Sorin Leoveanu: „Singurătatea te coboară şi te ridică“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Sorin Leoveanu
Sorin Leoveanu

După ce i-a interpretat pe Hamlet sau pe Caligula, actorul craiovean a început repetiţiile la rolul Prospero în spectacolul „Furtuna“ al regizorului David Esrig. Până pe 31 august, la Academia „Athanor“ din Germania, se desfăşoară atelierul cu  „Furtuna“, relaut de regizor după 40 de ani, după ce i-a fost interzis de comunişti.

„Adevărul":  Magul Propero, interpretat odinioară de Gheorghe Dinică în repetiţiile domnului Esrig de acum 40 de ani de la Teatrul Naţional din Bucureşti sau de George Constantin, în spectacolul lui Liviu Ciulei de la Bulandra, este unul dintre cele cele mai complexe roluri ale lui Shakespeare. Nu ţi-e teamă de anvergura rolului?

Sorin Leoveanu: Am avut o mare spaimă să fiu faţă în faţă cu Prospero. Am fost onorat de propunere, dar şi foarte speriat. Domnul Esrig mi-a zis: „Asta e bine, dacă eşti speriat. Dacă ne e frică, înseamnă că avem sensibilitate".  De aceea m-am ferit să vin aici, la atelierul domnului Esrig de la Athanor, cu o idee preconcepută despre Prospero. La nivelul la care este domnul Esrig, mi s-a părut că trebuie să fiu cât mai „blank", ca o coală albă, nescrisă. Domnul Esrig face parte, ca şi alţi câţiva puţini regizori, dintr-o altă lume, care nu se mai cultivă acum în România.

În cele 12 zile petrecute până acum la Academia „Athanor" de la Burghausen, cum ai înţeles metoda lui David Esrig?

Regizorul David Esrig lucrează pe un stil teatral, în care îţi explică ceea ce înseamnă fiecare accent, cuvânt şi frază, arătându-ţi toate legăturile şi semnificaţiile în ansamblu. Îţi explică ce semnificaţii ar putea să plece din orice frază, cum să îţi ajuţi partenerul şi unde trebuie să te ridici. Stilul de lucru e cu totul diferit, pentru că acum se merge aşa, pe deasupra textului,  -  a devenit foarte comod să faci un spectacol. Sunt puţini regizori care mai stau lângă tine să-ţi deschidă universuri filosofice şi psihologice. La domnul Esrig textul e foarte desfăcut, pentru că acesta trebuie să devină foarte vizibil pentru actori şi mai ales pentru spectatori.

Ce te provoacă cel mai tare în lucrul cu David Esrig?

Totul. Să nu uităm că domnul Esrig se gândeşte la piesa asta de 40 de ani. E uluitor, el cercetează şi cunoaşte toate firele posibile ale fiecărui personaj. E  aproape imposibil să ţii pasul cu el, pentru că intră în detaliu şi îţi arată esenţialul, cunoscând toate drumurile de joc ale personajelor. Ce-mi place este că domnul Esrig rămâne însă la Shakespeare - nu creează nimic dincolo de text. Doar că el vede şi ştie toate subtilităţile şi profunzimile subtextelor. Plonjează foarte, foarte adânc: textul apare ca o pânză de păiajen sau un puzzle uriaş pe care îl dezleagă în faţa noastră. Îţi arată de fiecare dată noi piste şi nuanţe, deschizând atât de multe întrebări! Aproape că nu pot să merg mai departe cu lectura, pentru că deja replicile pe care le-am spus îmi deschid, alături de David Esrig, noi şi noi interogaţii.

Care replică ţi-a ridicat până acum cele mai mari întrebări?

Aceea care spune că suntem clădiţi din plămada viselor noastre -  că noi suntem de fapt făcuţi numai din visele şi din iluziile noastre.

Cum ai dezvoltat relaţia cu fiica din piesă, Miranda, interpretată de Cristina Păun? Eşti totuşi, în spectacol, un tată foarte tânăr....

Construiesc foarte sincer relaţia cu Miranda. Dacă aş avea 60 de ani, probabil tonul cu care aş spune „ Fata mea, copilul meu" ar veni mult mai uşor. Altă cale nu am, ar fi nedemn să joc un tată care nu sunt. E foarte important să ai o sinceritate absolută într-o relaţie, în teatru, ca şi în viaţă, de altfel. Tot ceea ce face Prospero se naşte din iubire şi dintr-o sinceritate perfectă. A crescut-o aşa pe Miranda, de asta îşi permite să-i facă tot ceea ce îi face. Duritatea sa are însă o cu totul altă dimensiune, pentru că Prospero nu are jumătăţi de măsură.
  
