitrie Gusti(1955); filosoful Constantin Rădulescu Motru(1957); poetul şi universitarul George Murnu(1957) şi mulţi alţii.

În acest timp, în închisorile regimului, „intelectualii închişi ţin conferinţe pe teme istorice, literare, ştiinţifice, juridice, religioase, etc, şi paradoxal, aceste acţiuni sunt mai valoroase, cu un nivel ştiinţific superior, faţă de acţiunile similare organizate de noua Academie a RPR după 1948. Filosoful septuagenar Ion Petrovici, universitar şi fost ministru al Educaţiei Naţionale, întemeiază la Aiud o academie după model platonician, ţinând curs de istorie a filosofiei, cu accent pe Kant“ (Dorin-Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950, 2012).

În Academia penitenciară cursul începea la ora 11 dimineaţa, iar la uşă sunt puse santinele spre a vesti apropierea gardienilor. Petrovici are şi asistenţi de seminarii, iar audienţii săi sunt oameni din patru generaţii... la Jilava, fostul ministru de externe şi economist Mihail Manoilescu predă limba engleză la fel şi inginerul Mavrocordat, cu studii în Anglia. George Fotino, fostul decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti ţine prelegeri de istorie a  dreptului românesc... Coco Dumitrescu, profesor la aceeaşi facultate, ţine prelegeri de procedură civilă şi de drept civil de anul IV, iar medicul ţărănist Marin Enăchescu prelegeri de economie. Social-democratul Eugen Dobrescu, matematician şi conferenţiar la Institutul de Mine din Petroşani, predă algebră.

În închisoarea de la Ocnele Mari se înfiinţează, de asemenea, Academia, numită «Academia din Pământ», al cărei preşedinte este ales, la propunerea lui Manoilescu(venit aici de la Jilava), avocatul, scriitorul şi publicistul de stânga, Petre Pandrea...Petre Pandrea ţine un curs de lirică franceză, de la Victor Hugo la Paul Claudel; Puiu Vojen îl explică pe Shakespeare, Mihai Popovici expune pictura taliană, Mihail Manoilescu dizertează pe teme de economie politică, Petre Ţuţea ţine un curs de filozofia istoriei şi despre Faust etc“ (Dorin-Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950, 2012).

Distrugerea deplină a României vechi

Comunismul ierarhizează şi subordonează după criteriul forţei, deci al fricii celor slabi de cei puternici. Prin aceasta s-a urmărit şi se urmăreşte şi acum, faza de decădere a societăţii româneşti. Regula este să se piardă resursele de energie şi puterea de voinţă şi apoi să se piardă şi strălucirea inteligenţei şi creativitatea de nou. Începutul a fost în anii ‘50 când „arestările sunt masive şi se ţin lanţ. Au fost vizaţi toţi aceia care între 1920 şi 1947 au ocupat funcţii în stat(miniştrii, subsecretari, directori de bancă, înalţi funcţionari, guvernatori ai BNR), foşti şi prezumtivi aderenţi al partidelor politice, ai frăţiilor de cruce legionare, ai fostei armate regale, studenţi, elevi, ofiţeri de poliţie, liberi profesionişti, clerici, plugari etc. Mulţi au participat sau au contribuit la Marea Unire din 1918 şi la consolidarea acestui vis secular. Generaţia părinţilor României mari va fi exterminată. Şi îngropată, cel mai adesea, în gropi comune ori în locuri necunoscute. Familiilor nu li se va comunica nimic, iar certificatele de deces vor fi completate abia mulţi ani mai târziu...Motivele arestărilor nu sunt întotdeauna clare. În vara anului 1951, la Rahova sunt aduşi 3500 de studenţi şi studente care s-au dus să studieze la biblioteca engleză şi la cea franceză, fără să ştie că acestea sunt considerate de autorităţi focare de spionaj. În 1951, peste 300 de studenţi de la Facultatea de Medicină au fost arestaţi pentru că s-au dus la Biblioteca franceză din Bucureşti. Sunt trimişi în colonii de muncă. Muzicologii Dimitrie Cuclin şi Emanoil Ciomac sunt condamnaţi pentru vina de a fi luat parte la audiţii muzicale la ambasada engleză şi trimişi la muncă forţată la canal... nici măcar diplomaţii străini nu mai pot părăsi Bucureştiul fără un permis special pentru fiecare ieşire, iar unele zone ale ţării le sunt cu desăvârşire interzise. Chiar şi în cazul cetăţenilor sovietici cum e pianistul Emil Ghileis“ (Dorin-Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950, 2012).

