Victor Petrini nu se împacă cu absurdităţile regimului comunist, cele din domeniul Culturii îndeosebi. Numai că el îşi păstrează pentru sine ironiile. Nu le face publice, nu le spune amicilor. Refuzînd să facă politică, Victor Petrini nu-şi asumă niciun gest împotriva regimului. Nu-şi doreşte altceva decât un trai liniştit, în care să poată citi şi să scrie. Din nenorocire, o carte poştală, trimisă de la Paris cu un text glumeţ, „Aştept ordonanţele dvs.“, prin care un amic făcea aluzie la o scenă hazlie ştiută doar de ei doi, devine pentru Securitate prilej de anchetă şi trimitere în judecată. Petrini e arestat şi condamnat pe nedrept pentru conspiraţie împotriva regimului. Moartea lui Stalin, urmată de o relaxare a regimului, îl scoate din puşcărie. Nu-şi mai revine însă nici în plan profesional, nici în cel personal.

Victor Petrini rămâne în istoria timpurilor moderne expresia caracterului criminal al regimului comunist în varianta sa stalinistă. Milioane de cetăţeni nevinovaţi, în Rusia, şi sute de mii, în România, sunt smulşi din viaţa lor obişnuită şi condamnaţi sub acuzaţia de a se fi ridicat la luptă împotriva regimului, deşi ei n-au făcut nimic în acest sens.

În perioada hruşciovistă, a denunţării crimelor  lui Stalin şi în cea ceauşistă, a delimitării de regimul Dej, s-a făcut mare caz de ceea ce s-au numit abuzuri, în realitate, crime, prin aceasta înţelegându-se persecutarea, anchetarea şi condamnarea unor persoane nevinovate  prin raportare la legile comuniste. Ca şi în cazul Procesului de la Canal, din 1952, unele persoane sunt condamnate la moarte, deşi, ele  îşi îndepliniseră conştiincios sarcinile profesionale de ingineri şi tehnicieni. S-a pus această realitate pe seama tezei continuei ascuţiri a luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism.

Hruşciovismul, în URSS, şi Ceauşismul, în România, au condamnat această teză stalinistă (impusă lagărului socialist în prima parte a lui 1948, când Kremlinul se nelinişteşte la posibilitatea ca dizidenţa lui Tito să fie urmată şi de alte dizidenţe în coloniile sovietice) drept o teză absurdă, în conflict cu adevărul realităţii.

Adevărul realităţii – s-a spus la ora denunţării stalinismului – era că pe măsura înaintării spre socialism lupta de clasă nu se ascute, ci se îmblânzeşte, date fiind o serie de condiţii obiective: apar noi generaţii, născute şi educate în socialism, clasele exploatatoare sunt înfrânte, cetăţenii se conving tot mai mult de avantajele noii vieţi.

Victime ale tezei staliniste au fost nu numai activiştii de partid, în genul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, dar şi, dacă nu mai ales, oamenii simpli, de la ţăranii denunţaţi ca fiind chiaburi, până la fiii de proprietari, care deşi îşi văd de treburi, sunt condamnaţi  ca duşmani ai regimului.

În judecata Posterităţii, condamnarea oamenilor care şi-au văzut de viaţa lor pentru activitate împotriva regimului, a constituit şi constituie argumentul zdrobitor al acuzării stalinismului de regim criminal.
Fireşte, în anii stalinişti, au fost condamnaţi şi cetăţeni care au luptat împotriva regimului, de la cei din munţi până la liderii partidelor istorice.În cazul lor, putem vorbi de o asumare conştientă a încălcării Legilor, fie acestea şi dictatoriale. Câtă vreme te ridici cu arma în mână împotriva unui regim, condamnarea te poate înfăţişa la judecata Posterităţii ca Erou, în niciun caz ca Victimă. Fireşte, prin Legile sale dictatoriale, prin infracţiuni cum ar fi sabotajul sau conspiraţia contrarevoluţionară, regimul comitea nedreptăţi grave. După opinia mea, aşa cum de altfel, am formulat-o şi când am scris despre „Cel mai iubit dintre pământeni“, caracterul criminal al stalinismului a constat însă în condamnarea oamenilor nevinovaţi, a celor care nu-şi asumaseră lupta împotriva regimului.

După decembrie 1989 nu există studiu dedicat perioadei staliniste care să nu insiste, pînă la pisălogeală, pe rezistenţa românească împotriva regimului comunist. În cele mai multe cazuri, teza e argumentată cu fapte minore cum ar fi, de exemplu, scrisul pe un buletin de vot sau zicerea în şoaptă a unui banc.

Promovată din motive propagandistice (Comunismul a fost urât de români, regimul a fost instalat cu forţa), teza ridică însă o problemă crucială în privinţa definirii caracterului criminal al comunismului. Şi anume: Dacă împotriva regimului, românii s-au ridicat cu mic cu mare, înseamnă că liderii PMR aveau dreptate când susţineau – între 1948-1957 – teza continuei ascuţiri a luptei de clasă, teză sub semnul căreia zeci de mii de oameni nevinovaţi au făcut puşcărie, au fost trimişi în lagăr, au fost deportaţi.

Dacă e aşa cum se scrie în postdecembrism, înseamnă că nu erau chiar atât de comice producţiile literare proletcultiste în care duşmanul de clasă sabota treierişul revoluţionar vârând un resteu în batoză?! Înseamnă că regimul chiar se confruntă cu un duşman de clasă care-i punea în primejdie existenţa. Şi, în aceste condiţii – oricât de straniu ar suna – regimul avea dreptul să ia şi el măsuri împotriva celor care voiau să-l dărâme.

Insistenţa pe lupta întregului Popor împotriva regimului, prin exagerarea unor fapte minore sau prin justificarea unor asasinate, a unor distrugeri materiale în scopuri de sabotaj, împinge în plan secund realitatea – cu adevărat cumplită – a condamnărilor pe nedrept, numai şi numai pentru că regimul avea nevoie de inventarea unor duşmani puternici, periculoşi ca să-şi justifice Teroarea gratuită.

Teza Luptei întregului popor împotriva comunismului îşi dovedeşte astfel efectele nefaste, ca orice teză propagandistică, precum cea a continuei ascuţiri a luptei de clasă. Regimul comunist apare astfel marcat doar de Eroi, nu şi de Victime.