Bătălia de la Kosovo Polje (Câmpia Mierlei, 1389), când otomanii au învins armatele sârbe (deşi sultanul Murad a fost asasinat) reprezintă simbolul rezistenţei sârbilor ortodocşi în faţa Islamului. Pe de altă parte, secolele de ocupaţie otomană au creat o importantă comunitate musulmană, în condiţiile în care influenţa catolică, în special în zona locuită de croaţi, era şi ea foarte puternică.

Dar acest amalgam de religii şi popoare, e drept înrudite, şi-au găsit o exprimare comună în mişcarea ilirică, apărută în secolul al XIX-lea şi care a promovat pentru prima oară termenul de Iugoslavia, provenit din cuvintele slave „jug” (sud) şi „slaveni” (slavi). Ideea unităţii a fost concretizată (ca şi în cazul României) după prăbuşirea Imperiului austro-ungar, în 1918. Noul stat avea să se numească Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, denumit de naţionalişti, în mod ironic, „statul Versailles”, pentru a sublinia faptul că nu era altceva decât o construcţie artificială.

Crime în numele naţionalismului

Frământările politice au fost o constantă a noului stat. În iunie 1928, un deputat sârb a deschis focul asupra a cinci membri ai Partidului Ţărănesc croat, de opoziţie, chiar în clădirea Adunării Naţionale, ucigând doi pe loc, în timp ce un al treilea, chiar liderul partidului, a murit câteva zile mai târziu. Instabilitatea politică a fost unul dintre argumentele invocate de regele Alexandru în ianuarie 1929, atunci când a suspendat Constituţia, a interzis partidele, şi-a asumat puterea executivă şi a adoptat denumirea de Iugoslavia. A impus o nouă Constituţie. Prin instaurarea unui regim dictatorial, regele a sperat că va diminua tendinţele naţionaliste şi separatiste în egală măsură. A trecut la o centralizare forţată, renunţând la vechile denumiri istorice, a interzis orice simbol naţional şi a menţinut în închisoare un număr însemnat de lideri politici.

Nu este astfel de mirare că regele Alexandru a căzut victimă unui asasinat, în timp ce se afla la Marsilia, într-o vizită oficială, la 9 octombrie 1934. Ministrul de Externe al Franţei, Louis Bathou, a fost o „victimă colaterală”, fiind rănit la mână. Tratat cu superficialitate, a murit la scurt timp. Asasinatul a fost o adevărată conspiraţie transnaţională: asasinul, un bulgar, făcea parte din Organizaţia Revoluţionară Macedoneană, care milita pentru alipirea provinciei Vardar la Bulgaria. Organizaţia avea strânse legături cu Mişcarea Revoluţionară Croată, ustaşii, care milita pentru un stat independent. Aceasta, la rândul ei, era sprijinită puternic de Italia fascistă. A fost şi primul asasinat filmat (deşi s-a descoperit mai târziu că imaginile şi sunetele au fost manipulate, iar imaginile surprind doar urmarea asasinatului). Trăgătorul a fost linşat de mulţimea furioasă.  Imaginile au  şocat întreaga Europă.

Furia lui Hitler şi dezmembrarea Iugoslaviei

Alexandru a fost urmat la tron de fiul său în vârstă de 11 ani, Petru al II-lea. Cum acesta era minor, s-a constituit o regenţă condusă de vărul regelui asasinat, prinţul Paul. După 1934, influenţa Germaniei şi Italiei a devenit tot mai puternică, iar la declanşarea conflictului, în 1939, existau planuri de federalizare a ţării, care să confere un anumit grad de autonomie regiunilor istorice, în special Croaţiei.

După victoriile germane din Europa de Vest, prinţul Paul a cedat presiunii forţelor Axei şi a semnat, la 25 martie 1941, la Viena, Pactul Tripartit. Drept urmare, înalţi oficiali ai Armatei, care se opuneau politicii de apropiere faţă de Italia îndeosebi, au organizat o lovitură de stat. Generalul Duşan Simovic a arestat delegaţia venită de la Viena şi a desfiinţat regenţa, lăsând întreaga putere în mâna regelui Petru, în vârstă de 17 ani.

Hitler a fost înfuriat că planurile sale fuseseră date peste cap, iar la 6 aprilie, Germania, Italia şi Ungaria au invadat Iugolavia. Campania militară a fost de scurtă durată, iar statul a fost ocupat şi parţial dezmembrat. S-a constituit statul croat, controlat de miliţiile ustaşe şi aflat sub influenţa Italiei (Regele Italiei era şi rege al Croaţiei). Între 1941 şi 1945, ustaşii au asasinat sute de mii de oameni, în timp de alte sute de mii au fost expulzate sau forţate să treacă la catolicism.

Sârbii şi evreii au fost ţinta predilectă a naţionaliştilor croaţi, iar asasinatele în masă au creat o stare de spirit ce nu avea să se stingă prea curând.

Rolul partizanilor în Al Doilea Război Mondial

Pe teritoriul fostei Iugoslavii mişcarea de partizani a fost extrem de puternică. În anii 1943-1944, germanii au fost nevoiţi să poarte ofensive în care au folosit trupe de ordinul diviziilor, pentru a elimina sau măcar diminua presiunea unităţilor de partizani. Cea mai importantă era condusă de Josif Broz Tito, un militant comunist. Naţionaliştii sârbi, cetnicii, erau conduşi de Draza Mihailovici.

Sfârşitul războiului a dus la o campanie de răzbunare din partea celor ce suferiseră cumplit până atunci. Greu de găsit, în zilele teribile din mai 1945, tragedii mai mari decât cele derulate pe teritoriul fostei Iugoslavii. Armata de Eliberare condusă de Tito avea de plătit numeroase poliţie: croaţilor şi slovenilor care luptaseră alături de germani, cetnicilor conduşi de Mihailovici, bosniacilor musulmani încadraţi în SS.

Nu toate asasinatele comise în această perioadă au fost întâmplătoare. Unele au fost decizii „dictate de necesitate”, prin care mii de oameni au pierit sau au fost trimişi în prizonierat rusesc. Exista şi un soi de naivitate, de lipsă de înţelegere a modului în care aveau să evolueze lucrurile din punct de vedere politic. Un exemplu în acest sens îl reprezintă slovenii. În noaptea de 3 mai, Parlamentul sloven a declarat crearea noului stat în cadrul regatului iugoslav. Slovenii dispuneau de aproximativ 12.000 de oameni, printre care şi unităţi de cetnici.

Tito a trimis împotriva acestor forţe 14 divizii de infanterie. Slovenii s-au retras din Ljubljana spre graniţa cu Austria, unde trupele britanice au interceptat circa 25.000 de militari şi civili şi le-au cerut să depună armele, la Klagenfurt. Deşi sperau că vor fi evacuaţi în Italia, prizonierii au fost predaţi partizanilor titoişti. Cercetări recente ridică numărul slovenilor care au pierit în acea perioadă la aproape 14.000.

Iosif Tito în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în Iugoslavia, mai 1944

În mai 1945, era limpede că statul croat independent încetase să mai existe. Forţele militare croate şi numeroşi civili, alături de germani, cetnici şi unităţi ale miliţiilor slovene (în total circa 30.000 de oameni) au mărşăluit spre vest, sperând să ajungă în Austria şi să se pună sub protecţia britanicilor. În afara civililor, militarii din unităţile regulate sau din miliţii participaseră la operaţiuni împotriva partizanilor, cu toate ororile care le presupunea o asemenea misiune.

La 15 mai, conglomeratul de unităţi a ajuns la râul Drau, trecerea fiindu-le interzisă de forţele bulgare ce păzeau malul nordic. Cum forţele croate nu erau nerăbdătoare să aştepte venirea sovieticilor şi nici să depună armele aşa cum ceruseră unităţile bulgare, şi-au croit drum prin luptă spre Bleiburg, unde se găsea şi Divizia 51 a Armatei de Eliberare titoiste. Drept urmare, aproape 80% din unitatea de partizani a pierit în luptă. Pierderile uriaşe s-au datorat abandonării tacticilor de gherilă şi folosirii asalturilor de infanterie, umăr la umăr, copiate din manualele Armatei Roşii. Folosirea unor tactici atât de primitive şi sinucigaşe împotriva unor soldaţi căliţi în luptă şi cu resentimente profunde faţă de partizanii de origine sârbă a avut drept rezultat o baie de sânge. Curând însă, croaţii şi ceilalţi colaboraţionişti au fost nevoiţi să facă faţă unui nou inamic: patrulele Armatei 8 Britanice, venită din Italia.   

Liderii croaţi s-au oferit să se predea britanicilor. Aceştia au refuzat, susţinând că aveau ordine precise să împiedice forţele croate să ajungă în Austria şi să le predea armatei lui Tito. Ofiţerul britanic care a purtat negocierile a asigurat că prizonierii nu aveau de ce să se teamă. Guvernul condus de Tito semnase toate angajamentele internaţionale referitoare la prizonierii de război. Croaţii aveau timp la dispoziţie 50 de minute să accepte condiţiile şi să predea armele.

Calvarul proaspeţilor prizonieri a început în după-amiaza zilei de 15 mai. Multe grupuri au refuzat să se predea, preferând să moară în luptă. Unele mărturii vorbesc de femei şi copii asasinaţi de capii familiei, pentru a nu cădea în mâinile partizanilor sârbi.

Marşul prizonierilor a fost un drum al morţii. Se estimează că între Bleiburg şi Marbug, care nu se găsesc la o distanţă mai mare de 100 de kilometri, au pierit circa 50.000 de oameni în decurs de câteva zile. Cifrele sunt intens disputate şi astăzi de specialiştii şi autorităţile din Croaţia, Slovenia şi Serbia. Puţini au ajuns în apropierea frontierelor României şi Greciei - asta şi fusese intenţia.

Occidentalii au fost total indiferenţi la masacru, pe care l-au văzut ca o reglare de conturi în Balcani. Nu avea să, fie, din păcate, ultima...

Câtecul partizanilor cu subtritare în engleză:

 

Asasinate anonime

Sunt foarte puţine mărturii asupra asasinatelor. Croaţii, bosniacii, slovenii luaţi prizonieri atunci (de partizanii sârbi –n.r.) au fost împuşcaţi şi aruncaţi în gropi comune, strat peste strat. Apoi localnicii s-au plâns că victimele erau îngropate îmbrăcate, iar ei sufereau din lipsa hainelor. Prizonierii au fost astfel dezbrăcaţi şi aşezaţi în genunchi, în timp ce priveau cum ceilalţi prizonieri sunt executaţi. Desigur, mulţi dintre ei erau vinovaţi de crime îngrozitoare, dar această vinovăţie colectivă pare greu de asociat cu dreptatea.

O soartă tragică îi aştepta şi pe pe membrii diviziei 13 SS Handschar, formată în mare măsură din bosniaci musulmani, dar şi din croaţi sau germani originari din Iugoslavia. Divizia fusese implicată în numeroase operaţiuni antipartizani, iar membrii ei îşi câştigaseră o cruntă reputaţie. La începutul lunii mai 1945, aproximativ 1.500 dintre cei care se predaseră partizanilor au fost executaţi. Liderii diviziei, capturaţi de britanici, au fost şi ei predaţi lui Tito. Dintre ei, 28 au fost condamnaţi la diferite termene de închisoare, iar 10 la moarte.

În anii celui de-Al Doilea Război Mondial, toate naţiunile ce aparţinuseră fostei Iugoslavii s-au dedat la atrocităţi îngrozitoare, o epurare etnică de proporţii ce nu putea să nu lase cicatrici adânci în conştiinţa publică. Din 1946 până la moartea sa, în 1980, Tito a condus Iugoslavia cu o mână de fier, dar statul a rezistat doar prin coerciţie, tendinţele separatiste nu au putut fi nici măcar diminuate. Căderea comunismului în Europa de Est a pavat calea pentru renaşterea naţionalismelor din Balcani, iar până la război nu a fost decât un pas.


„Adevărul” vă propune o serie de articole despre fosta Iugoslavie multietnică, de la începuturile sale până în momentul în care s-a produs secesiunea formaţiunii. Bloggerii adevarul.ro comentează în episoade despre regimul din Iugoslavia, pe care unii îl numeau „comunismul cu faţă umană”, dar şi despre conflictele sângeroase interetnice care au condus la scindarea entităţii în statele independente de astăzi: Serbia, Croatia, Slovenia, Bosnia şi Hertegovina, Macedonia, Muntenegru.