Sanda Tăttărescu-Negroponte, fiica primului ministru Gheorghe Tattarescu, îşi aminteşte de momentele arestării: „Locuiam în Polonă cu Securitarea alături... ceva groaznic, dar încă eram în casa noastră, deşi nu era foarte agreabil.

Tatăl meu a fost arestat în lotul oamenilor de vază ai ţării, unde erau generali, oameni politici, preoţi, înalţi prelaţi, tot ce avea ţara mai bun... În acea noapte securitatea a uitat ordinul de arestare pe biroul tatălui meu... era în ruseşte! Au venit a doua zi şi au recuperat ordinul. Până la arestarea mea au mai trecut două luni. În aceste două luni nu am avut dreptul să ieşim din casă. Pe 30 iunie 1950 au venit cu urlete, cu ţipete, cu strigăte: «Afară! Luaţi un schimb şi luaţi paturile de servici. Nimic altceva»! Ne-au percheziţionat de parcă eram deja arestaţi. Eu care îmi adorasem ţara şi mi-o ador în continuare, ţară pe care nu am părăsit-o într-o singură zi, să fiu tratată ca «duşman de clasă». Nu înţelegeam ce era «duşman de clasă». În fine, rezumăm. Am fost dusă într-un lot de 16 000 de arestaţi la Ghencea. Un loc de triere. Eram câteva femei, soţii de oameni politici, surori, fiice etc. Dar erau şi de la ţară, mai marii satelor. Oamenii care erau de o anumită notorietate în satele noastre. Arestaţi într-un mod brutal: cu urlete, cu ţipete, cu confiscare. Nu s-au gândit o clipă, ce facem cu hoarda asta de oameni, cărora le luăm tot, îi aruncăm în stradă şi din ce vor trăi? Pentru că una din primele întrebări pe care mi-am pus-o atunci a fost: «Doamne, din ce vor trăi»? Era vorba de soţul şi fiul meu care rămăseseră acasă. Pentru că noi trăiam din vânzări. Aveam obiecte de artă şi trăiam din vânzarea lor. Şi încropeam o lună de zile. Iar acuma că erau toate confiscate! Soţul meu a fost aşa de realist! A înţeles, ca avocat cum era, stagiar lângă un mare avocat de vază, că nu o să mai facă nimic. Şi a făcut o şcoală de maiştri, de instalatori de gaze. Eu când am venit din închisoare, l-am găsit pe soţul meu, un bun instalator de apă şi de canal. Instalând closete! Şi-a dat seama şi cu asta a câştigat o biată pîine, vai de capul lor...

Când am revenit din închisoare, am fost trimeşi într-un loc groaznic, într-un loc pe care nu-l pot numi «casă». Era o bojdeucă lângă «Crucea de Piatră». Era un loc a căror pensioare erau cu noi; ca să ne înjosească mai rău, ne-au pus cu femeile uşoare în acelaşi loc şi în aceeaşi cămară. O situaţie nu numai nedreaptă, venită dintr-o răzbunare pe care nu am înţeles-o şi de altfel nu o înţelegea nimeni. Ca probă este că statistic, atât a vrut să ştie tatăl meu, din simplă curiozitate, câţi comunişti erau în momentul 23 august 1944: numai 800! Inexistent! Este ceva care am trăit atât de contrariu, numai din această nenorocire că am avut neobrăzarea să intrăm în Rusia; o răzbunare rusească pe care am suportat-o cât am putut. Elita ţării apoi a murit, ori a fugit, ori a fost aşa distrusă, încât la un moment dat nu mai erau decât firimituri“(Adrian Majuru, Copilăria la români, 2006).

Biserica „omului nou“

Niciodată biserica ortodoxă română, intitulată „a poporului român“, nu s-a implicat în cazurile de criză socială dar întotdeauna a fost de partea puterii atunci când aceasta a fost opresivă cu enoriaşii săi, în timpul revoltei de la Braşov, în timpul grevelor din valea Jiului sau faţă de revolta de la Timişoara.

Dar ce este mai trist, atitudinea ei a fost de abandon deplin şi faţă de proprii săi slujitori. Sunt mii de cazuri de preoţi arestati, torturaţi, supuşi presiunilor ideologice. Amintesc aici cazul preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, deţinut politic între 1948 şi 1964. În 1979 a rostit şapte predici către tineri prin care ataca regimul comunist şi în special dărâmarea bisericilor. A fost iar arestat şi închis. Nimeni din ierarhia bisericii ortodoxe române nu a protestat. A fost nevoie de intervenţia unor personalităţi de afară: Mircea Eliade, Ronald Reagan, Margaret Thatcher, Eugen Ionescu.

Constatăm că Sf. Sinod nu s-a mişcat deloc în favoarea celor oprimaţi.  Astăzi biserica de ce nu e solidară cu marea masă a credincioşilor săi în aceste momente de criză? Unde se află apelul înalţilor ierarhi adresat preşedintelui şi premierului pentru a avertiza despre starea jalnică în care se află majoritatea credincioşilor ortodocşi?

De cele mai multe ori înalţii prelaţi se mărginesc la expresia „aşa să ne ajute Dumnezeu“ şi de 20 de ani, ne tot ajută.

Paradoxal, în sondajele publice Biserica este instituţia cu cea mai mare încredere a publicului, 90%, plasată înaintea armatei române.

Deşi se bucură de această încredere aproape absolută din partea poporului român, patriarhul Teoctist nu s-a sfiit să felicite regimul opresiv după ce a reprimat manifestaţia de la Timişoara, care a declanşat apoi revoluţia română. Iar această încredere post factum într-o instituţie care a fraternizat cu regimul comunist, sprijinind acţiunile represive împotriva poporului, din 1948 încoace, ne determină să ne întrebăm ce fel de popor este acesta în mijlocul căruia ne-am născut?

Dar cum a devenit biserica noastră obedientă? Aproape instantaneu! Iar începutul a fost în Moldova.

Pe 4 ianuarie  1948, IPS Justininan, pe atunci mitropolit al Moldovei trâmbiţa: „(...)Vă chem, prea cucernici Părinţi, la muncă fără preget în scopul făuririi «omului nou», a omului social, al păcii, al dragostei, al frăţiei, al cinstei şi al muncii. Să creăm «omul nou» dupa învăţătura Evangheliei... Trebuie creat «omul nou» şi cu el o biserică socială, vie şi activă“(«Biserica Ortodoxă Româna salută proclamarea R.P.R.», IPS Justininan, mitropolit al Moldovei, Universul, nr.3, 4 ianuarie 1948, p.3)

Ca urmare a acestei atitudini de linguşire deplină, mitropolitul Justinian a sperat probabil în destinul fulgurant al omonimului său de vechime, împărat al Bizanţului în secolul al VI-lea. Varianta valahă a vestitului personaj s-a mulţumit pentru început cu poziţia de „Patriarh Locotenent». În această nouă calitate, „locotenentul“ Justinian îndemna masa credincioşilor la supunere totală în faţa rigorilor ideologice: „Priviţi în jurul vostru şi vedeţi cine luptă şi azi să ne apere pacea şi independenţa şi pe aceia urmaţi-i. Îi ştim cu toţii: sunt popoarele cu democraţie populară în frunte cu Marea noastră aliată si prietenă: Uniunea Sovietică... priviţi cu încredere spre luminoasele orizonturi ale scumpei noastre Republici Populare Române... (Pastorala I.P.S.Patriarh Locotenent Justinian Marina, Universul, 10 mai 1948, anul 65, nr.106). Justinian Marina era Patriarh Locotenent din 19 noiembrie 1947. Iar la 24 mai 1948, pentru servicile sale la consolidarea noului regim, a fost ales patriah al bisericii române ortodoxe. La solemnitatea înscăunării, noul patriah şi-a afirmat – printre altele, „încrederea totală a Bisericii ortodoxe în regimul Democraţiei populare române...“, biserica arătând astfel un „complet şi desăvărşit patriotism“ şi oferind ca argument un citat din Biblie(I.Corint 14, 33): „ pentru ca să nu fie nici o dezbinare în trup, ci mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele“. Şi uite aşa BOR-ul a intrat în slujba democraţiei populare, şi de atunci, un mădular a avut grijă de celălalt mădular, şi cum o mână spală pe alta şi amândouă faţa, avem deja conturat sistemul transpartinic de azi al mafiei.

În acelaşi timp, un alt proaspăt obedient al noului regim, Arhimandritul Valerian Zaharia, spunea la îndul său: „Recent, în ordinea statală a ţării noastre s-au petrecut schimbări fundamentale... Instituţia regală este o invenţie pur omenească, iar asocierea divinităţii cu regalitatea au făcut-o regii înşişi, pentru a-şi întări tronurile şi justifica opresiunea asupra popoarelor lor... Faţă de Dumnezeu regii au fost totdeauna nerecunoscători, faţă de popor s-au purtat cu silnicie... Creştinii de bună credinţă din această ţară să fie bine încredinţaţi că, noua formă de stat instaurată în ţara noastră, nu este una contrar voinţei şi planurilor dumnezeirei şi nu va fi cu nimic păgubitoare dezvoltării Bisericii“(«Între divinitate şi Monarhie», Arhimandrit Valerian Zaharia, Universul, nr.11, 16 ianuarie 1948, pp.1-2).

Cum era şi de aşteptat, preoţimea s-a conformat. Oferim exemplul preotului Ulpian Petrescu: „(...)preotul trebuie să activeze alături de organizaţiile administrative locale şi pe baza instrucţiunilor pe care aceştia le primesc pentru realizarea planului general de muncă întocmit de guvern. Preotul va explica pe înţelesul tuturor, va lumina poporul, atât în adunările convocate de autorităţi... dar mai ales în Biserică. (...) Să nu sune în zadar chemarea autorităţilor atunci când se cer eforturi colectivităţii pentru repararea unui pod, pentru îndiguire, repararea unei şosele, o clacă... În atmosfera acestor gânduri curate pentru popor, parohia, satul, întreaga ţară se vor transforma într-un vast şantier de lucru, pe care omul muncii va alerga să lucreze ca o albină... A munci şi a fi exemplu în câmpul muncii este deviza oamenilor noi“. («La vremuri noi, oameni noi» de preot Ulpian Petrescu, Universul, 27 iunie 1948, nr.145, p.6). Între timp se derulau naţionalizarea bunurilor şi a proprietăţilor, colectivizarea îmbrăca forme atroce iar mulţi dintre preoţii de ţară erau arestaţi în toiul nopţii,  fără ca „locotenentul“ Patriah să intervină în apărarea lor.

Anul 1948 a fost rezumat astfel de supuşii „locotenentului“: „Anul 1948 a cuprins înlăuntrul lui un răstimp în care, în Republica noastră populară s-au petrecut evenimente mari, am putea să spunem despre unele din ele chiar epocale. Nu putem trece cu vederea evenimentul epocal al naţionalizării bunurilor. Naţionalizarea este o operă de dreptate socială înfăptuirea ei fiind şi o operă cerută şi de legea lui Hristos“(«An nou, viaţă nouă», de preotul Constantin I.Gheorghe, Universul, nr.303, joi 30 decembrie 1948, p10).

În acest timp, „la seminarul ortodox a fost introdusă teologia marxistă la baza ei stau concepţiile lui Karl Marx.  ... ţara se află sub o adevărată avalanşă de abuzuri îndreptate împotriva preoţilor şi enoriaşilor. Între iulie şi noiembrie 1948 au fost scoase toate icoanele şi crucile din şcoli. Au fost distruse şi arse troiţe. Iar crucile din sate sunt în continuare dărâmate noaptea de tractorişti... în Mehedinţi preoţii sunt batjocoriţi, ofrandele şi colivele sunt aruncate pe jos sau lovite cu piciorul, enoriaşii sunt alungaţi din biserici şi opriţi să mai vină. La Smadoviţa, primarul a fumat în biserică şi i-a mânjit cu colivă pe la gură pe enoriaşi... preoţii sunt arestaţi sau trecuţi în categoria proscrisă a chiaburilor, ori sunt trimişi la corvezi la distanţe mari şi stau câte două-trei zile pe drumuri. Slujbele sunt întrerupte, iar unii îşi fac o plăcere din a drăcui şi a blasfemia în biserici... un preot este pălmuit ca să termine mai repede reparaţiile la biserică, în care se va face apoi un cinematograf. Se impun văruirea picturilor din tindele bisericilor, dintre care unele sunt monumente istorice... în parohia Chilia, Şendriceni, judeţul Dorohoi, câţiva elevi de şcoală au îmbrăcat hainele preoţeşti, au răvăşit obiectele de cult, iar la o slujbă de înmormântare au stat în pielea goală în faţa poporului, în timp ce citeau Sfânta Evanghelie...“. La Piteşti, în penitenciarul reeducărilor, „de Săptămâna Mare se cântă prohodul, dar schimbat, asfel încât să conţină multe blasfemii şi lucruri scabroase. Un deţinut cunoscut ca foarte credincios este declarat «Iisus», iar în mijlocul camerei se improvizează un catafalc din tinete. Gătit în zdrenţe şi cu membrul scos afară din pantaloni, deţinutul este urcat pe catafalc. Toţi cei de faţă, fără excepţie, trec prin faţa acestuia, unul câte unul, închinându-se şi sărutând «Sfintele Daruri», într-un haz general, presărat cu injurii şi obscenităţi. De Paşti, se îngenunchează în faţa unui deţinut cu o coroană de spini pe cap şi se repetă ore întregi: «Hristos s-a masturbat»! «Adevărat s-a masturbat»! Crăciunul aduce şi el o ceremonie la care se mănâncă excremente şi se cântă colinde pornografice, iar de Bobotează, urina este considerată aghiasmă...“( Dorin-Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950, 2012).

Nomenclatura o duce bine

Şi de atunci, din 1947, tot bine o duce, devalizând ţara, jefuind cu acribie milioane de naivi, minţind cu speranţe de mai bine, după cum tot auzim în ultimii 23 de ani.

 Stăpânii omului nou şi-au ales cartierul Primăverii, cartier amenajat între anii 1936 şi 1940 pentru personalul Societăţii de Gaz şi Electricitate. Însă după 1945 „aici au fost evacuări masive, liderii comunişti dorindu-şi vilele pentru ei înşişi. Şi au început să se mute tot mai mulţi, până când cartierul a devenit exclusiv unul al nomenclaturii“. În anii 1980 nu se putea intra în acest cartier. Dar C.C. al P.M.R. avea o mulţime de proprietăţi. „Încă din anii 1950-1951 patrona instituţii culturale, gospodării-model, case de odihnă, două policlinici, un club, o plajă închisă... în anul 1954 Direcţia Treburilor C.C. al P.M.R. administra 115 vile şi sanatorii, cu  o capacitate de 1837 de locuri. Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari  Georgescu locuiesc în vile de lux, ultimul având chiar două, cu bazin şi loc de joacă pentru copii. Teohari Georgescu posedă şi două vile, la Snagov şi la Timiş – aceasta din urmă e mare, cu un parc propriu, căprioare dresate şi un sistem de apă curgătoare pentru creşterea păstrăvului... cei trei se bucură şi de un fond special personal în anul I de peste 11 miliarde de lei: 5 miliarde pentru Vasile Luca, 4 miliarde pentru Ana Pauker şi peste 2,5 miliarde pentru Teohari Georgescu“ (Dorin-Liviu Bîtfoi, Aşa s-a născut omul nou. În România anilor 1950, 2012). În timp ce impozitul strâns de la ţărani în anul 1951 însuma 12 miliarde de lei! Aproape cât cheltuiau cei trei pe an!

Dintre toţi românii, nomenclaturiştii sunt cam singurii care se simt bine. În realitate, cu toate avantajele pe care şi le asigură, nu ştiu să trăiască. «Nu se pricep», observă surprins Silviu Brucan. Îşi ridică garduri înalte la palate, huzuresc şi se îmbuibă, dar au fost propulsaţi peste noapte dintr-un mediu sordid în palate şi n-au habar ce să facă cu ele“ (Dorin-Liviu Bîtfoi, 2012).

Între ieri şi astăzi

După 1947, bunicii şi părinţii noştrii au intrat într-o lume ternă şi dură, lumea unor realităţi, dileme şi acuze care sunt aceleaşi peste tot în lagărul comunist: procese şi închisori politice, lagăre de muncă forţată, expropieri de case şi evacuări din oraşe, înlocuirea cadrelor din instituţii şi din întreprinderi cu muncitori ignoranţi, colectivizarea forţată a ţăranilor şi persecutarea chiaburilor, epurarea instituţiilor şi a şcolilor, reforma învăţământului, vânarea duşmanilor poporului şi a sabotorilor economiei, obsesia comploturilor, a spionilor şi a inamicului intern. (Dorin-Liviu Bîtfoi, 2012).

Tragedia este că această auto-dărâmare a României apare drept propria noastră operă sinucigaşă: în primul rând că o patronează guverne şi partide alese prin vot de noi înşine, în al doilea rând că nici un economist, nici un sociolog şi nici un politolog şi nici un istoric nu semnalează acest fenomen şi în al treilea rând pentru că de nicăieri nu apare să se formeze un partid protestatar şi să se organizeze o reacţie de salvare. Un început totuşi a fost realizat prin analiza începturilor legate de rău şi distrugere. Dorin-Liviu Bîtfoi, în monografia sa Aşa s-a născut omul nou(Compania 2012), oferă răspunsurile aşteptate de multe geneaţii tinere, legate de mersul în gol al vieţii noastre, cel puţin din 1989 încoace. Citind cartea dlui Bîtfoi se va descoperi acelaşi mecanism politic de păcălire-amăgire a maselor în schimbul puterii ca legitimare, singura deosebire constând în renunţarea la teroare şi rafinarea mijloacelor de distrugere. S-a început prin teroare şi eliminarea fizică a unei demografii cultivate şi civilizate şi înlocuite treptat cu alte demografii învăţate cu obedienţa şi frica.