Mihaela Miroiu: În 1978 am terminat facultatea şi am fost repartizată la Liceul Filaturii Române de Bumbac să predau tot ce se putea pe lumea aceea, dar nici măcar o oră de filozofie. Ei bine, aceasta a fost experienţa declicului. Ce o să se mai aleagă din mine, din cea care m-am construit cultural ca filozoafă pasionată şi de literatură şi artă, trăind într-o lume cu care mă simţeam complet afină, în situaţia în care eu urma să predau istorie, cunoştinţe social-politice, cunoştinţe economice, organizarea întreprinderii şi legislaţie economică şi să activez în Biroul Organizaţiei de Bază a PCR*din liceu? Au fost şapte ani chinuitori, intelectual vorbind, dar răsplătiţi de experienţa profesoratului făcut la nivelul aproape zero al culturii generale a elevilor.

Elevii mei de atunci m-au ajutat să îmi construiesc identitatea profesorală şi optimismul pedagogic.

M-am trezit că acei elevi vin din familii cu educaţie precară, nu aveau cărţi acasă, nu aveau de unde şi cum să înţeleagă nici lumea, nici cultura, nici măcar economia. Nu ne aveau decît pe noi, profesorii. Şi am încercat să fiu pentru ei ceea ce nu aveau. Am predat în paralel şi la un liceu de construcţii la seral. Elevii mei de atunci m-au ajutat să îmi construiesc identitatea profesorală şi optimismul pedagogic.

Le sînt enorm recunoscătoare pentru ignoranţa lor însetată de cunoaştere şi înţelegere. În acei şapte ani mi-am format identitatea maternă împreună cu cea profesorală. Am trăit momente de graţie uluitor-pygmalionică. Am învăţat prietenia solidară într-o lume ostilă. Şi am citit, Doamne, cît am mai citit! Am ales să fiu o profesoară necunoscută, să nu ies la rampă fiindcă în domeniul meu şi în preferinţele mele pentru filozofia socială nu puteam să nu fac compromisuri care m-ar fi scîrbit de mine pentru restul vieţii, la fel cum m-a scîrbit ideea să devin activistă de partid. Îţi amintesc: nu aveam de unde să ştim că şi comunismul poate avea un deadline. Pentru noi părea o fatalitate veşnică. Jocul de-a nufărul în rahat era şi foarte greu, şi foarte riscant.

Anii ‘80 (în 1985) au însemnat două lucruri bune: mutarea la Liceul de matematică-fizică nr. 3 (MF3-ul nostru, dragă Daniel) şi formarea grupului Cîr-Mîr.

Primul eveniment salutar a însemnat pentru mine întîlnirea cu elevi care îmi erau adesea parteneri intelectuali, mai ales în orele şi cercul de filozofie. Cred că fără voi făceam o depresie ireversibilă şi netratabilă, Daniel. Erau anii cei mai urîţi ai comunismului în varianta totalitar-naţionalistă. Spre deosebire de anii ‘70 cînd sufereau mai ales cei care trăiau din libertatea de exprimare şi mişcare (atît cît era), în anii ‘80 suferea toată lumea. Trăiam în ignoranţă culturală faţă de alte lumi, în întuneric, frig, frică, silă, malnutriţie şi umilire dezgustătoare. Mergeam cu voi la rampa de cartofi în fiecare toamnă, la sortat şi cărat. Mergeam cu voi pe trasee să îngheţăm pe post de aplaudaci ai lui Ceauşescu, aflat în vizite de lucru. Ne perindam în spaţii înţesate cu mutra împilatorului şi biblioteci ticsite de operele cretinului de talie universală. Dar cînd închideam uşa clasei aveam şansa să redevenim oameni şi să evadăm din hidoşenia lumii noastre. Mergeam la teatre, la concerte. Citeam, citeam, Doamne, cît mai citeam printre mizeriile planului de sticle, borcane şi maculatură, citeam ca să rămînem oameni, să nu devenim cifre, capete „de locuitor” şi nimic mai mult. Lupta partidului comunist pentru anihilarea individualităţii în favoarea omogenizării generale în pasta comună, „poporul unic muncitor”, era continuă şi extrem de inovativă. Pînă la urmă, am fost nişte încăpăţînaţi lipsiţi de raţionalitate: nu aveam destulă minte să dăm prioritate instinctului de conservare şi, de ce nu, de parvenire în sistemul de referinţă dat, care părea aşezat pentru eternitate.

Trăiam în ignoranţă culturală faţă de alte lumi, în întuneric, frig, frică, silă, malnutriţie şi umilire dezgustătoare

Cînd mă întrebau uneori oamenii de ce nu stau eu în banca mea să aleg o strategie de viaţă cuminţică, blîndă şi comodă în profesoratul meu, le răspundeam cu o expresie care părea cel puţin naivă:

- Pregătesc viitorul.

Care viitor? Nu ştiam, nu bănuiam, uneori nici nu mai speram că va exista un alt viitor, pentru mine, dar speram că va exista unul pentru ei, pentru voi şi că nu va semăna cu năclăiala lumii noastre în care cred că s-au simţit bine doar cei leneşi, mediocri şi incompetenţi fiindcă erau trataţi la fel, iar la nivel macro-social ne mai şi conduceau.


* Pentru cei mai tineri: în acei ani intrai în partid în facultate, în ordinea mediilor, fără să faci cerere. Ştiinţele sociale (filozofia acolo era situată) nu puteau să fie profesate decît de către membri de partid.

Versiunea integrală, pe LiterNet