Ba dimpotrivă. Anul 2015 a adus cu sine incredibila veste a închiderii dosarelor aferente. E foarte adevărat că, în penultima decadă a lunii decembrie, în cursul şi după întrevederea avută cu dl. Teodor Mărieş, preşedintele unei asociaţii de revoluţionari, ministrul Justiţiei, d-na Raluca Prună, a făcut o seamă de declaraţii încurajatoare. Doamna Prună a spus, între altele, că există o simetrie evidentă între dosarul Revoluţiei şi cel al Mineriadelor, redeschis, de altminteri, în cursul anului încheiat şi că va cere Ministerului Public un raport detaliat al acţiunilor sale din intervalul 2011 - 2015, acţiuni legate de descâlcirea misterelor evenimentelor din decembrie 1989. Evenimente mai curând deliberat încâlcite şi din cauza slabei acţiuni a autorităţilor de la Bucureşti. De unde şi condamnări usturătoare la CEDO.

Din păcate, mult prea adesea, nici noi, dar nici cei mai calificaţi decât noi nu luăm nici în calcul, nici în discuţie o seamă de elemente altminteri cunoscute. Elemente care ne-ar ajuta să avem confirmări legate de propriile noastre supoziţii.

Ne este, de pildă, cum nu se poate mai clar că, alături de revolta populară, de Revoluţia propriu-zisă care, se prea poate să aibă dreptate dl. Ion Caramitru atunci când afirmă că s-ar fi încheiat vineri, 22 decembrie 1989 la ora 12, odată cu fuga lui Nicolae Ceauşescu, au existat şi numeroase acţiuni şi interese externe. Mai cu seamă ale Moscovei. De unde şi rapoartele detaliate pe care Ion Iliescu a simţit nevoia să i le furnizeze acesteia încă din primele ore de la preluarea puterii. De unde şi solicitarea de sprijin militar sovietic, o acţiune ce nu mai poate fi de nimeni negată, după ce în anul 2014 realizatorul de televiziune Cornel Mihalache a găsit în arhiva TVR secvenţa în care una dintre figurile-cheie ale intoxicării prin mass-media, Teodor Brateş, îi cere redactorului George Marinescu să citească pe post o ştire în acest sens. De unde şi graba şi iresponsabilitatea cu care acelaşi Ion Iliescu, guvernul condus de Petre Roman şi ministrul de Externe de atunci, Adrian Năstase, au semnat în 1991 un scandalos Tratat de prietenie cu muribunda Uniune Sovietică. Tratat care cuprindea, printre altele, angajamentul că ţara noastră nu va intra în nici un fel de tratat sau în vreo alianţă neagreată sau ostilă Uniunii Sovietice. Adică în NATO. Că până la urmă chiar şi persoanele menţionate mai sus au făcut altceva sub presiunea faptelor a istoriei şi a geopoliticii e altă poveste.

Uităm în schimb, de pildă, că în chiar zilele apropiate Revoluţiei, unii înalţi funcţionari americani au făcut declaraţii, bănuiesc că nu pe cont propriu şi nu chiar de capul lor, prin care încurajau implicarea URSS şi a trupelor pactului de la Varşovia în evenimentele din România. Printre respectivii funcţionari s-a numărat însuşi secretarul de stat american, James Baker.

Excelenta carte a lui Emil Hurezeanu, Pe trecerea timpului-Jurnal politic românesc- 1996-2015, recent apărută la editura Curtea veche, carte la care am mai făcut referire în vremea din urmă în comentariile mele, conţine, printre altele, un remarcabil interviu cu fostul mare diplomat american Henry Kisinger. Secretar de stat în vremea administraţiei Nixon. Transcriu din el câteva întrebări şi câteva răspunsuri, ambele strict legate de nefericita declaraţie a lui James Baker

E.H- Pe 24 decembrie 1989, la 20 de ani după vizita dumneavoastră la Bucureşti, cu o zi înainte de execuţia lui Ceauşescu, secretarul de stat James Baker a spus că SUA nu are obiecţii în cazul în care sovieticii sau alte ţări din Pactul de la Varşovia ar interveni în România pentru a asigura forţele anti-Ceauşescu. A fost pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial când un înalt oficial american accepta şi chiar încuraja o intervenţie sovietică în afara teritoriului URSS. România independentă a anilor ’70 pe care o sprijineaţi alături de preşedintele Nixon, eşuase după 20 de ani. Cât de surprinzătoare a fost această evoluţie urmată de o revoluţie?

H.K.- Secretarul Baker a fost un extraordinar secretar de stat. Este şi o persoană extraordinară, şi un bun prieten al meu, pentru care am un mare respect. Dar cred că a făcut o greşeală teribilă cu acea declaraţie. Şi nu pot să îmi imaginez ce i-a trecut prin cap. Cred că se gândea că forţele anti-Ceauşescu erau democratice şi că Rusia şi restul statelor din URSS devin democratice, iar el nu dorea ca Ceauşescu să înfrângă aceste aşa-zise forţe democratice.

E. H- Aşa -zise?

H.K- Nu ştiu la ce se referea exact, dar probabil la asta se referea. A fost o greşeală să invite URSS să facă uz de forţă militară pentru a interveni în problemele domestice ale României.

E.H.-Nu ar fi intervenit oricum. Au refuzat. Ambasadorul SUA la Moscova l-a vizitat pe adjunctul ministrului de Externe al URSS şi i-a transmis acelaşi mesaj. Răspunsul ruşilor a fost: „Nu vom aplica doctrina Brejnev niciodată”.

H.K.-Nu ştiam acest lucru. A fost o greşeală, e clar.

Despre aceeaşi greşeală şi stupoarea pe care a produs-o ea, avem şi mărturia lui Nicolae Stroescu-Stânişoară, directorul Serviciului românesc al Europei Libere în intervalul noiembrie 1989- iunie 1995. Omul în sarcina căruia a căzut conducerea operaţiunilor de informare ale respectivului post de radio în perioada Revoluţiei române, dar şi în vremea mineriadelor. În cartea Povestea Europei libere- Nicolae Stroescu-Stînişoară răspunde la întrebările lui Andrei Crăciun, şi ea apărută în toamna acestui an la editura bucureşteană Vremea, putem citi următoarele:

„Ministrul de externe american, James Baker, tocmai întorcându-se dintr-o călătorie în Israel, declara, ajuns pe aeroportul de la New York, că ar fi necesară o intervenţie a Pactului de la Varşovia în România, pentru salvarea Revoluţiei. În aceeaşi zi, presa franceză vorbea despre oportunitatea unei intervenţii în România a unui corp de luptători voluntari. Ştim acum că, în zilele acelea, Ambasadorul Statelor Unite în Uniunea Sovietică transmitea ruşilor mesajul în care li se sugera acestora un sprijin militar acordat de Uniunea Sovietică Frontului Salvării Naţionale din România. Aşa că le-am comunicat din nou directorilor americani că trebuie să vorbesc cu ei şi ei au venit în studioul în care mă găseam. Serviciul de ştiri transmisese deja ştirea respectivă şi eu le-am spus celor doi: Domnul Baker ne face greutăţi. Căci abia a plecat Nicolae Ceauşescu, care, pentru mulţi, iar noi începem să apelăm la o intervenţie a ruşilor. Deci N. Ceauşescu a plecat şi vin ruşii…Un demers cu atât mai nepotrivit cu cât în clipa aceasta nu mai este nevoie de un ajutor militar pentru salvarea Revoluţiei. Trebuie să spun că nu mă aşteptam la un acord atât de prompt şi de categoric din partea celor doi directori, care mi-au spus că, într-adevăr, demersul lui Baker este mai mult decât o greşeală. Aşa că le-am putut comunica, în deplină armonie, că voi opri repetarea ştirii respective şi voi explica atât propunerea americană cât şi pe cea franceză ca izvorând dintr-o mare îngrijorare, dar din momentul în care Armata e cu noi nu se mai pune problema posibilităţii unui eşec”.

Cred că nu mai e nimic de adăugat.