SPECIAL Neamul Ciorăneştilor. Portretul unei familii de intelectuali români

„Weekend Adevărul“ vă propune o incursiune în istoria unei dinastii de cărturari români, mai simplu, o familie de genii cât o întreagă cultură. Despre neamul Ciorăneştilor, cu toţi cei nouă copii ai Ecaterinei şi ai lui Ion Ciorănescu, cu toată faima internaţională şi bezna naţională de azi, ne-a povestit Ana Eliza, una dintre puţinele urmaşe ale familiei.

Priviţi fotografia de mai sus. E aproape toată lumea din familia Ciorănescu, compusă din părinţii Ion şi Ecaterina, şi doar opt dintre copiii lor. În total au fost nouă, dar unul dintre ei, poetul Ioan Ciorănescu, a murit când era foarte tânăr. De la stânga la dreapta, de sus în jos, din orice parte i-am privi, printre aceşti oameni au fost mari personalităţi ale culturii româneşti, a căror faimă s-a născut timid la sat şi a crescut depăşind graniţele ţării. Dar, cel mai bine, faptele: dintr-o mamă învăţătoare şi un tată autor de manuale şcolare, care a redactat, printre altele, şi primul abecedar pentru elevii surdomuţi din România, s-au născut: matematicianul Nicolae, doctorand al Universităţii Sorbona din Franţa, filologul, istoricul, scriitorul Alexandru, foarte apreciat de spanioli, Ecaterina, chimistă, autoarea primului tratat românesc de „Medicamente de sinteză“. Toţi trei au fost membri ai Academiei Române. De la microfonul radioului „Europa Liberă“ s-a auzit multă vreme şi vocea lui George, exilat în Germania, doctor în drept, poet şi prozator. Lor le-au călcat pe urme, dar în alte domenii – ca medicină sau inginerie – Constantin, Maria, Elena şi Ana. Dincolo de această enumerare greoaie cu nume plus funcţii, „Weekend Adevărul“ vă propune un complet portret de familie de oameni mai întâi harnici şi apoi excepţionali. Am adunat memorii, impresii ale apropiaţilor şi rudelor din neamul Ciorăneştilor şi am redat istoria fiecăruia. Rezultatul? O fotografie de familie care cântăreşte greu. 

Istoria familiei începe să se ţeasă la sat, mai precis în comuna Râul Alb (judeţul Dâmboviţa), foarte aproape de Moroeni. Ion Ciorănescu a fost primul copil din cei zece ai unei familii de ţărani – Ion şi Maria – cam săracă. 

La 9 ani, se înscrie la şcoala înfiinţată în acel an (1883) în satul natal, aşa cum strigase bunicul Nae prin curte: „Cică se face şi în Râu o şcoală, la popa Ion acasă. Să duceţi copiii!“, scrie Ion Ciorănescu, în cartea sa de amintiri din copilărie, „Chipuri de altădată“. În prima zi de şcoală nici nu ştia unde e şcoala: „Şi era o zi de toamnă. Am plecat cu tatiţu, cu pălării noi, luate pe vară şi păstrate în casa mare, cu muntenaşe de zeghe, cu opinci noi argăsite şi nojiţe de păr de capră, făcute de tatiţu. Şi nu se mai isprăvea drumul“, îşi amintea pe-atunci copilul care nici nu ştia ce înseamnă acela un liceu.

Primul pe ţară la examenul de învăţători
După câteva clase unde prinde drag de carte, merge mai departe la Târgovişte şi termină cursul primar. Pentru că-l văzuse băiat isteţ, fostul său învăţător îl cheamă după el la Bucureşti, unde se înscrie în clasa I la liceul „Sfântul Sava“. Termină primul pe clasă. Întors acasă cu o cunună pe braţe, aşa cum primeau elevii cu premiul I, bunicul, taica Nae,  îl ia la zor: „Ce este cu frunzele astea, înşirate pe nuia?“, iar copilul îi explică. Bunicul e totuşi mirat: „Aici, coroanele sunt mai frumoase, mai mari, pline de flori, de trandafiri, garoafe. Gândeam că la Bucureşti o fi făcând coroane, nu glumă!“. Era anul 1890 şi oamenii învăţau ce-s alea coroniţe pentru premiul I.

Din lipsa banilor, Ion Ciorănescu (foto) e nevoit să se întoarcă la gimnaziul „Ienăchiţă Văcărescu“ din Târgovişte, pe care-l termină în 1893. Dă examenul de capacitate  pentru învăţători în următorul an şi reuşeşte primul pe ţară. Nota: 9,91. Din 1894 şi până în 1920 e învăţător în comuna Moroeni, unde o întâlneşte pe Ecaterina, tot învăţătoare şi ea în comună, cu care se căsătoreşte şi cu care „va avea o ceată de copii din ce în ce mai numeroasă“, aşa cum scria Alexandru Ciorănescu, al şaselea copil, în cartea „Amintiri fără memorie“.

Trimis de Spiru Haret la studii în Germania
Ecaterina, născută Teodorescu, era fată de preot, nepoata lui Chiriac Mavrodin, stabilit în Bucureşti după 1820. De la străbunicul său, Alexandru Ciorănescu îşi amintea că avea paşaportul cu care acesta venise în România – o simplă agrafă de bronz, cât un deget lungime, pe care erau scrise, în relief, numele, vârsta şi locul de unde provenea acesta. Alte vremuri!

În anul 1908, Ion Ciorănescu se întâlneşte cu Spiru Haret care, plăcut impresionat de calităţile lui de dascăl, îi propune să studieze metodologia învăţământului pentru surdomuţi în Germania. Ion Ciorănescu nu se gândeşte de două ori. După doi ani de cursuri speciale la Berlin, învăţătorului de la Moroeni i se oferă un post de predare la Şcoala Specială din Breslau, dar refuză şi se întoarce acasă. Avea multe de făcut în ţară: se dedică în întregime învăţământului special ca profesor, iar în 1927 devine inspector al învăţământului special la Minister . În 1932 scoate „Abecedarul pentru şcolarii surdomuţi spre a învăţa vorbirea, cetirea cu graiu şi scrierea“, fiind primul de acest gen din ţară.

Ideile „originale, îndrăzneţe şi progresive“ ale lui I. Ciorănescu
Poate cel mai bine l-a descris chiar fiica sa, Ecaterina Ciorănescu-Neniţescu, în nota de final a cărţii scrisă de el spre sfârşitul vieţii:  „În materie de învăţământ, avea concepţii originale, îndrăzneţe şi progresive (…). El a susţinut, poate pentru prima oară, necesitatea pentru învăţători de a urma studiile până la ciclul universitar, a combătut formalismul dominat al metodelor de predare, a atras atenţia şi a insistat, nu fără riscuri personale, asupra ineficacităţii religiei ca disciplină de învăţământ, a arătat importanţa lucrului manual şi a însuşirii unor îndeletniciri practice în şcoală“.

În ultimul an de viaţă, Ion Ciorănescu nu-şi mai poate mişca picioarele. E condamnat la o inactivitate cu care nu se poate împăca, aşa că începe să scrie amintiri din copilărie. „Opapa“, aşa cum era alinat de nepoţi, moare pe 3 ianuarie 1948, lăsând o mamă cu opt copii – patru fete şi patru băieţi – dar care se vor descurca.

1. Ana (1901-1969), „cam romanţioasă“

Ana, sau, în familie, Neta, a fost primul copil al lui Ion şi al Ecaterinei Ciorănescu. A urmat studiile secundare la Bucureşti, mai întâi la Liceul „Carmen Sylva“ şi apoi la Institutul Moteanu. Şi-a luat licenţa în Geografie, materie pe care a predat-o ulterior la mai multe licee din Bucureşti. Alexandru Ciorănescu şi-o amintea ca o femeie frumoasă şi cam romanţioasă. Îi plăceau militarii în uniformă şi romanele în genul Pierre Benoît, pe care cheltuia mulţi bani. S-a căsătorit cu căpitanul Ion Stănică, general în Al Doilea Război Mondial, dar n-a avut copii, iar „asta i-a marcat toată viaţa“, scria Alexandru Ciorănescu despre mătuşa care i-a dăruit, la 14 ani, prima cămaşă „bărbătească“ şi o cravată.

2. Nicolae (1903-1957), matematicianul pasionat de poezie

Nicolae Ciorănescu a fost copilul cel mai iubit de mama sa şi primul mare intelectual al familiei. Între fraţi şi surori, era Nicu. În primul an de liceu merge la Mănăstirea Dealu, dar nu se împacă cu regimul militar şi cu severitatea cazonă de acolo. Alege Liceul „Mihai Viteazul“ şi, apoi, „Spiru Haret“ din Bucureşti. Pe lângă pasiunea pentru matematică unde va excela, era ahtiat după poezie. Lesne de înţeles de ce, mai târziu, îşi petrecea timpul liber cu Ion Barbu şi cu Alexandru Rosetti. Cei trei erau porecliţi de Ciorăneşti „Cei trei stâlpi de la Nestor“, pentru că zilnic se întâlneau la acea cafenea. Poate nu în zadar, influenţat de ambianţa poeţior,  va publica, în 1939, o carte de aforisme. Un exemplu: „Sociabilitatea nu înseamnă şi civism. Marii solitari sunt mai totdeauna şi oameni de mare curaj, iar laşii sunt indivizii cei mai sociabili“.

Nicolae Ciorănescu, student FOTO Ana Eliza Ciorănescu

Îşi ia licenţa în matematică şi chimie-fizică, îndrumat de cei mai mari matematicieni ai vremii: Gheorghe Ţiţeica, Dimitrie Pompeiu şi David Emmanuel. Nu-i plac limitele, aşa că în 1927 îşi ia diploma de licenţă în ştiinţe, iar în 1929 primeşte titlul de doctor în matematică la Facultatea din Sorbona (Franţa). Devine conferenţiar la Catedra de Matematici Generale, în cadrul Universităţii Politehnica din Bucureşti, iar din 1941 până în 1943 va fi profesor de geometrie analitică la aceeaşi facultate. În 1944 devine rector al Politehnicii. Dacă cu dosarul său înainte de ’48 ar fi putut bate cu mândrie la poarta oricărei universităţi din afară, odată cu instaurarea regimului comunist, uşile din ţară i s-au închis cu lacătul. Nimic poetic aici. Nu i s-a iertat nici opţiunea politică – era naţional-ţărănist, nicidecum meritul – nu i-a fost aprobată alegerea lui ca membru al Academiei Române. Se îmbolnăveşte tot mai tare de inimă. Fiica sa, Ana Eliza, a povestit, pentru „Weekend Adevărul“, că ei i-a şoptit ultima lui dorinţă: familia să rămână unită.

3. Ion (1905-1926), poetul strălucit

Apoi a venit Ion (foto) – Nelu sau Neluş, în familie –, dar care a plecat repede. Ion a fost poet şi traducător şi a trăit până la 21 de ani. Tuberculoză. În scurta sa viaţă, a fondat, la liceul „Spiru Haret“, unde învăţa, revista „Vlăstarul“, care a avut însă viaţă lungă şi la care au colaborat sau au fost directori, pe rând, Mircea Eliade, Constantin Noica, Haig şi Arşavit Acteran. „Nelu era o fire blajină şi sfioasă, pe care n-am regăsit-o la nimeni în acelaşi grad. Era prietenos şi atent, dar numai la nivel individual. Nu-i plăceau sindrofiile, petrecerile zgomotoase, sporturile care implică oricât de puţină violeţă. Avea o minte ageră şi o imaginaţie vie care-l făceau adeseori să viseze“, îl descrie unchiul său, Alexandru Ciorănescu, care obişnuia să-i mai trimită din poeziile lui şi el să i le corijeze.  A debutat în reviste şcolare şi a publicat doar două volume,  iar o treia carte a apărut după moartea sa, îngrijită de Tudor Vianu.

4. Constantin (1907-1949), inginerul cu o tragedie

A fost al patrulea copil, născut în 1907. Bineînţeles că şi el avea o poreclă – era Tică, cel mai zurbagiu dintre toţi copiii. Constantin a studiat ingineria la Şcoala Politehnică din Bucureşti, apoi a fost inginer mecanic la Fabrica de Avioane din Braşov. Alexandru Ciorănescu povesteşte că primul salariu pe care unchiul său Tică l-a câştigat i l-a dat lui, pentru că „ştia că visam să fac cercetări de arhivă la Veneţia“. Aşa cum a tradus cărţi din franceză pe diferite domenii de inginerie, aşa a scris şi versuri. Uneori se mai plimba prin casă recitând, în gura mare, „Odele“ lui Horaţiu, după cum povesteşte Alexandru Ciorănescu. A murit din cauza unei operaţii nefericite la ficat. „De fapt, a fost o tragedie că, după ce i-au scos firele de la operaţie, a făcut o hemoragie pe care medicii nu i-au mai putut-o opri“, a spus Ana Eliza Ciorănescu, nepoata lui unchiu’ Tică.

5. Ecaterina (1909-2000), miezul familiei

Ecaterina –  pentru toată lumea Tota – a preferat să vină pe lume cu părul blond. Nu se ştie de ce. A fost de două ori miezul familiei: al cincilea copil şi, în plus, Ecaterina a devenit mare chimistă, primul  membru titular al Academiei Române din familei, în 1974. Totei, căreia nu-i plăcea să fie pozată şi nici să se vorbească despre ea „nici bine, nici rău“, îi scriem biografia, pe scurt: îşi susţine teza de doctorat în chimie, sub coordonarea profesorului Costin Neniţescu, mare chimist, căruia îi va deveni colaboratoare şi, mai apoi, soţie. Nu vor avea copii. Devine prima femeie asistent la Catedra de chimie organică a Politehnicii din Bucureşti. În munca sa, a urmărit elaborarea unor procedee de sinteză a unor medicamente şi intermediari pentru industria chimică organică. În acest sens, este autoarea primului curs de sinteza medicamentelor la o universitate românească şi autoarea primului tratat românesc de „Medicamente de sinteză“. A ocupat funcţia de director al Centrului de Chimie Organică al Academiei Române. A fost membră în diverse academii şi asociaţii prestigioase de chimie din străinătate. A trăit 91 de ani neobosiţi.

Alături de Voichiţa, nepoata fratelui său, Nicolae Ciorănescu Foto: Ana Eliza Ciorănescu

6. Alexandru (1911-1999), comparatist, diplomat, dramaturg, enciclopedist, eseist, etimolog, istoric, poet etc.

Lui Alexandru Ciorănescu părinţii i-au pus numele Puiu, pentru că a fost născut la şapte luni şi nimeni nu-i prevedea viaţă lungă. A trăit 88 de ani. Numele său de Ciorănescu are cele mai multe şi puternice ecouri internaţionale, în toate formele posibile. „În Spania, sunt Alejandro şi, în Franţa, când vorbesc profesorii sau studenţii de „Bibliografia mea“, mi-au scurtat numele şi-mi spun Cio. La Bucureşti, o colegă de facultate care pretindea că mă iubeşte şi îmi trimitea bilete prin poştă, credea că acasă îmi spuneau Sandu şi nu-mi mai spunea niciodată altfel. (...) Adaug că de multe ori, numele „Ciorănescu“ apare, în corespondenţa mea din Franţa şi Spania, sub numele de „Cionarescu“. Nimeni n-a ştiut să-mi explice de ce le vine mai la îndemână această metateză“, scrie Alexandru Ciorănescu în cartea sa de memorii.

„Puiu“ şi-a luat licenţa în filologie română şi franceză la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti în 1933. Îşi pregăteşte teza de doctorat ca elev al Şcolii Române din Franţa, la Fontenay-aux-Roses. Merge frecvent la cursurile de literatură comparată la Facultatea de Litere şi la Şcoala Normală Superioară din Paris. Devine doctor în litere la Sorbona şi, în 1940, şi consilier cultural al Legaţiei române din Paris.

Înapoi în ţară. Pentru scurt timp, până la moartea lui Nicolae Iorga, este secretar al Institutului de Istorie Universală din Bucureşti. Este director literar la Editura Contemporană în perioada 1942 – 1945. În timpul acesta, mai are timp de încă o sarcină, ca director al Teatrului Municipal din Bucureşti. În 1947, decide să plece definitiv din ţară, lăsându-şi cei doi copii în grija Totei şi a lui Tică. Va fi începutul unei cariere extrem de vaste, pentru că Alexandru Ciorănescu a fost lingvist, comparatist, diplomat, dramaturg, enciclopedist, eseist, etimolog, istoric, poet, profesor. Va preda, din1948 până în 1979, la Universitatea din La Laguna (Tenerife, Insulele Canare, Spania), limba şi literatura franceză, ţinând şi unele cursuri de literatură italiană şi portugheză, de limba română şi de literatură comparată.  În ’58 obţine cetăţenie franceză. Ca lingvist, a realizat singurul dicţionar etimologic complet al limbii române. A tradus în limba franceză „Divina Comedie“, pornind de la convingerea că „poemul nu poate fi, dar trebuie tradus“.

Iar acestea sunt numai câteva date insuficiente despre Alexandru Ciorănescu, care, după ’90, a fost numit membru onorific al Academiei Române. Moare în 1999, bolnav de Alzheimer, dar nu înainte de a-şi aminti, pe viu, cum arăta casa părinţilor săi de la Moroeni.

7. Maria (1913-1996), medicul „plângăcios“

Maria Ciorănescu a fost medicul familiei, pe care, mai întâi, fraţii au botezat-o Bâzâilă, din cauza uşurinţei cu care plângea. Până la urmă, porecla sa a rămas Mimi – „nume romantic care a obligat-o să fie toată viaţa o sentimentală cu un picior înfipt în realitate şi cu celălalt în imaginaţie. A avut o carieră frumoasă, dar nu insist, pentru că aş face-o să plângă“, scria Alexandru Ciorănescu în 1995.

8. Elena (1915-1960), rebela familiei

Dintre toţi, Lilica sau Lula e singura care nu a urmat studii superioare, pe motiv că în ea exista dorinţa de a-şi odihni neamul şi a evitat, după cum spunea fratele ei, Alexandru, „contaminarea universitară“. „Lula“ a citit mult, a şi scris o carte, dar care a rămas nepublicată. „Era spirituală, pricepută şi spontană în replici care, după împrejurări, puteau să fie vesele, glumeţe sau înţepătoare“, mai scria despre ea „Puiu“. Însă Lula avea un defect prea păcătos – fumatul –, care până la urmă o va doborî.

9. George (1918- 1992), „benjaminul familiei“

„Benjaminul familiei a fost George“, scrie Alexandru Ciorănescu în cartea sa, despre ultimul copil al familiei. S-a născut, ca toţi ceilalţi fraţi, în casa de la Moroeni. George Ciorănescu a avut o copilărie şi o adolescenţă dificile. S-a născut cu o alergie sub toate formele, care l-a obligat la un regim alimentar complicat, iar în studenţie s-a îmbolnăvit de tuberculoză, dar care a fost atent îngrijtă acasă şi la sanatoriul de la Dobreşti. Şi-a luat doctoratul în drept în Franţa, apoi s-a mutat în München, unde s-a căsătorit cu Galatea şi a trăit până la sfârşitul vieţii. De multe ori se scula la 4.00 dimineaţa să mai scrie poeme. A fost director adjunct al departamentului în limba română la radio Europa Liberă, în perioada 1965-1970. „Gheorghe Timofte“ era numele său de „microfon“. Timofte era un căţel pe care acesta îl îndrăgise foarte tare, astfel că i-a folosit numele ca pseudonim la emisiunile de la radio. Lui i se datoreză iniţiativa bustului lui Mihai Eminescu la München. A murit în ’93, fără să se mai întoarcă nici măcar o dată în ţară.

INTERVIU Ana Eliza Ciorănescu-Rădescu, fiica matematicianului Nicolae Ciorănescu: „Tata şi-a dorit, de fapt, să mă numesc «Ana Liza»“

Prin 2001, Ana Eliza Ciorănescu-Rădescu, singura fiică rămasă în viaţă a matematicianului Nicolae Ciorănescu, se uita la o emisiune la televizor cu preşedintele de atunci, Ion Iliescu, în care acesta îl lăuda pe unul dintre excepţionalii lui profesori de la Universitatea Politehnică din Bucureşti. Era vorba chiar de tatăl ei, care, aşa cum afla şi ea atunci, îi fusese profesor. I-a scris numaidecât preşedintelui despre posiblitatea ca tatăl ei să fie numit membru post-mortem al Academiei Române, o dorinţă de-a ei mai veche. După câţiva ani, Nicolae devenea al treilea academician din familia Ciorănescu, după Ecaterina, membru titular, şi Alexandru – membru onorific. În mare parte, datorită matematicianului Solomon Marcus, care s-a implicat activ în acest demers. Nicolae Ciorănescu şi-ar fi dorit ca fiica ei să devină politehnistă, ca el, dar nici nu i-a slăbit pasiunea – pianul. N-a mai apucat să-i asculte recitalurile celei care avea să devină eleva Cellei Delavrancea şi Floricăi Musicescu, dar ea ştie că tot ce-a realizat a fost datorită tatălui ei. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Ana Eliza Ciorănescu vorbeşte despre relaţia ei cu numeroasele mătuşi şi numeroşii unchi, despre norocul de a purta gena „Ciorăneştilor“, dar şi despre întâmplările tumultuoase din viaţa familiei sale.

„Weekend Adevărul“: Aveţi un nume deosebit, nu e deloc întâmplător.
Ana Eliza Ciorănescu-Rădescu: Tatăl meu, fiind aşa pasionat de matematică şi, în special de analiză, a vrut foarte mult să-mi pună numele Ana Liza. Mi-a povestit că, atunci când a mers la Primărie ca să-mi elibereze certificatul de naştere, toţi s-au uitat ciudat la el. Au zis că ăsta nu e un nume şi că nu se poate. Aşa că a făcut un compromis cu Ana Eliza. Dar în familie şi la şcoală, în facultate, mulţi îmi ziceau „Ana Liza“.

Cum arătau, de pildă, mesele de Crăciun cu toată familia Ciorănescu?
Cât a trăit tata, până în ’56, de Crăciun şi de Sfântul Nicolae, toată lumea se aduna la noi. Pe atunci, locuiam pe lângă Tribunal, într-o vilă cu mai multe apartamente. Întâlnirile erau mereu foarte vesele, dar nu vă imaginaţi că aveau numai discuţii savante. După o vreme, pentru că Omama (n.r. – bunica, Ecaterina Ciorănescu) nu se mai putea deplasa, ne duceam la ea. Casa lui Opapa şi Omama, care era foarte mare, era undeva pe strada Hagi Moscu. Acolo mai stăteau şi tanti Neta (n.r. – Ana), iar la etaj, tanti Lula (n.r. – Elena). Pe aceeaşi stradă, Opapa făcuse o casă pentru tanti Tota (n.r. – Ecaterna), iar la etaj proiectase pentru unchiu’ Gică, care a plecat în Germania. Toate fetele lui au avut câte-o casă de la Opapa.

„Mirosea toată casa a laboratorul de chimie“

Vă înţelegeaţi mai bine cu unul dintre unchi sau cu vreo mătuşă?
În fiecare săptămână mergeam la masă la tanti Tota, care se căsătorise cu Costin Neniţescu, mare chimist. Mi-amintesc că, atunci când ajungeau ei acasă, mirosea toată casa a laboratorul de chimie. Parcă erau îmbălsămaţi! Amândoi erau foarte pasionaţi de meserie, laboratorul le era ca a doua casă. Aveau pat acolo, haine, tot ce le trebuia. Uneori, mai mergeam cu ei în vacanţă, la Buşteni, unde aveau o vilă şi adunau mulţi oameni, 20-30, majoritatea chimişti...

Matematicianul Nicolae Ciorănescu în tinereţe

Dar tatăl? Era mai apropiat de cineva anume?
Cred că cel mai apropiat fusese de Nelu, poetul, care a murit de tuberculoză, poate şi pentru că diferenţa de vârstă dintre ei era de un an şi jumătate. Îl admira foarte tare şi credea că putea deveni un Mihai Eminescu. Lucrarea sa de doctorat de la Sorbona i-a deicat-o lui. Din fericire, nu i s-a transmis şi tatălui boala, mai ales că, la un moment dat, dormeau în acelaşi pat. Tanti Mimi s-a îmbolnăvit, iar o parte din Facultatea de Medicină a făcut-o în spital. Acolo îşi dădea examenele. Ea a vrut să se facă medic şi din cauza spaimei care exista în familie cu TBC-ul. Îşi făcuse un cabinet particular de radiologie în casă, unde ne mai duceam şi noi, copiii, să ne consulte la plămâni. În rest, cu unchii Puiu şi Gică, tata coresponda aproape zilnic, îşi compuneau poezii cu notiţele „Asta pentru când eşti trist“, „asta pentru când eşti vesel“.

Când s-a declarat tatăl căpitan de vapor

Cum a perceput tatăl dumneavoastră schimbarea regimului?
Dintre fraţi, tata a fost singurul care a rămas în ţară. Era foarte patriot. Până la venirea comuniştilor, era rectorul Universităţii Politehnica din Bucureşti şi deputat de Dolj al Partidului Naţional Ţărănesc în perioada 1946-1947. În ’48, odată cu reforma nouă a învăţământului, l-au îndepărtat din funcţie. O vreme s-a ascuns în spital, îl căutau ca să-l aresteze. Până la urmă, a scăpat. După un an în care nu a făcut nimic, l-au rechemat ca profesor universitar. Dar schimbarea asta i-a agravat şi mai tare boala – suferea de inimă – pentru că, în fiecare noapte, sărea din pat şi se uita la maşina neagră care parca în faţa casei. Era o teroare.

Părinţii dumneavoastră cum s-au cunoscut?
Mama, Zoica Stelescu, mai fusese căsătorită înainte cu Mihai Stelescu, care făcuse politică de extremă dreapta, şi care a fost ucis de fidelii lui Corneliu Zelea Codreanu. Aşa-zişii „Decemviri“ au intrat în spitalul Brâncovenesc din Bucureşti şi l-au ucis cu şapte împuşcături, în faţa mamei mele. Codreanu le-a fost chiar naşul de căsătorie. Mama a fost închisă trei luni, a stat într-un beci, pe ciment, şi s-a îmbolnăvit. Tatăl ei, care era director la Banca Naţională a României, Constantin Dumitrescu, a reuşit să o scoată din ţară şi a trimis-o la Paris. Trei ani a stat într-o mănăstire. Nu prea era ea pentru mănăstire şi s-a întors în ţară. L-a cunoscut pe tata prin ’39. Mama era amorezată de mare şi stătea singură pe plajă. La un moment dat, a trecut pe lângă ea un grup, în care era şi tata cu Victor Eftimiu, care o cunoştea pe mama prin Mihai Stelescu. Şi Eftimiu i-a spus lui tata: „Hai să ţi-o prezint pe doamna Stelescu“. Tata, care era interesat de politică, a fost curios să vadă cine-i doamna Stelescu. Când a văzut-o, a fost coup de foudre instant. Şi-a amânat plecarea în Bucureşti şi a plimbat-o cu trăsura – pe vremea aia era ceva teribil – şi, aflând că ei îi place marea, nu i-a zis că el e mare matematician. Ca să-l placă, i-a spus că e căpitan de vapor. Mama a fost fermecată! După vreo doi ani, s-au căsătorit.

„Le-am cântat la pian lui Ion Barbu, lui Şerban Cioculescu, lui Vladimir Streinu...“

Aţi ales să studiaţi pianul, aţi urmat Conservatorul, aţi fost profesoară la Liceul de Muzică „George Enescu“ şi încă mai predaţi în particular. Nu v-a plăcut matematica? Să fi dus mai departe moştenirea tatălui...
Oh, ba da, şi o învăţam cu mare uşurinţă. Tata îşi dorea foarte mult ca eu să urmez Universitatea Politehnică, iar sora mea, Ioana, să meargă pe Matematică. Noi două eram crescute ca gemenele. Am fost colege de bancă până la liceu, pentru că pe mine m-au dat la şcoală la 6 ani şi pe ea – la 7. Învăţam la Colegiul Naţional „Gheorghe Lazăr“, eram eleve bune, eu mergeam la olimpiada de fizică... Dar, în particular, amândouă studiam pianul. Tata a văzut că, spre deosebie de „Nana“, pe mine mă atrăgea tot mai tare muzica. Şi m-a susţinut spre latura asta, m-a dus să învăţ pian de la profesori mari. În plus, când scotea câte-o carte, mai cumpăra o pianină. Aveam pian până şi la ţară, la Râul Alb! Sora mea, în schimb, ea chiar a dus mai departe moştenirea tatălui şi a urmat Facultatea de Matematică.

Alături de soţia lui, Zoica

Eleva celor mai mari pianiste

Eraţi talentată, aşadar, dacă aţi continuat. Când aţi lăsat olimpiadele la fizică şi v-aţi concentrat mai serios pe partituri?
Am început lecţiile de pian pe la 8 ani. În timpul ăsta, aveam recitaluri la Palatul Pionierului, cum era atunci, nimic mai mult. Într-o zi, tata m-a dus la marea pianistă a vremii, Silvia Şerbescu. Ea făcuse Facultatea de Matematică, dar numai doi ani, timp în care fusese colegă cu tata. I-a telefonat şi i-a zis: „Uite, fata mea vrea să studieze pianul şi vreau să o asculţi, să-mi spui dacă e talentată“. Ţin minte că am cântat o sonată de Joseph Haydn atunci şi i-a zis, foarte hotărât, că trebuie să urmez Liceul de Muzică. Dar oful meu cel mai mare a fost că tata a murit înainte ca eu să intru la liceul de muzică. Mereu am spus că tot ce sunt e dorită lui. După ce el n-a mai fost, au fost prietenii lui. La noi în casă erau mereu Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Ion Barbu, cărora eu le mai cântam. Aşa că, în clasa a X-a, Şerban Cioculescu, care-mi cunoştea pasiunea, m-a dus la Cella Delavrancea, cu care era prieten. Cella a fost de acord să-mi fie profesoară, pentru că i s-a părut că aveam har. Mai târziu, la Conservator, am luat lecţii de la Florica Musicescu, cea mai mare pianistă din ţară. Orele cu ea erau imposibile. Eram ca martirii! În ciuda severităţii ei exagerate, am învăţat foarte multe.

Dar n-aţi avut probleme la şcoală din cauza dosarului?
La admiterea la Conservator, m-au picat, deşi aveam o medie peste 9. Sub mine, erau admişi cu note chiar de 7! Problema a fost dosarul. Dar am avut noroc cu Cella, care mi-a spus să fac contestaţie, şi cu  tanti Tota şi unchiu’ Costi – ei erau cunoscuţi şi apreciaţi. S-au dus direct la minister. Pe atunci, ministrul Învăţământului era Ilie Murgulescu, care a zis că n-am nicio şansă, la nicio facultate, cu dosarul ăla. Şi Murgulescu i-a zis rectorului să rupă dosarul şi să facă altul nou. Abia atunci am putut fi admisă, pe la finalul lui octombrie.

În Tenerife, există o stradă care poartă numele de Alexandru Ciorănescu. A fost numită astfel când încă scriitorul era în viaţă

Valentin Ceauşescu „i-a ajutat“ familia să plece în Rusia

Nu v-aţi gândit să plecaţi şi dumneavoastră din ţară? Definitiv?
Am avut un gând, în ’69. Eram deja căsătorită cu Eugen Rădescu, fizician, nepotul de frate al lui Nicolae Rădescu (n.r. – ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România). Alt dosar, altă bucurie... El era cercetător la IFA, Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti. În ’69, a fost trimis cu o bursă la Trieste, în Italia, pentru şase luni. Şi atunci eu am plecat pentru o lună la el în vizită, apoi m-am dus şi la unchiul Gică la München, pe care nu-l mai văzusem de când aveam 5 ani. A fost foarte emoţionant. M-am gândit cu soţul meu să rămânem definitiv în Italia, dar n-am putut să-mi las fiica în ţară. Nu credeam că pot să mi-o trimită. După ce s-a întors soţul meu, a prins un contract la un institut de fizică la Moscova, pentru doi ani. Şi am plecat atunci, cu toţi cei trei copii, cu condiţia să-mi continui meseria – eu eram profesoară de pian principal la Liceul „George Enescu“.

Silvana, fiica cea mare a Anei Eliza Ciorănescu, Alexandru, Galatea, soţia lui George Ciorănescu - în dreapta.

Păi, şi cum aţi putut să plecaţi atât timp în Rusia, în condiţiile dosarului dumneavoastră, cu rudele în exil...?
Valentin Ceauşescu, care lucra la IFA, îl admira pe soţul meu. Era un respect reciproc, mai jucau bridge împreună, el mai venea la noi acasă. Cred că el a facilitat mult plecarea noastră. La fel, şi Zoia Ceauşescu, matematician, care era colegă cu sora mea Ia Institutul de Matematică şi pe care o simpatiza, a ajutat-o să plece în Germania. Ioana a plecat legal la soţul ei, care era acolo cu o bursă. Ne-am întors în ţară după nouă ani, dar fiica cea mare a mai rămas singură să-şi termine Facultatea de Fizică la Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov“.

După Revoluţie, s-au reunit rudele la Moroeni?
Unchiul Gică a fost singurul care n-a vrut să se întoarcă în ţară. Spunea, cu părere de rău: „Eu n-am încredere în regimul ăsta“. Ultima dată l-am mai văzut prin ’91, în Tenerife, acasă la unchiul Puiu. Ne-a făcut o surpriză tuturor! Era destul de bolnav – suferea de Parkinson. Mai târziu, şi unchiul Puiu s-a îmbolnăvit de Alzheimer, iar spre ultimii ani de viaţă, boala i s-a agravat tot mai tare. Nu mai recunoştea pe nimeni, nici pe fiica mea, care locuieşte şi munceşte acolo din ’90. Cred că unchiul Puiu a rămas cu un of mare: când a plecat din ţară cu soţia lui, el şi-a lăsat aici copiii – pe Neluş şi pe Sanda. Neluş a fost înfiat de tanti Tota, iar Sanda a fost crescută de tanti Catrinel şi unchiul Costică. Dar copiii nu l-au iertat şi i-au spus asta când el era destul de bolnav.

Moroeni: istoria revine acasă

de Ionuţ Dima

Primii „Ciorăneşti“ s-au născut în comuna Moroeni, din judeţul Dâmboviţa, într-o casă cu două etaje, cochetă, cu balcoane cu arcada în trefla, cu o arhitectură românescă, realizată la începutul secolului XX.  Copiii lor au continuat să vină în vacanţele de vară în casa pe care Ion Ciorănescu a construit-o când s-a întors din Germania. Acum, alţii copii o vizitează, din curiozitate sau aduşi de profesori, prin programul „Şcoala Altfel“.

Casa lui Ion Ciorănescu de la Moroeni poate fi vizitată oricând Fotografii Ionuţ Dima

În cartea „Amintiri fără memorie“, Alexandru Ciorănescu scria că, atunci când era copil, locul preferat al familiei era balconul. „Faldurile lui, de-o parte şi de alta a balconului, reprezentau doi balauri imenşi, roşii, înfruntaţi, cu gura căscată, ca în reprezentările heraldice, aşa cum probabil le văzuse pictate el, în vilele din Bavaria. Tata le lucrase singur şi le vopsise în galben şi roşu. Era o adevărată operă de artă“, povestea Alexandru Ciorănescu, amintindu-şi că nu de puţine ori opreau boierii cu căruţele să se uite la casa construită de bunicul lui.

După ’48, clădirea a fost confiscată de comunişti şi, ulterior, transformată în sediu PCR. Până în 2010 a avut destinaţie de primărie şi, de atunci, a fost redată circuitului turistic. În prezent, Casa Memorială a familiei se află în patrimoniul Muzeului Literaturii Române.

„Până în 2010, a funcţionat Primăria comunei Moroeni în Casa Memorială a lui Ion Ciorănescu. Această casă este administrată de Primărie în baza testamentului dat de Ion Ciorănescu. Ea se afă în patrimoniul Muzeului Literaturii Române, iar noi ne ocupăm doar de administrarea şi de funcţionarea acestei clădiri, pentru a nu se degrada“, a declarat Mihai Moraru, primarul comunei Moroeni pentru „Weekend Adevărul“.

Ce se poate vedea în Casa Memorială

În Casa Memorială se pot vizita doar cinci camere, unde sunt expuse cărţile lui Alexandru şi George Ciorănescu, dar şi alte obiecte, unele în original, care aparţin familiei. „Într-o cameră avem mai multe cărţi ale lui George Ciorănescu aduse din Germania, cărţi, tablouri, maşina lui de scris, calculatorul, biroul, diplome. De asemenea, aici se mai regăsesc obiecte de dormitor, o parte de la familia Ciorănescu, altele colecţionate de sătenii din Moroeni. Este vorba de un pătuţ de copii, un pat mare, icoane vechi şi multe obiecte de bucătărie“, a explicat, pentru „Weekend Adevărul“, Maria Morar, supraveghetor al casei memoriale, menţionând că spaţiul este totuşi neîncăpător pentru câte lucruri ar fi putut strânge de la toate familiile.

Cu toţii şi-ar dori ca locul în care au trăit cândva cei 11 membri ai cărturarilor Ciorănescu să fie un obiectiv de interes naţional, iar toate bunurile să le fie repatriate. De exemplu, în Germania, în casa în care a trăit George Ciorănescu, se află lucruri extrem de valoroase, iar în Insulele Canare există o colecţie impresionantă de 3.000 de volume, care a aparţinut lui Alexandru Ciorănescu, scriitorul care şi-a trăit mare parte din viaţă în exil, între 1946-1999.

Poate această casă nu va deveni niciodată una de interes naţional, poate că nu vor fi mulţi cei care să se oprească pe Drumul Naţional 71, între Târgovişte şi Sinaia, e suficient să ştie că de aici au plecat doi părinţi cu nouă copii harnici care au scris istorie.