„Eşti puternic, ai ştiut să te supui"  este o replică cheie pe care o spui lui Ferdinand, viitorul soţ al Mirandei.  Cum s-a făcut la Prospero tranferul cunoaşterii în putere?

În singurătate. De când a plecat din Milano, Prospero a ales singurul drum, clar, sănătos, care dă minţii putere - acela al singurătăţii. Această forţă a minţii dovedeşte un om extrem de puternic. Prospero ţine foarte greu de nişte limite. Ocultismul său  are o forţă foarte periculoasă. E o înţelepciune totală pe care Prospero o atinge, în această ultimă piesă scrisă de Shakespeare, care este, într-un fel, şi testamentară...

Mărturiseai odionioară că „maturizarea vine în urma unei furtuni sau a unei secete". Cum înţelegi acum sensul „Furtunii"?

Tot singurătatea te coboară şi te ridică. Poţi să faci performanţă media într-o turmă, într-un grup. Însă nu poţi să faci performanţă interioară, sinceră, teatrală, fără singurătatea pe care ţi-o dă o furtună sau o secetă. E tocmai acea singurătate pe care ţi-o dau vârfurile pe care poţi să le atingi sau hăurile în care poţi să cobori. Tot de sinceritate ţine şi singurătatea astea, e un proces foarte dur pe care trebuie să ţi-l asumi foarte onest.

 „A trebuit să lupt cu mine să-l înţeleg pe Caligula"

Spre finalul stagiunii trecute, l-ai interpretat, în premieră, pe Caligula în spectacolul lui László Bocsárdi de la Craiova. Cu ce tip de putere te-ai confruntat aici?

 Caligula deţine un gen de putere raţională şi absolută. Împreună cu László Bocsárdi, m-am gândit că e vorba de o putere dementă, cu totul nebună. Caligula e conştient unde va ajunge, nu ştie însă unde ceilalţi vor ajunge. E un dement sau un om sincer care crede în forţa lui, cu un tip de putere care se bazează foarte mult pe tact. La Caligula puterea este un mod de-a fi, pe când la Prospero puterea se arată cu mai multă dibăcie faţă de oameni. De fapt, ceea ce e interesant este că fiecare îşi caută un anumit tip de sfârşit. La Propero e un anumit sfârşit al vieţii lui şi un început al vieţii Mirandei, fiicei sale. Mă întreb ce va face Propero când se întoarce la Milano... Va mai apela la magie? La ce se va întoarce el, de fapt, după toată experienţa celor 12 ani petrecuţi pe insulă?

Cum ai reuşit să te salvezi din caruselul tenebrelor lui Caligula?

Cea mai mare problemă sau cel mai mare hop în spectacol a fost să fac mintea mea să creadă că e posibil să trăieşti şi aşa, precum Caligula. Uneori ne tremură picioarele când ne uităm în jos, la tot hăul care se deschide în faţa noastră. Iar în piesă este atâta moarte, vorbeam despre moarte de dimineaţă până seara. Caligula este un lunatic total, ar trebui legat în lanţuri. A trebuit să lupt împotriva minţii mele pentru a ajunge să-mi înţeleg personajul. 

Cât de mult te distanţezi de rolurile pe care le faci în viaţa de zi ci zi?

Nu prea mă distanţez... E foarte important că joc, totuşi, puţin. Când joc un rol sau maximum două roluri pe an, am mult mai mult timp să mă gândesc la complexitatea personajului pe care-l întruchipez. Stagiunea trecută l-am jucat numai Caligula, am avut timp să-l înţeleg mai bine.

Cum te pregăteşti fizic şi cum îţi întreţii vocea?

Am grijă de mine, mai fur un exerciţiu de aici, de la Burghausen, altele din altă parte, am acasă un profesor de muzică. Mă pregătesc fizic continuu, fac exerciţii în fiecare dimineaţă. De asemenea, când intru într-un proiect, lucrez ca regizorul, zi şi noapte, mă gândesc care sunt toate pârghiile prin care să ajung la personaj.

Spuneai că maximul potenţialului tău actoricesc a fost atins în 2001, în „Hamletul" lui Vlad Mugur de la Cluj. Nu e afirmaţie exagerată, având în vedere că ai, totuşi, numai 37 de ani?

Mă simt la adăpost dacă spun că nu pot mai mult. E  poate un răsfăţ puţin fals. Toţi ştim că putem depăşi anumite lucruri şi anumite etape. Eu cred în absolut tot ceea ce fac indiferent de regizor şi de piesă. Bineînţeles, simt când un rol sau un spectacol nu este ceea ce trebuie să fie. Ceea ce s-a întâmplat cu mine în „Hamlet" va rămâne însă, pentru totdeauna, ceva cu o viaţă aparte. „Furtuna" care s-a întâmplat atunci cu mine mi-a schimbat modul de a fi şi, într-un anumit sens, destinul. Ridicarea a fost mult mai grea. Când domnul Mugur nu a mai fost pentru mine a murit o lume realmente. Eu nu m-am împăcat cu această parte a poveştii, nu am vrut s-o închei şi nici să-i pun un punct. Domnul Mugur a murit la o lună de la premiera de la Teatrul Naţional din Cluj.

Cum îl păstrezi în memorie pe Vlad Mugur?

Lucrând acum cu David Esrig, am înţeles că cei doi se aseamănă extraordinar de mult. Şi Vlad Mugur, şi David Esrig, şi Radu Penciulescu vin din aceleaşi lumi, din aceeaşi generaţie de o anvergură intelectuală de mare profunzime. Aceşti mari regizori au acelaşi tip de şcoală energetică, de filosofie de viaţă, tratând cu o lejeritate naturală  replicile şi momentele importante din piesă, care nouă ni se par nişte pietre cât nişte saci. Ei ne dau lecţii de teatru cu bucurie şi cu o ironie de mare fineţe. Vlad Mugur mi-a dăruit o încredere maximă, deşi aveam doar 26 de ani. Domnul Mugur spunea ca şi domnul Esrig că teatrul nu se poate face faţă fără iubire necondiţionată. Nu exista propoziţia „Nu pot",  exista numai ceea ce facem astăzi, să continuăm de unde ne-am oprit ieri.

După Hamlet, nu te-ai mai întors pe scena Naţionalului clujean...

A fost singurul spectacol pe care l-am jucat pe scena Clujului. Am jucat spectacolul timp de trei ani de ...33 de ori. Poate nu întâmplător, m-am oprit la această cifră... Au fost ani, când treceam pe lângă teatru şi nu puteam nici măcar să ridic privirea. Am reintrat recent, după o pauză de şapte ani, în teatru. A durut tare. Ce-am văzut în sală, la premiera recentă pe care am văzut-o la Naţionalul clujean, m-a şocat. M-a nedumerit mai ales felul în care studenţii din sală au reacţionat când şi-au văzut un profesor pe scenă. Sala era ca o galerie. Ai senzaţia că toată România este o galerie. La noi, democraţia nu include civilizaţia.

„Tinerii actori nu au exerciţiul seriozităţii"

Ai absolvit în 1998 la Târgu-Mureş, după care ai făcut şi un doctorat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale" din Bucureşti. Ce profesor te-a marcat cel mai mult?

Am avut la Târgu-Mureş un profesor, Cornel Popescu, care a fost îngropat chiar înainte de premiera cu „Caligula". A fost un pedagog extraordinar, mulţumesc divinului că am fost la clasa lui şi că am putut învăţa atât de multe. Eram puţini studenţi, atunci nu se făcea totul pe bandă rulantă, ca în sistemul anarhist de învăţământ care se practică astăzi în România. Am prins o clasă în care eram doar nouă oameni.

Care e cel mai mare risc cu care tinerii actori se confruntă astăzi?

Există un risc esenţial pentru generaţiile foarte proaspete şi foarte tinere: nu au exerciţiul seriozităţii. Acesta e unul dintre cele mai mari pericole, alături de felul în care citesc un text, în care vin într-un teatru, în care se comportă. Mă uimeşte lipsa lor totală de „tremurici" la primele lecturi, la primele repetiţii - actorii nu înţeleg că îşi fac un deserviciu lor. Şi profesorii sunt împărţiţi, la rândul lor, în zeci şi zeci de alte lucruri.

De ce te-ai hotărât să pleci în Canada în 2004?

Mă săturasem de România, eram scârbit. Am plecat pentru că intrasem într-un con de întuneric, eram într-o depresie cumplită,  jucam foarte prost în anumite spectacole. Mi-am dat seama că nu mai pot face asta, să merg la teatru trist şi deprimat, de multe ori cu plânsu-n gât. Vedeam că „Hamletul" moare ca spectacol, că nu mai are nimeni grijă de el. Nu am mai vrut, nu am mai putut, nu am mai suportat să continui aşa. Am zis că indiferent de cât mă va costa, o să plec şi că nu o să mai fac teatru. Şi mi-am dat seama, după o vreme în care nu am făcut teatru, că totuşi asta este menirea mea. Nu am putut să joc teatru în altă limbă.

Ce regreţi cel mai mult din experienţa pe care ai trăit-o în Canada?

Acolo, m-am calmat, m-am liniştit. În Canada, după o lună, mi-am dat seama că-mi lipseşte stresul. Oamenii nu ştiu să spună acolo „Nu", aşa cum o facem noi. Nimeni nu-ţi spune „Nu". La noi, la români, „Nu" există ca fel de a fi. Regret numai tipul de civilizaţie din Canada.

Întors în România după un an, te-ai distanţat de sistemul în care se joacă pe bandă rulantă, alegând să faci spectacole mai mult în provincie. Nu a fost şi un risc financiar?

Zic şi eu ca tot românul: bine că merge salariul. Şi că joc mult, şi că joc puţin, tot salariul acela îl iau. Mă bucur că la Craiova am găsit înţelegere, pentru că nu mai pot să joc orice, oricum. Am ales provincia în mod conştient, mai ales că actorii vin la repetiţii aici, aşa cum nu se întâmplă în Bucureşti. Cât despre partea financiară, cu cât câştigi mai mult, cu atât mai mult cheltuieşti, de fapt, intri într-un fel de morişcă din care nu te mai poţi opri.

Ce soluţii vezi pentru redresarea sistemului teatral românesc?

Nu cred că mai avem o şansă reală să ne revenim ca naţie. Nu sunt foarte optimist. Sistemul nostru teatral românesc nu respiră. Ministerul Culturii cred că e singurul minister din România în care în ultimii 21 de ani nu s-a întâmplat nimic concret. Miniştrii nu cunosc pe cine conduc, nu ştiu ce se întâmplă în teatre. În România există foarte mulţi oameni capabili, talentaţi. Cred într-un sistem teatral în care un manager se uită la ce-a lucrat actorul şi se gândeşte ce să-i ofere în repertoriu stagiunea viitoarea. Dacă ne gândim să dăm un tun într-o stagiune şi după aceea stăm liniştiţi, a murit totul.

Locuieşti la Cluj şi mergi la Craiova pentru spectacole. Ai găsit un echilibru şi în viaţa personală între aceste două oraşe?

E prima oară când trăiesc un echilibru adevărat şi-n viaţa personală, alături de Imola Kézdi. Mi-e foarte dor de ea şi de Rezi, fetiţa ei, care are patru ani jumătate. Suntem împreună de doi ani jumătate. Mă uit la Imola, pe scenă, şi îmi spun că mi-aş dori să fac măcar jumătate din tot ceea ce face ea cu atâta uşurinţă şi clasă.  Imola are un fel total aparte de a gândi teatrul şi un cu totul alt mod de a lucra la un spectacol. Totul porneşte la ea din interior şi de la o anumită disciplină pe care noi nu o cultivăm. Dacă nu aş avea nicio idee pe scenă şi m-aş uita la Imola, inspiraţia mi-ar veni pe loc. Aşa simt, e o actriţă realmente minunată. Acum încercăm să ne găsim curajul să jucăm împreună, pentru că apar, pe scenă, anumite energii cu totul speciale între doi oameni care se iubesc.

„Teatrul existenţial“ al lui David Esrig

La atelierul de la Academia „Athanor“, organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român (ICR), participă, în perioada 1- 31 august, 18 actori, printre care: Sorin Leoveanu, în rolul lui Prospero, George Costea, în rolul lui Caliban. Emilia Bebu, Ilona Hristici, Eszter Nagy şi Cosmina Stratan repetă rolul lui Ariel, Cornel Scripcaru şi Romeo Pop îi întruchipează pe Stefano şi, respectiv, pe Alonso, iar Cristina Păun o joacă pe Miranda. Valer Dellakeza îl joacă pe Gonzalo.

image

David Esrig (foto), în vârstă de 76 de ani, a pus în scenă spectacole de neuitat, printre care „Umbra“ (1963), „Troilus şi Cresida“ (1965) - ambele la Teatrul de Comedie  - sau „Nepotul lui Rameau“ după Denis Diderot (Teatrul Bulandra, 1968). Unele montări, printre care „Aşteptându-l pe Godot“ sau „Furtuna“, după Shakespeare, i-au fost interzise în România în perioada comunistă. După interzicerea spectacolului „Furtuna“, Esrig a luat drumul exilului.  Regizorul  a înfiinţat în 1993 Academia de Teatru şi Film „Athanor“ la Burghausen, aflat la 110 km de München. Din 2006, în colaborare şi cu sprijinul Institutului Cultural Român, regizorul organizează aici, dar şi în România, workshopuri cu tineri actori şi regizori.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite