Soldaţii Armatei Roşii, între legenda „eliberatorilor“ şi amintiri amare despre ocupaţia sovietică: „M-au aruncat lângă morminte şi m-au violat pe rând“

Soldaţii Armatei Roşii, între legenda „eliberatorilor“ şi amintiri amare despre ocupaţia sovietică: „M-au aruncat lângă morminte şi m-au violat pe rând“

Armata Roşie în Berlin FOTO berlinexperiences.com

La fel ca Stalin, Putin şi acoliţii săi nu tolerează nicio critică la adresa Armatei Roşii şi se întrec în elogii care să pună în lumină bravura ei. În contextul marii defilări militare din Piaţa Roşie, menită să continue legenda soldatului sovietic „eliberator de regimul fascist”, merită readuse la suprafaţă câteva aspecte întunecate pe care Moscova le vrea uitate.

Ştiri pe aceeaşi temă

Raţiunea este simplă în acest caz: istoria rămâne aşa cum s-a petrecut, cu bune şi cu rele, iar ororile trebuie uneori reamintite pentru a nu fi repetate.

În toamna anului 2019, cele trei ţări baltice - Estonia, Letonia şi Lituania - denunţau în cor planurile Rusiei de a marca pe teritoriile lor sosirea armatei sovietice în 1944 şi retragerea armatei naziste. În timp ce Moscova consideră acest eveniment istoric drept o „eliberare” ce trebuie sărbătorită an de an, Tallinul, Riga şi Vilniusul sunt mai reţinute, văzându-l ca un moment sumbru de înlocuire a unei ocupaţii cu alta. Convocându-i concomitent pe ambasadorii ruşi acreditaţi la ei, estonii, letonii şi lituanienii, care au aderat la NATO şi la UE la doar câţiva ani după ce au scăpat de Uniunea Sovietică, au denunţat acţiunile „cinice de rescriere a istoriei” şi „provocatoare” ale Kremlinului. „Victoria Aliaţilor împotriva naziştilor a fost extrem de importantă pentru Europa, dar sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial nu a adus libertate pentru Lituania”, a declarat ministrul lituanian de Externe de la acea vreme, Linas Linkevicius. „A adus aproape 50 de ani de ocupaţie sovietică, crime şi deportări”, a insistat fostul înalt demnitar de la Vilnius. Preşedintele Lituaniei, Gitanas Nauseda, a spus într-o zi că ocupaţia sovietică a luat sfârşit în ţara sa abia în 1993, odată cu plecarea ultimului soldat rus.

Vladimir Putin, printre veterani ai celui de-al Doilea Război Mondial FOTO EPA-EFE

Contrele de acest tip s-au înmulţit în ultimii ani între Moscova şi unele capitale de foste republici sovietice, dar şi cu capitalele foştilor sateliţi sovietici. În căutarea grandorii, preşedintele rus Vladimir Putin apelează la miturile consolidării Uniunii Sovietice şi depune eforturi să-i prezinte pe soldaţii Armatei Roşii drept „eliberatori”. Pe fondul descătuşării de ideologia sovietică şi adoptării unor căi naţionale apropiate de valorile de bun simţ ale democraţiei, ţările Europei de Est şi Centrale se raportează la relaţia cu Moscova din perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi post-belică aşa cum au simţit-o, ca una cu un regim de ocupaţie.

Legenda soldatului roşu „eliberator şi apărător” este promovată intens şi la Bucureşti, mai ales după instalarea ambasadorului Valeri Kuzmin. „Această noţiune de apărător al patriei este foarte largă şi are o importanţă deosebită pentru fiecare cetăţean din ţara noastră. Soldaţii au luptat aici nu pentru cucerirea acestui pământ, ci pentru eliberarea acestui pământ de ocupaţie străină”, a spus ambasadorul rus, potrivit Agerpres, la o ceremonie organizată la sfârşitul lui februarie la Monumentul Ostaşului Sovietic din Bucureşti. Kuzmin a criticat totodată voalat Parlamentul European, acuzându-l de „tentative grăbite de a falsifica istoria Marelui Război”. „Aceste persoane încearcă să spună că cei care au fost agresori sunt egali cu cei care au luptat pentru eliberarea popoarelor”, a insistat el în stilul mesajelor transmise din ultimii ani de la Kremlin. Înainte de ambasadorul Kuzmin, mai exact în decembrie 2019 şi pe tot parcursul anului trecut, Vladimir Putin s-a arătat foarte deranjat de rezoluţia Parlamentului European, din septembrie 2019, care apreciază că cel de-al Doilea Război Mondial a început ca rezultat al acordului de neagresiune şi cooperare dintre Hitler şi Stalin. Este un act „prin care două regimuri totalitare au împărţit Europa în două zone de influenţă”, au subliniat eurodeputaţii. Această concluzie l-a înfuriat pe actualul lider de la Kremlin, care duce o campanie asiduă de îmbunătăţire a imaginii lui Stalin. Într-o primă intervenţie în legătură cu rezoluţia Parlamentului European, preşedintele rus a catalogat-o drept „culmea cinismului”. Ulterior, a lansat atacuri la adresa Poloniei, acuzând-o că ea ar fi vinovată pentru declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.

Dacă, în cursul democratizării, Germania a găsit puterea de a-şi asuma ororile din trecut şi a depus constant eforturi pentru a împiedica repetarea lor, Uniunea Sovietică a ales mereu victimizarea, ocultarea şi denaturarea unor fapte istorice în acord cu evoluţia intereselor ideologice şi politice. Această practică este dusă cu brio de Rusia lui Putin.

Însă cum s-a manifestat „eliberarea” ostaşilor sovietici? Istoriografia sovietică s-a agăţat constant de deschiderea porţilor lagărelor naziste de concentrare şi exterminare. Dar a trecut cu vederea colaborarea iniţială a lui Stalin cu Hitler şi antisemitismul dictatorului sovietic, unul destul de subtil în comparaţie cu cel al omologului său nazist, precum şi represiunea lansată în ţările „eliberate” cu accente din politica „Marii Terori” implementată deja în URSS. Represiunea a început odată cu intrarea primului bocanc de ostaş sovietic, vizând aproape toate segmentele, cu furie şi cu violenţă.

Civilii au devenit victime ale abuzurilor de tot felul. Practic, „eliberaţii” au fost trataţi ca inamici. O barbarie care a rămas în memoria colectivă în special cu două expresii: „hazeaika, idi siuda” şi „davai ceas, davai palton”, prima închizând suflete, a doua stârnind ironii amare.

"Hazeaika, idi siuda”

„Gospodino, vino-ncoace” este expresia asociată violurilor, care au fost consemnate pretutindeni unde a călcat soldatul Armatei Roşii, dar mai ales în estul Germaniei.

„Femei de toate vârstele erau supuse violurilor în grup, iar câteodată ucise”, scrie jurnalista Anne Applebaum în „Cortina de fier: Represiunea sovietică în Europa de Est, 1945-1956”.

Istoricul militar britanic Antony Beevor a făcut o amplă documentare pe acest subiect şi a ajuns la un bilanţ îngrozitor: două milioane de germance au fost violate în 1945 de către ostaşii sovietici, dintre care 10% au fost ucise.

„Şase soldaţi ai Armatei Roşii cu feţele murdare m-au aruncat la pământ lângă morminte şi m-au violat pe rând”, mărturiseşte Martha Dowsey, una dintre victime.

O altă victimă a fost soţia fostului cancelar german Helmut Kohl, Hannelore Kohl, care a fost violată pe când avea doar 11 ani. Hannelore Kohl s-a sinucis pe 5 iulie 2001, la vârsta de 68 de ani.

Leipzig, august 1945: Soldat sovietic hărţuind o germancă FOTO rarehistoricalphotos.com

Potrivit istoricului Tony Judt, la trei săptămâni de la intrarea Armatei Roşii în Viena, capitala Austriei, medicii au înregistrat 87.000 de cazuri de viol. La Budapesta, capitala Ungariei, scrie istoricul american Norman Naimark, „fetele erau închise în cazărmile sovietice (...), unde erau violate repetat şi uneori ucise”.

Cronicarul gulagurilor staliniste, Aleksandr Soljeniţîn, a surprins aceste scene îngrozitoare într-o poezie tradusă de Robert Conquest:

„Un geamăt amuţit de ziduri:

Mama rănită, încă vie.

Fetiţa ei e pe saltea,

Moartă. Câţi au trecut pe acolo,

Un pluton, sau poate o companie?

O fată a devenit femeie,

Femeia a devenit cadavru.

Totul se reduce la cuvinte simple:

Nu uita! Nu ierta!

Sânge pentru sânge! Dinte pentru Dinte!”

Poezia a fost inspirată din ororile văzute de scriitorul rus după ce ajunsese ca soldat al Armatei Roşii în Prusia Orientală.

Informat despre această situaţie, Stalin a răspuns cinic: „Prea le ţinem predici soldaţilor noştri”.

În public, Moscova atribuia violurile unor „diversionişti îmbrăcaţi în uniforme sovietice”. Teoria diversiunii este rostogolită subtil şi în zilele noastre, inclusiv la Bucureşti. Ambasada Rusiei la Bucureşti a îndrăznit chiar, într-o postare pe Facebook, să catalogheze chestiunea violurilor soldaţilor sovietici drept „mituri” şi să-i plaseze pe cei care aduc aminte de ele alături de ministrul nazist al propagandei J. Goebbels. O tactică tipică de inversare a situaţiei după bunul plac. La Moscova se vorbeşte doar despre câteva cazuri izolate de viol. În schimb, detractorii soldaţilor Armatei Roşii sunt sever reprimaţi. În ianuarie 2020, un blogger rus a fost inculpat pentru „apologie a nazismului” după ce a evocat pe reţelele de socializare în mod satiric abuzurile comise de sovietici în Germania. În 2016, o publicaţie din enclava rusă Kaliningrad - Königsberg pe vremurile sale germane - a primit un avertisment din partea autorităţilor în urma publicării unui articol care făcea referire la atrocităţile Armatei Roşii din timpul ocupării oraşului în 1945. Pentru faptul că a scris despre violurile din Germania, Antony Beevor a fost interzis în bibliotecile din Rusia.

„Davai ceas, davai palton”

„Dă-mi ceasul, dă-mi haina” este expresia asociată jafurilor şi vandalismului, care aveau loc peste tot, de la instituţii de stat şi biserici până în casele oamenilor şi la drumul mare.

Anne Applebaum remarcă şocul soldaţilor Armatei Roşii atunci când au ajuns în Europa de Est: „După Revoluţia din Octombrie (1917, n. red.), ruşilor li se vorbise despre superioritatea sistemului lor. Însă, când au pătruns în estul Poloniei, pe vremea accea una dintre cele mai sărace zone ale Europei, au găsit ţărani care aveau găini, câte două vaci şi mai mult de un schimb de haine. Au descoperit orăşele cu biserici, străzi pietruite şi oameni mergând pe biciclete, lucruri necunoscute în mai toată Rusia. (...) Când au văzut bisericile din Königsberg, apartamentele din Budapesta şi casele din Berlin pline de mobilier vechi, femeile «fasciste» care trăiau în ceea ce ei gândeau a fi un lux inimaginabil, misterele toaletelor cu apă curentă şi apărătura electrică de bucătărie, au rămas cu adevărat şocaţi. (...) Acestea erau imagini ale abundenţei în comparaţie cu sărăcia disperată, cu drumurile înnoroite şi cu cocioabele de lemn din Rusia rurală”.

„Oile lor sunt cele mai bune din rasa merinos, iar magazinele lor gem de mărfuri din toate magazinele şi fabricile Europei. În viitorul apropiat, aceste mărfuri vor apărea în magazine ruseşti ca trofee ale  noastre”, scrie un soldat sovietic într-o scrisoare trimisă familiei sale şi publicată de istoricul Catherine Merridale în „Ivan’s War”.

„Prin urmare”, continuă Applebaum, „au furat”. „Băuturi şi lenjerie de damă, mobilă şi veselă, biciclete şi pânzeturi au fost luate din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia, din statele baltice şi balcanice, precum şi din Germania. Ceasurile de mână păreau să aibă o semnificaţie mitică pentru soldaţii ruşi, care, dacă puteau, purtau şase o dată”, relevă jurnalista americană.

Steagul roşu pe Reichstag: Fotografia originală a fost retuşată de propaganda sovietică pentru a nu se vedea ceasul de pe mâna soldatului FOTO Wikipedia

Infracţiunile de acest tip au fost comise la scară mare şi în România. „Adevărul” a scris despre plângerea pensionarului Dimitrie Budală din Focşani către Prefectura Vrancea. Acesta reclama că sovieticii i-au spart casa şi i-au furat toată agoniseala de-o viaţă.

„Ruşii nu numai că au luat benzină de la rafinării, dar au spart magaziile de materiale şi au luat de acolo ce au vrut. Ruşii au devastat şi la Ploieşti”, se arată într-o evaluare a directorului general al minelor Gheorghie Andonie, conform stenogramei şedinţei din guvern din 31 august 1944.

Pensionarul Budală este unul dintre foarte mulţii bătrâni jefuiţi de soldaţii sovietici. Anne Applebaum dezvăluie cazul „venerabilului patriarh” Marai, care a trăit o deziluzie amară după ce l-a întâmpinat pe primul său vizitator sovietic şi i-a „destăinuit respectuos” că este evreu: „Soldatul rus a zâmbit, a scos puşca automată pe care o avea atârnată de gât, s-a apropiat de  bătrân şi, potrivit obiceiului rusesc, l-a sărutat uşor - pe obrazul drept şi apoi pe stângul. A spus că şi el era evreu. A rămas tăcut o vreme, strângându-i bătrânului mâna cu afecţiune. Apoi şi-a atârnat la loc puşca automată la gât şi i-a ordonat bătrânului domn să stea într-un colţ al camerei cu întreaga familie şi să se întoarcă toţi cu faţa la perete, ţinând mâinile în sus... După aceea, rusul i-a jefuit pe îndelete, fără să se grăbească”.

„În Polonia, Ungaria, Germania, Cehoslovacia, România şi Bulgaria, sosirea Armatei Roşii este rareori considerată o simplă eliberare. În schimb, oamenii îşi amintesc de începutul brutal al unei noi ocupaţii”, conchide Applebaum.

Un alt capitol întunecat, rămas mai ales în memoria colectivă a ţărilor baltice şi a Basarabiei, este cel al deportărilor şi epurărilor etnice. Sute de mii de români basarabeni au devenit victime ale represiunii staliniste, fiind fie deportaţi, fie ucişi, fie închişi, fie reduşi la tăcere în scopul impunerii noului regim şi modificării structurii populaţiei. Trecute prin toate aceste experienţe traumatizante, cele trei ţări baltice, şi nu doar ele, au motive suficient de valide pentru a se împotrivi organizării unor manifestaţii în cinstea ostaşului sovietic pe teritoriile lor.

O mostră de asumare a trecutului

Sâmbătă, la 76 de ani de la sfârşitul dictaturii naziste, cancelarul german Angela Merkel a pledat pentru necesitatea de a ne reaminti de victimele lui Hitler.

„Avem responsabilitatea veşnică de a păstra vie memoria a milioane de oameni care şi-au pierdut viaţa în timpul tiraniei naţional-socialiste”, a spus Merkel, citată de purtătorul său de cuvânt.

La rândul său, preşedintele german Frank-Walter Steinmeier a atenţionat vineri împotriva pericolului de a da uitării crimele nazismului.

„Să confruntăm naţional-socialismul şi să ne amintim de nedreptate şi vinovăţie nu va slăbi democraţia noastră. Dimpotrivă, aceasta va întări rezistenţa şi rezilienţa ei”, a afirmat preşedintele german, dovedind o asumare a trecutului care lipseşte, în schimb, la Moscova.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările