Spectatori

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Filmul istoriei se derulează în faţa unei majorităţi covârşitoare de spectatori. Adică de oameni cărora istoria li se întâmplă. Deposedaţi parcă de orice altă competenţă, mai puţin de aceea a pasivităţii, aceştia sunt „decorul“ piesei, partea mută a poveştii.

Că nu este mereu şi cu toţi aşa, contrazicând astfel regula, o dovedesc biografiile celor care au trecut peste pragul scenei, asumându-şi un rol activ. De la ţăranii sabotând colectivizarea şi alimentând la propriu rezistenţa anticomunistă la deţinuţii politici refuzând pactul cu regimul şi de la cei executaţi sumar de Securitate, în margine de pădure, la cei care au luat drumul exilului, comunismul s-a confruntat din prima zi şi cu spectatori revoltaţi, chiar dezgustaţi. Nu a fost aplaudat unanim şi nici frenetic.

Sigur, revenind la regulă, riscului de a cădea victimă propriului curaj îi este consecvent preferată liniştea neimplicării. Cu toate că te afli în mijlocul unei lumi panicate, a unor schimbări inexplicabile prin arbitrar şi brutalitate, stai în „banca“ ta. Chiar dacă ai păreri potrivnice şi înţelegi la rigoare sensul unei eventuale opoziţii, dezertezi înainte de a începe lupta. Îndelung practicată, poziţia de spectator îţi induce o constatare falsă: nu ai cum să intervii în acţiunea filmului, să împiedici catastrofa.

Nu este cazul, de la distanţa comodă a clipei de acum, să le reproşăm contemporanilor terorii roşii lipsa vocaţiei martirice. Şi totuşi. Ei pot fi, generic vorbind, puşi în faţa unei întrebări la care am putea răspunde şi noi: nu cumva abandonarea binelui a fost cel mai propice teren pentru rău? Absentând moral şi civic, nu am încurajat abuzul, nedreptatea, nebunia? Nu poţi fi responsabil pentru relele altora, dar în mod categoric poţi fi responsabil pentru binele pe care l-ai amânat sau chiar refuzat. Din frică, interes sau fatalism.

Riscul pentru o societate post-totalitară precum a noastră rezidă în prelungirea letargiei şi în adăugarea de noi scaune în sala de proiecţie a istoriei. Aşa cum unii ar putea fi acuzaţi de pasivitate pe durata dictaturii, alţii ar fi culpabili pentru consumul neimplicat al libertăţii. Pentru reducerea acesteia doar la o sumă de comodităţi. La urma urmelor, dacă în totalitarism ai scuza constrângerilor din afară, în democraţie depinde în bună măsură doar de tine să fie altfel, să ai mai mult aer curat, să nu te sufoci în mizerie şi manipulare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite