Stalingrad. Jurnalul de front al marelui anonim: «Noi incidente cu aliaţii germani. Cauza este că ne retragem»

Ofiţeri şi soldaţi români, plângându-şi morţii la Stalingrad, în noiembrie 1942

Carnetul pe care îl prezentăm în paginile următoare a aparţinut unuia dintre combatanţii români pe Frontul de Est. Nu-i ştim numele, dar ştim altceva: veritabil cronicar al vremurilor pe care le-a trăit, militarul – încadrat în serviciul de aprovizionare al armatei – a consemnat conştiincios în carneţel traseul unităţii sale, impresii, griji, schimbări, dorinţe, în intervalul 29 noiembrie 1942-25 februarie 1943.

Similar altor sute de mărturii ale combatanţilor din Est, şi acest document e o oglindă a personalităţii autorului, oricine ar fi fost el: pragmatic, militarul şi-a notat în prima parte a carnetului de front o serie de date şi de contacte personale, în vreme ce a doua parte e reprezentată de jurnalul ţinut în perioadă. Redăm integral conţinutul documentului în cele ce urmează; fie şi numai pentru că e reprezentativ pentru traseul acelora dintre soldaţii români implicaţi în retragerea determinată de spargerea frontului de către sovietici, în zona Corpului 6 armată, comandat de generalul Corneliu Dragalina.

Pe primele două pagini ale carnetului, militarul a transcris versurile unei parodii româneşti după liedul binecunoscut în epocă, Lili Marlene (redat în forma Lilly Marlen). Sunt înşirate apoi o serie de nume cunoscute autorului, cu sau fără adrese, o listă de produse alimentare (cu tot cu preţurile corespunzătoare) necesare hrănirii a 37 de oameni pe o perioadă de 11 zile, precum şi o listă de soldaţi cărora trebuia să le distribuie foi de cort; întregesc acestă primă parte a documentului o serie de calcule matematice simple. Cu acestea în minte, nu credem că greşim când afirmăm că militarul al cărui nume nu-l cunoaştem  era încadrat în serviciul de aprovizionare al armatei.

Recuperăm istoria unui combatant, fie el şi anonim

O analiză a însemnărilor sale face posibile şi alte concluzii: autorul notelor de front a fost prezent în sectorul Kotelnikovo între 29 noiembrie şi 22 decembrie 1942, apoi a fost implicat în retragerea determinată de spargerea frontului de către sovietici, în zona Corpului 6 de Armată român, aflat sub comanda generalului Corneliu Dragalina (1887-1949); unul dintre fii celebrului general de la Oituz, Dragalina din Marele Război. O certitudine: protagonistul acestui articol – militarul care-şi adună experienţele de front într-un carneţel – făcea parte din acest Corp 6 Armată; aflăm asta chiar din jurnal, de vreme ce, potrivit însemnărilor, la 1 ianuarie 1943, Dragalina îşi felicită trupele şi le doreşte să se întoarcă acasă cât mai repede.

Stop-cadru: Corneliu Dragalina şi rezistenţa Corpului 6 Armată

Găsim necesară inserarea unei paranteze: Corneliu Dragalina a comandat Corpul 6 Armată între 6 iunie 1940-20 martie 1943[1]. La Kotelnikovo, în Stepa Calmucă, a funcţionat punctul de comandă (PC) al Armatei 4 Române, comandate de generalul C. Sănătescu[2], şi totodată a fost şi în aria de responsabilitate a Corpului 6 Armată, care a rezistat în sectorul Pimen Cerni timp de 18 zile, între 23 noiembrie-11 decembrie 1942, cu numai 6 batalioane slab înarmate, 7 tunuri de câmp, 5 baterii de artilerie grea şi Divizia 8 cavalerie purtată (aproape 5 escadroane)[3].

Rezistenţa Corpului 6 Armată a permis atât regruparea, cât şi contraofensiva Corpului 57 Blindat german (12-22 decembrie 1942). Redus la 5 batalioane, 11 tunuri de câmp şi 3 baterii de artilerie grea, Corpul 6 Armată s-a bătut pentru a păstra punctul de rezistenţă de la Kotelnikovo, Verh. Iablotcini, pe valea Aksai, între Don şi Generalovski, pentru asigurarea înaintării Corpului 57 Blindat german între Don şi calea ferată Kotelnikovo-Stalingrad.

Într-un răstimp de cinci zile (la finalul lunii decembrie 1942), Corpul 6 Armată a suferit noi pierderi din pricina contraofensivei sovietice pe valea Aksai, a lipsei de sprijin a Corpului 57 Blindat german şi a absenţei mijloacelor anticar. La 1 ianuarie 1943, Corpul 6 Armată a integrat resturile diviziilor 2, 18, 20 infanterie şi 8 cavalerie, a bătut în retragere, a trecut Donul, a integrat şi rămăşiţele diviziei 5 infanterie şi a continuat să se retragă până într-un raion de refacere situat la sud de Mariupol şi la nord faţă de Marea Azov, unde a cantonat între lunile ianuarie-februarie 1943.

Retragerea în ţară, marcată de nenumărate tragedii personale

Corpul 6 Armată a ajuns în garnizoane de pace în ţară abia la 11 aprilie 1943. Din jurnalul pe care îl publicăm alăturat rezultă că, la 25 februarie 1943, autorul acestuia a plecat spre ţară cu unitatea sa, aflată în componenţa Corpului 6 Armată, prin Mariupol şi Zaporojie. Din Zaporojie puteau să treacă la Nicolaev, de aici la Odessa şi, prin Odessa, în Basarabia.

Click aici pentru a citi continuarea!