Război şi Paşte. Cum a fost trăită marea sărbătoare creştină în timpul conflagraţiilor care au zguduit lumea

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto: Getty Images
Foto: Getty Images

Să ne amintim cum sărbătoreau românii Paştele în vremea celor două războaie mondiale, răsfoind mărturii lăsate de cei care au îndurat foametea, frigul, boala şi frica morţii care-i înconjura.

Prin sate moldoveneşti, prin lagăre, prin mănăstiri sau prin Bucureştiul anului 1944, când oraşul era zguduit de un puternic bombardament chiar în Sâmbăta Mare, peste tot s-a sărbătorit, măcar pentru câteva minute, minunea Învierii Domnului.

În 1917, Duminica Paştelui a căzut pe 2/15 aprilie, „o minunată zi de primăvară“, aşa cum consemna Regina Maria în jurnalul său. La Iaşi, acolo unde se afla în refugiu, aceasta îşi începea ziua ducând alimente diverselor regimente din oraş şi recruţilor din taberele de la Copou, pe care îi găsea slabi şi într-o stare de sănătate precară. Alături de copiii săi, făcuse apoi cumpărături pentru cei pe care îi numea „flămânzii mei“ şi vizitase mahalalele pentru a li le împărţi şi a schimba urări de Paşte la umbra pomilor înfloriţi care dădeau locurilor „o înfăţişare de sărbătoare“. După dejun, vizitase satele din apropierea Iaşilor, unde erau „încartiruite mai multe regimente, în condiţii cât se poate de rele: mizerie, boală şi lipsă“, după cum nota. Nu cu mult înainte, trimisese aici daruri pentru soldaţi, pe care acum le găsea întinse pe masă. Regina păşeşte de-a lungul frontului, aclamată de militari, împarte ofiţerilor mici amintiri şi petrece ore bune printre bolnavii „mult prea numeroşi“.

„În primul sat starea de lucruri nu era aşa de rea, însă la Horneşti era ceva ce-ţi rupea inima. Un biet doctor se lupta singur cu 100 de bolnavi răspândiţi în nişte colibe nenorocite, iar ofiţerii regimentului aproape toţi zăceau cu tifos“, citim în amintirile reginei adunate în „Povestea vieţii mele“. Regina Maria trece fără grabă prin „cocioabele dărăpănate în care erau înghesuiţi bolnavii“, întârzie la căpătâiul acestora, împărţind cruciuliţe de pus la gât, ţigări, bomboane, cuvinte de îmbărbătare, coniac şi ceai. „Mergeam încet fără să arăt vreo grabă, ca să li se pară că sunt în mijlocul lor pentru un răstimp mai lung. Halul de mizerie al acestor spitale improvizate întrece orice descriere“.

Scheletele vii din jurul bisericii

În condiţii crâncene nu trăiau însă numi soldaţii, ci şi civilii, precum aceia pe care Regina îi găseşte intrând într-un alt sat, unde în vârful unui dâmb se înălţa o bisericuţă. Foametea şi ororile războiului făceau ravagii şi printre ei. „Pe tăpşanul din jurul bisericii fuseseră aduşi şi culcaţi la soare toţi cei care nu erau muribunzi; şiruri adevărate de schelete“, după cum notează Regina, care nu ezită să treacă şi prin mijlocul acestor câteva sute de oameni împărţind daruri şi atingând mâini numai piele şi os. „Tocmai când era să plec, una din aceste stafii străvezii se ridică şovăind în picioare şi îmi mulţumi pentru că mă coborâsem spre mizeria lor în această Duminică a Paştilor, apoi căzu iarăşi înapoi printre tovarăşii lui culcaţi la pământ“. La plecare, copiii alergară în urma ei oferindu-i mănunchiuri de ciuboţica-cucului. Puţin mai departe, la Voineşti, îi iese în întâmpinare doctorul francez Humbert şi ofiţerii regimentului de artilerie. Medicul o anunţă că mortalitatea începuse să scadă şi că în onoarea sa spitalul pe care el îl organizase purta numele „Spitalul Regina Maria“. Deloc temătoare, Regina nu ezita să interacţioneze cu bolnavii. „Îmi dau seama că nu sunt destul de precaută, dar cum să arăt cea mai mică şovăire sau fereală când ei suferă atât de cumplit? Nu pot decât să-mi pun nădejdea în Dumnezeu ca să-mi ajute să trec prin toate primejdiile fără să prind molima. Dacă am început să cred că acum pot într-adevăr să fiu de folos ţării mele, apoi e de cea mai mare însemnătate să-mi rămână neştirbită orice fărâmă de curaj“, mai nota Regina în acea zi de Paşte din 1917.

„Duminica Paştelui am petrecut-o pe de-a-ntregul printre ţărani“

Un an mai târziu, în primăvara lui 1918, la 21 aprilie/4 mai, în sâmbăta dinaintea Paştelui, o regăsim pe Regina Maria în localitatea Coţofăneşti din judeţul Bacău, unde avea o căsuţă, pe care visa să o transforme „într-o adevărată comoară care să nu cuprindă decât lucruri ţărăneşti“. În liniştea de aici, însă nu departe de front, participă la slujba de Înviere: „Izbutii să-mi adun puterile şi să-mi fac intrarea în biserică tocmai când bătea ora 12, luând astfel parte la slujba Învierii, înconjurată de un mare număr de ţărani şi de soldaţi“. Slujba este urmată de o masă militară festivă, amenajată nu departe de biserică, sub cerul liber, la care iau parte ofiţeri şi soldaţi din diferite regimente ale Armatei a doua. Regina ciocneşte cu ei ouă, după obiceiul românesc. Până spre orele dimineţii, au ascultat muzică, au recitat versuri, „se închinară toasturi şi se ţinură multe cuvântări pline de credinţă. În mijlocul soldaţilor mei mă simt împăcată. Mă dusei la culcare tocmai după ora 4“.

A doua zi, Regina colindă din nou satele, cum făcuse şi cu un an în urmă. „Duminica Paştelui am petrecut-o pe de-a-ntregul printre ţărani, trecând din sat în sat. Îmi place să colind în mijlocul acestui popor liniştit şi senin. (…) De când căzuse asupra noastră nenorocirea războiului, îmi făcusem obiceiul să iau întotdeauna cu mine merinde oriunde mă duceam. Sărăcia fiind foarte mare, era de neapărată nevoie să nu mă arăt nicăieri cu mâinile goale“, scria suverana, căreia vorbele bune îi păreau prea puţin în asemenea împrejurări.

„Iaca, trece Paştele şi noi habar n-avem...“

Getty Images

Foto: Getty Images

După ce a luptat în Primul Război Mondial la Turtucaia (1916), poetul George Topîrceanu cădea prizonier în Bulgaria, aşa cum consemnează în textul autobiografic „Pirin Planina“, inclus în volumul „Memorii de război“ (Editura Humanitas). Muntele Pirin-Planina din ţara de la sud de Dunăre a fost locul mai multor lagăre de prizonieri în timpul marelui război. După ce a petrecut luni bune într-un astfel de lagăr, scriitorul ajungea la spitalul „Klon Evropa“, instalat într-un hotel din centrul Sofiei – „rămas numai pentru prizonieri după evacuarea ultimilor răniţi bulgari“. Aici apare după o vreme şi unul dintre foştii săi camarazi de lagăr, care îi evocă felul cum sărbătoriseră Paştele în lipsa poetului. „Pustiiţi acolo, deasupra pădurilor (...), oamenii noştri pierduseră de la o vreme rostul calendarului, socoteala zilelor şi sărbătorilor“, scrie Topîrceanu. „Toporaşii începuseră a-nflori în umbra tufelor; fagii mărunţi din vale aşteptau parcă pe Sfântul Gheorghe să le plesnească mugurii cu biciul lui cel sfânt“. Natura dădea toate semnele că Paştele nu era departe, iar prizonierii „se temeau să nu treacă învierea Domnului fără să le dea nimeni de veste“.

Cel care insista să sărbătorească Paştele, Toader Căpuzaru, zisese într-o zi: „Măi fraţilor, ce ne facem noi? Iaca, trece Paştele şi noi habar n-avem…“ Tot el i-a anunţat, într-o dimineaţă însorită, că e Duminica Floriilor. „Paştele pică de azi într-o săptămână. O să fac rost de ouă, să ciocnim şi noi, ca toţi creştinii“. Adunase ouă găsite în pădure şi le fiersese în scoarţă de copac, pentru a le vopsi. „Ouăle au ieşit mai mult cernite, la fel cu sufletul lor necăjit. Sâmbătă s-au gătit toţi şi s-au oglindit în apa pârâului. (…) S-au adunat apoi în jurul unui foc mare, să vegheze în noaptea Învierii. Se uitau în tăcere la para focului, cu braţele împreunate peste genunchi, cu ochii împăinjiniţi de amintiri“. La miezul nopţii, acelaşi Căpuzaru a strigat „Hristos a-nviat, fraţilor!“. Apoi, şi-au aprins de la el lumânările de brad zicând „Adevărat a-nviat!“ şi au cântat „Hristos a înviat din morţi“. Peste câteva zile, aflaseră de la un convoi care ducea provizii pe front că Paştele încă nu venise. Dacă prizonierii chiar îl sărbătoriseră astfel sau Topîrceanu numai imagina acest „episod tragic şi comic din captivitate“, nu ştim să vă spunem, însă pe atunci orice era posibil.

Toate acele călugăriţe cu lumânări aprinse

În timpul ocupaţiei din Primul Război Mondial, Sabina Cantacuzino, fiica cea mare a lui Ion C. Brătianu, a fost internată de autorităţi, pentru nouă luni, la Mănăstirea Pasărea, nu departe de Bucureşti. Acolo petrece Paştele din anul 1917, pe care îl consemnează în volumul „Din viaţa familiei Ion C. Brătianu. 1914-1919“ (Editura Humanitas). Ea notează cum în ajunul Floriilor, alături de maici, a adunat salcie şi flori din pădure, întorcându-se la biserică, pentru a le împleti, sub privirile soldaţilor germani care râdeau văzându-le. „Au venit şi la slujbă, dar cu mojicie au stat tot timpul pe jos, în timp ce noi eram în picioare sau în genunchi“, îşi amintea Sabina Cantacuzino, care în acel an se conformase regulilor locului, postind riguros, participând nopţile la slujbele lungi din Săptămâna Patimilor, culminând cu noaptea de Înviere, „de la orele 1 până la 5 în picioare“.

„Izbutii să-mi adun puterile şi să-mi fac intrarea în biserică tocmai când bătea ora 12, luând astfel parte la slujba Învierii, înconjurată de un mare număr de ţărani şi de soldaţi“ Regina Maria a României

Departe de a se plânge, ea menţiona: „Dar a fost foarte frumos şi interesant: la 1 şi jumătate au ieşit toate călugăriţele cu lumânările aprinse, patru cu felinarele, patru purtătoare de steaguri, patru cu cădelniţele de argint pe braţe, cu peşchirele albe, subţiri, cusute cu aur şi argint. În curtea bisericii, s-au citit rugăciunile Învierii“. Iar după noaptea lungă, ritualul era continuat în ziua de duminică. „La 8, maicele au revenit pentru liturghie şi la 11 am mers cu toţii la maica stariţă, să ciocnim ouă roşii sfinţite”, rememorează autoarea, care nu uită nici să menţioneze cum în mănăstire, în zilele acelea, asistase la „o activitate febrilă pentru curăţenia de sărbători, nu numai a caselor, dar mai ales a bisericii“. În ciuda războiului, tradiţiile încă se păstrau.

„Ne-am gândit să ţinem slujba Prohodului la intrarea bordeiului“

„Într-o noapte totul a înverzit; liliacul a înflorit, totul se grăbeşte, e o cursă: cine ajunge mai repede“, nota Irina Procopiu în jurnalul său, pe 28 aprilie 1940, în ziua de Paşte. „Amuzament de sărbători“, consemna a doua zi. România avea să intre oficial în Al Doilea Război Mondial în iunie 1941, însă cu un an înainte, bucureştenii urmăreau cu atenţie evenimentele războiului început în toamna lui 1939. Irina Procopiu, care fusese doamnă de onoare a Reginei Maria, continuă să noteze în aceşti ani mici trăiri personale în limba franceză, publicate la Editura Polirom cu titlul „Pagini de jurnal. 1891-1950“.

Pe 5 aprilie 1942, în prima zi de Paşte, a fost ploaie şi frig, conform aceleiaşi autoare, din rândurile căreia încă nu răzbate teroarea războiului: „Cinez la Maruka (n.r. – Maruca Cantacuzino). Îi aranjez florile. (…) Pe Pynx (n.r. – George Enescu, apelativ dat de Carmen Sylva, pe care soţia compozitorului, Maruca, îl utiliza în spaţiul privat) îl doare piciorul; se scoală de la masă apoi revine. A interpretat «Beatitudinile» a 4-a şi a 8-a de César Franck. I se pare că e o muzică umană şi tandră. (…) Ieri am fost cu ei amândoi la Biserica Albă, la slujba de la miezul nopţii; apoi ciocnim ouă cu soţii Odobescu“. Pare că lumea încă îşi urma cursul firesc în primăvara lui 1942, la Bucureşti.

Un an mai târziu, în Săptămâna Mare, autoarea jurnalului încă îşi păstra stilul de viaţă – dejuna la Capşa pe 21 aprilie, iar pe 23, în sâmbăta dinaintea Paştelui, era la Braşov şi vizita vila mareşalului Antonescu de la Predeal, pentru ca în ziua de Paşte, întoarsă la Bucureşti, să meargă la cimitir să depună flori, apoi să asculte muzică la gramofon şi să participe la un joc de cărţi. A doua zi, lua parte la un spectacol de copii la Studio – „Rebrenii, care asistau la spectacol din loja alăturată, extrem de amabili“. Viaţa de societate a elitelor nu părea încă atinsă de război. „Ieri Rusia a declarat război Poloniei“, nota pe 28 aprilie într-o însemnare mai lungă despre conflict. Ceea ce nu o împiedica pe Irina Procopiu să găzduiască o nouă seară cu muzică.

Bombardamentul din Sâmbăta Mare

Arhivele Naţionale

Foto: Arhivele Naţionale ale României

În primăvara lui 1944, Bucureştiul nu mai avea nimic din toată această relaxare. Pe 4 aprilie, aceeaşi Irina Procopiu scria: „Azi, primul bombardament cuplit, cartierul nostru a suferit în mod special. Mulţi morţi şi răniţi. Athénée Palace arde, Splendid, restaurantul Transnistriei, din paiantă, Gara de Nord, Chitila – în flăcări. Au fost doborâte 62 de avioane“. Zilele următoare au continuat în acelaşi ton: „Cartierul nostru – într-o stare deplorabilă. (…) La Ploieşti, bombardamentul de alaltăieri a fost îngrozitor (…) Radio Londra susţine că au bombardat zdravăn obiective militare şi gara. Ar trebui să le fie ruşine că lovesc cu asemenea sălbăticie populaţia civilă şi paşnică. Ziarele sunt pline cu liste de morţi, câte patru-cinci din aceeaşi familie“ (7 aprilie 1944).

În seara zilei de 15 aprilie, în Sâmbătă Mare, în care ar fi trebuit să plece la Sinaia pentru a petrece Paştele, însă îşi amână plecarea din motive medicale, nota: „Nou bombardament îngrozitor: Cartea Românească, Universitatea, hotelul Union, strada Frumoasă, b-dul Cuza. Se pare că şi Ploieştii“. Pleacă totuşi la Sinaia în Lunea Paştelui, de unde revine pe 24 aprilie, „după al patrulea bombardament. Dacă va continua în acest ritm, oraşul o să fie ras de pe faţa pământului. În primăvara lui 1944, în preajma sărbătorilor pascale, la Bucureşti se instaurase groaza.

În lagărul de la Gaura Dracului s-a cântat Prohodul

„Ne găseam în miez de aprilie, în săptămâna Patimilor, dar decorul hibernal cu zăpezi bogate era mai degrabă potrivit cu un Crăciun în toată regula, decât cu un Paşte adevărat“, rememora Radu Mărculescu din anii săi de prizonierat, în volumul „Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică” (Editura Humanitas). Radu Mărculescu îşi pierduse tatăl în Primul Război Mondial. În interbelic, predase literatură română în liceele bucureştene. În 1942, pe când lupta în a doua conflagraţie mondială, a căzut prizonier în luptele de la Cotul Donului. Au urmat nouă ani de lagăr în Uniunea Sovietică, în tot acest timp refuzând cu încrâncenare să coopereze cu puterea comunistă pentru a reveni în ţară. Atunci când s-a întors, într-un final, în 1951, a fost considerat ostil regimului, iar din 1959 până în 1964 a fost aruncat în închisoare, ca deţinut politic. A trăit 96 de ani, până în 2011, şi a scris mai multe volume memorialistice din război şi din detenţie, de o incontestabilă valoare documentară.

Rememorând Paştele din lagărul sovietic de la Gaura Dracului, nota acest episod din Vinerea Mare: „Preot nu aveam cu noi să ne facă slujbele cuvenite, dar aveam un cor bisericesc de toată bogăţia, cu baritoni cum era Rădoi, cu başi profunzi ca Vasile Cotea, a cărui pedală zguduia bordeiul din temelie. Mai aveam un tânăr teolog, pe nume Ion Popescu, ce cunoştea tot tipicul Sfintei Liturghii pe care – exceptând momentul euharistic rezervat slujbei preoţeşti – ne-o oficia în toată strălucirea sfinţeniei ei. Ne găseam în seara Vinerii Mari. Ne-am gândit să ţinem slujba Prohodului la intrarea bordeiului (…) În faţa lor, noi, îngenuncheaţi şi aplecaţi fiecare peste marginile sinelui său, urmăream în duh cu fiece acord din funerara cântare punerea în mormânt a sfântului trup“. Indiferent de locul unde se aflau şi oricât de cruntă le-ar fi fost situaţia sau poate tocmai de aceea, oamenii au găsit întotdeauna o modalitate de a sărbători Paştele.


 


 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite