SERIAL Generaţia Marii Uniri. Episodul 1 Cine au fost oamenii care au făcut România Mare

0
Publicat:
Ultima actualizare:
consiliul dirigent al transilvaniei

În anul în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri, „Weekend Adevărul“ vă va prezenta, săptămânal, portretele oamenilor care au dus la înfăptuirea României Mari: de unde au venit, ce au făcut şi încotro s-au îndreptat, ce le datorăm şi ce avem de învăţat de la ei. Ei sunt generaţia Unirii, la care ne întoarcem măcar în momentele aniversare.

În primăvara lui 1918, soarta României stătea în pixul câtorva personaje care se perindau ţanţoş prin Bucureştiul ocupat, cu zâmbete şi priviri tăioase, dar cu o amabilitate subită, însemn al victoriei – scene urâcioase pentru orice român cumsecade. Se semna, aşadar, tratatul de pace de la Bucureşti, un act forţat de prăbuşirea Frontului de Est, după ieşirea Rusiei din război. Era cea mai rea dintre vremuri şi, totuşi, pe nesimţite, începea cea mai bună dintre vremuri.

Însărcinat cu negocierile, din partea României, era conservatorul Alexandru Marghiloman, unul dintre puţinele personaje din politica românească care era agreat de Puterile Centrale – pentru că era germanofil. În fapt, acesta a fost păcatul său istoric, că n-a împărtăşit opinia majorităţii şi, ca urmare, a fost nevoit să facă gestul pe care nimeni nu voia să-l facă.

Semnarea păcii de la Bucureşti a însemnat, pe de altă parte, şansa pentru ca unirea Basarabiei cu România să fie posibilă. Istoria nu i-a îngăduit prea multe merite pentru acest eveniment. De altfel, nici contemporaneitatea n-a fost prea generoasă. Dimpotrivă, după cum reiese din amintirile lui I.G. Duca: „Mulţi dintre contemporani, aflaţi sub impresia patimilor vremurilor înfrigurate ale neutralităţii, ale ocupaţiei străine, ale păcii de la Bucureşti şi alte întregirii neamului, refuzau să-i retragă lui Marghiloman osânda judecăţii lor neiertătoare. Eu mărturisesc că nu simt în mine această putere, nu o simt din ziua în care am citit, la moartea lui, codicilul testamentului său. Cuvintele: «Am greşit poate mai des decât socotesc, dar gândul mi-a fost întotdeauna curat şi mi-am iubit ţara», dezvăluiesc drama intimă a acestui biruit. Pentru ea, dacă nu pentru activitatea sa politică, socotesc că viaţa şi cariera lui Alexandru Marghiloman trebuie să fie judecate nu în lumina resentimentelor justificate, nu în cadrul rigid al logicii şi al moralei, ci în perspectiva, în îngăduitoarea perspectivă a unei infinite melancolii“.

Niciun moment exponenţii mişcării naţionaliste din Basarabia nu şi-au închipuit că, proclamând republica independentă basarabeană, ei constituie un stat menit să rămână cu adevărat independent. În concepţia lor, această neatârnare şi această Republică nu erau decât primul act al unirii dorite, fireşti şi fatale cu patria mumă. 

Concepţia şi faptele exponenţilor

Desigur, biografia lui Marghiloman a fost revizuită în ultima sută de ani şi i s-au mai atenuat tuşele de culpă istorică. Orişicât, întrucâtva, erau îndreptăţiţi şi contemporanii săi, cu nervii întinşi şi cu emoţiile răvăşite, să-l judece ca atare, la fel cum i se cuvenea şi lui însuşi să considere înfăptuirea unirii cu Basarabia o victorie personală. Naraţiunea acestui episod este bine cunoscută demult, însă rămân de însemnat şi perspectivele taberelor opozante de atunci.

De pildă, din punctul de vedere al lui I.G. Duca, unirea nu i s-a datorat în prea mare măsură premierului român, el fiind mai mult un spectator la cursul firesc al istoriei. În „Amintiri politice“, Duca scria: „Pe când se negocia pacea de la Bucureşti, s-a desăvârşit şi unirea Basarabiei. Zic s-a desăvârşit, fiindcă de fapt, de când se prăbuşise Rusia, această unire era virtual împlinită. Aşa se înfăţişa ea în conştiinţa tuturor, nu numai dincoace, dar şi dincolo de Prut. Niciun moment exponenţii mişcării naţionaliste din Basarabia nu şi-au închipuit că, proclamând republica independentă basarabeană, ei constituie un stat menit să rămână cu adevărat independent. În concepţia lor, această neatârnare şi această Republică nu erau decât primul act al unirii dorite, fireşti şi fatale cu patria mumă. Dacă faptul a suferit oarecari întârzieri, era numai din motive de oportunitate, în sine problema era rezolvată, irevocabil şi indiscutabil rezolvată. (...) Marghiloman afirma pretutindeni că unirea Basarabiei este fapta lui, adevăratul său rol s-a redus însă la prezenţa sa fizică la Chişinău în ziua votului Sfatului Ţării“. În acest discurs despre rolul prim-ministrului de la Bucureşti în realizarea primului pas sprea idealul naţional de atunci, s-a trecut cu vederea, însă, cine erau acei exponenţi ai mişcării naţionaliste din Basarabia, care primeau toate meritele.

Inculeţ, după ce reaminti ameninţarea lui Arion: că dacă nu e unire, va fi anexiune, întreabă dacă este singuraţă pentru Basarabia ca să nu sufere vreo amputare în caz de unire. Discuţie aprinsă: ceilalţi delegaţi nu spun nimic înţelept, Stere vorbeşte mult, dar cu căldură şi bun simţ. Inculeţ se apără ca un slav, viclean şi liniştit. Nu ştii cum să-l apuci. 

Trei basarabeni la Iaşi

O relatare mai detaliată oferă însuşi Alexandru Marghiloman în jurnalul său, „Note politice“. Discuţiile despre unire dintre Chişinău şi Bucureşti s-au înteţit începând cu 20 martie/2 aprilie 1918. Aflat la Iaşi, Marghiloman a avut o întâlnire cu ceea ce el numea delegaţia Basarabiei, formată din Ion Inculeţ, preşedintele Sfatului Ţării, Daniel Ciugureanu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi cu Pantelimon Halippa, vicepreşedintele Sfatului. Aceştia erau miezul tare al cercului oamenilor politici basarabeni implicaţi în mişcarea de emancipare naţională de peste Prut, dar lor li se alăturaseră mulţi alţii, precum Constantin Stere, Onisifor Ghibu şi Ion Buzdugan. În fine, această întrevedere n-a fost una în care s-au schimbat nimicuri de complezenţă. Nu, s-au discutat chiar opţiunile pentru unire: „Teza mea: Basarabia prea slabă pentru a trăi singură şi despărţită. Inculeţ, ex-agent al lui Kerenski, nu vrea decât unirea cu autonomie deplină; ceilalţi doi, unirea“, scria Marghiloman. A doua zi a venit şi completarea acestei note: „Poftit la masă pe Basarabeni. Halippa îmi spune că Inculeţ e vanitos şi că cu greu îl vom aduce la ceea ce voim“, mai consemna Marghiloman în jurnal.

„Felicitări. Dar nu s-a fixat nimic ca program“

Marghiloman continuă relatarea, mai punând câteva tuşe groase la portretele basarabenilor de frunte. Pe 23 martie/5 aprilie, la ora 11.00 dimineaţa, a avut loc o şedinţă a Consiliului de Miniştri, la care au luat parte şi basarabenii. S-au reluat discuţiile purtate deunăzi în cadru restrâns şi s-a punctat vehement că o republică mică şi tânără ca Basarabia n-o poate duce bine de una singură, între Ucraina, Austria şi România. Care au fost reacţiile, conform lui Marghiloman? „Inculeţ, după ce reaminti ameninţarea lui Arion: că dacă nu e unire, va fi anexiune, întreabă dacă este singuraţă pentru Basarabia ca să nu sufere vreo amputare în caz de unire. (...) Discuţie aprinsă: ceilalţi delegaţi nu spun nimic înţelept, Stere vorbeşte mult, dar cu căldură şi bun simţ. Inculeţ se apără ca un slav, viclean şi liniştit. Nu ştii cum să-l apuci. La sfârşit, pune întrebări: Se va păstra Sfatul Ţărei? Se va păstra un guvern? Care va fi administraţia? Şi Halippa adaogă: Care va fi dreptul electoral, şi dacă femeile îşi vor păstra votul? Răspund: Sfatul va fi disolvat, căci Camera şi Senatul, din care vor face parte, reprezintă Naţiunea. Nu va mai fi guvern, fiindcă delegaţii Basarabiei vor face parte din consiliul de miniştri, ca miniştri români. Dacă se cere un comitet consultativ, un fel de Consiliu de Stat îl vom da. Regimul agrar stabilit de ei va fi respectat până la Constituantă şi chiar nu se va atinge de el nimeni, dacă primesc îndemnitate prealabilă pentru pământurile expropriate. Regimul provinciar neatins, şi admit ca pentru consiliile judeţene femeile să-şi păstreze votul. Strângeri de mână. Felicitări. Dar nu s-a fixat nimic ca program; şi Inculeţ e tot nedumerit“.

În ciuda temerilor şi neîncrederii liderului basarabean, s-a mers înainte cu înfăptuirea unirii. Cei trei basarabeni s-au întors la Chişinău să pregătească societatea, politica, administraţia şi tot ce mai era de pregătit, iar Marghiloman a continuat să se preocupe de negocierile tratatului de pace, de rege, de front, de foştii şi viitorii aliaţi.

Cui nu i-a fost frică de unire

Aşadar, această scurtă relatare de jurnal deschide uşa către câteva întrebări fireşti: chiar era Ion Inculeţ ex-agent al lui Kerenski, era el vanitos, viclean şi susţinător al unei autonomii basarabene în graniţe româneşti?, cine era acest Pantelimon Halippa care caracteriza oamenii aşa tăios?, ce căuta doctorul Daniel Ciugureanu la Iaşi să negocieze unirea?, cât de implicat a fost, de fapt, Constantin Stere în unirea Basarabiei cu România? În următoarele săptămâni vom încerca să prezentăm pe larg vieţile acestor personaje care au scris istoria naţională, care au împlinit unirea, al cărei centenar îl sărbătorim anul acesta. Este un exerciţiu de memorie necesar şi, probabil, sănătos, mai ales când actualităţile dau noi valenţe noţiunii de stat, valorilor naţionale şi străinătăţii. Astfel, trecutul poate deveni o hârtie de turnesol pentru ce s-a ales de prezentul României contemporane.

Vom prezenta, prin urmare, vieţile şi faptele oamenilor care au făcut România Mare. Ei au fost generaţia Unirii, cei care au înţeles şi au profitat de momentul oportun oferit de istorie. Am ales să începem cu Basarabia, întrucât luna aceasta vom sărbători centenarul unirii, pe 27 martie, un centenar aniversat amar şi anacronic, căci până la urmă Basarabia a ajuns stat independent, cum avertiza Marghiloman că n-ar fi bine. Uite că s-a putut şi aşa.

Situaţia în ce priveşte Transilvania este mai complexă. Mişcarea de emancipare naţională din Ardeal a fost mult mai veche, mai puternică, mai efervescentă decât cea din Basarabia. Au fost generaţii şi familii întregi care au luptat cum au putut mai bine pentru a ieşi din Imperiul Austro-Ungar: unii s-au dus la Budapesta, alţii au rămas prin Sibiu şi Cluj, iar alţii au venit la Bucureşti. Ardealul a dat nume care au definit noţiunea de om de cultură şi om politic în România.

Platoul Românilor din Alba Iulia era ticsit de intelectuali de marcă pe 1 decembrie 1918, când a fost citită rezoluţia unirii Transilvaniei cu România: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Hossu, Emil Haţieganu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Aurel Vlad, Iosif Jumanca, Ion Flueraş, pentru a enumera numai câţiva. Le vom vedea tuturor biografiile, cu bune şi cu rele, cu patimi şi cu momente de luciditate acută. Cu menţiunea că, pentru început, i-am ales pe aceia care, după ce au ajuns premieri şi miniştri în România pe care ei înşişi au construit-o, au trăit să vadă ce s-a ales de toate eforturile lor. Au văzut faţa celui mai odios dintre războaie, au văzut cum România Mare dispărea la două decenii de la facere, au văzut cum lumea în care ei crezuseră şi pe care o apăraseră cădea la picioarele unui regim nou, impus de la Răsărit. S-au văzut izolaţi, într-o altă ţară decât cea pe care şi-o închipuiseră la 1918 şi au sfârşit între zidurile reci şi umezi ale închisorilor comuniste. Ei sunt oamenii Unirii cei mai apropiaţi de noi, care au trăit realităţile bunicilor şi părinţilor celor de astăzi.

Ce a făcut Marghiloman la unirea cu Basarabia

unirea basarabiei cu romania

Premierul român Alexandru Marghiloman a ajuns la Chişinău pe 26 martie/8 aprilie 1918, la ora 10.00 dimineaţa. N-a găsit vreo atmosferă de sărbătoare, de parcă nici nu s-ar fi pregătit vreo unire, act istoric, esenţial, schimbător de vieţi. „Puţină lume pe strade; se adună numai în faţa hotelului. Nepăsare? Ostilitate? Mi se explică că, înştiinţat seara în ajun la  ora 10.00 şi surprins de ora matinală (?), guvernul n-a putut să ia nicio măsură. Constat că toată lumea se agită, dar nimeni nu face nimic lămurit şi mai ales nu pare a înţelege că timpul e lucru de preţ. Oare ţarismul i-a făcut aşa? Nicio voinţă şi mai ales un tembelism mai mult ca oriental, dacă e cu putinţă“, constata el în jurnal.

A doua zi a avut loc, totuşi, votul pentru unire. Încă de dimineaţă, premierul român s-a bucurat să vadă că viitori săi compatrioţi nu s-au mai trezit, după obicei, la ora 11.00, ci mult mai devreme. La ora 15.30, a fost deschisă şedinţa la Sfatul Ţării – basarabenii ar mai fi vrut să o amâne o oră, dar Marghiloman s-a opus cu vehemenţă. „Când intrăm, sala întreagă aclamă; câţiva îndărătnici stau nemişcaţi pe locurile lor, dar fără să protesteze sau să manifeste. Pronunţ un discurs vibrător, puternic aplaudat şi dau citire condiţiunilor formulate; pentru a respecta suveranitatea lor declar că părăsesc palatul, dar îi rog să păşească la acte“.

Cât timp a avut loc votul, Marghiloman s-a dus şi a băut ceai la Cercul Militar din Chişinău. La ora 19.00, a fost chemat la Sfat, se încheiase scrutinul, se numărau voturile. „Când urcăm scările, în mijlocul unei emoţiuni de nedescris, ni se anunţă că prin 86 de voturi contra 3, plus 35 de abţineri, unirea a fost votată. Vreau să felicit pe Stere: o criză de lacrămi îl aruncă în braţele mele. Cazacu plânge. Generalii se îmbrăţişează cu deputaţii. Toţi sunt aşa de mişcaţi încât nu pot vorbi. Eu însumi, amintindu-mi tot ce m-au făcut să îndur, nu pot să descleştesc dinţii. Inculeţ proclamă votul şi declară că adunarea a adoptat deciziunea blocului moldovenesc ca să se unească cu România. – Mă urc la tribună şi declar că «în numele poporului român şi al Regelui său M.S. Ferdinand I (ovaţiuni) iau act de hotărârea Sfatului şi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna cu România una şi nedivizibilă». (E o adevărată frenezie)“. Aceasta a fost întreaga daravelă. Actul Unirii a fost dus la Iaşi, s-a luat la cunoştinţă şi s-a mers înainte.

<strong>Oamenii Unirii care au murit în închisorile comuniste </strong>

Onisifor Ghibu

onisifor ghibu

Onisifor Ghibu s-a născut în zona Sibiului, însă în 1914, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, s-a refugiat la Bucureşti. Aici, a colaborat cu alţi ardeleni refugiaţi, precum Octavian Goga şi Vasile Lucaciu, pentru a promova intrarea României în război pentru eliberarea Transilvaniei. După dezastrul campaniei din 1916, când guvernul s-a retras la Iaşi, Ghibu s-a refugiat şi el în Capitala Moldovei, iar din martie 1917, s-a mutat la Chişinău. Aici, a devenit unul dintre principalii oameni care au lucrat pentru independenţa şi unirea Basarabiei cu România. A pus bazele Partidului Naţional Moldovenesc, a reorganizat învăţământul basarabean cu predare în română, a lucrat la apariţia ziarului „Ardealul“, primul cu litere latine din Imperiul Rus. Apoi, în 1918, a fost numit secretar general în Consiliul Dirigent al Transilvaniei. În întreaga perioadă interbelică şi-a dedicat activitatea sferei academice. După instaurarea regimului comunist, a fost izolat în plan universitar, iar în 1945 a fost arestat şi închis la Caracal pentru 222 de zile. A fost rearestat în 1956 şi închis până în 1958. A trăit izolat la Sibiu, până în 1972.

Pantelimon Halippa

pantelimon halippa

La începutul secolului al XX-lea, Pantelimon Halippa (1883-1979) s-a mutat din Basarabia la Iaşi ca să studieze la Facultatea de Litere şi Filozofie. În această perioadă, s-a încăpăţânat să publice şi articole în revista „Viaţa românească“, unul dintre ele cu titlul „Scrisorile din Basarabia“. În 1908, a tipărit prima carte de literatură din Basarabia, cu caractere chirilice, iar câţiva ani mai târziu, a scos la Chişinău ziarul „Cuvânt moldovenesc“, cu sprijinul altor oameni politici şi intelectuali. Halippa a militat constant şi cu patos pentru Unirea Basarabiei cu România; în 1917 a făcut parte din grupul care a înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc şi în 1918 a devenit preşedinte al Sfatului Ţării. Ulterior, a ocupat mai multe funcţii, printre care: secretar de stat pentru Basarabia, ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor, senator şi deputat în Parlament – însă, odată cu instaurarea regimului comunist, au venit necazurile. În 1950, a fost închis la Sighetu Marmaţiei, fără judecată, după care a ajuns la Chişinău, în mâinile NKVD, care l-a condamnat la 25 de ani de muncă silnică în Siberia. 

Daniel Ciugureanu

daniel ciugureanu

Daniel Ciugureanu a fost de profesie medic, însă s-a remarcat în politica de peste Prut drept unul dintre liderii Partidului Naţional Moldovenesc. S-a numărat printre cei mai proeminenţi politicieni basarabeni care au militat pentru unirea Basarabiei cu România. Pe 24 ianuarie 1918, când Sfatul Ţării a votat independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, Ciugureanu a fost numit prim-ministru al noului stat. Din această postură, a negociat unirea Basarabiei cu Regatul României, care a avut loc pe 27 martie 1918. După Unire, a fost ministru pentru Basarabia în patru guverne, deputat şi senator în Parlamentul României Mari. În 1940, după cedarea Basarabiei, Ciugureanu a condus Cercul Basarabenilor, o asociaţie prin care le dădea ajutor material basabenilor refugiaţi în Vechiul Regat. A fost arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950, moment rămas în istorie drept „Noaptea demnitarilor“. A murit la Sighet, însă ziua în care a survenit decesul a rămas neclară – 6 mai sau 19 mai 1950. Nu este cunoscut nici mormântul său, fiind dus la „cimitirul săracilor“ din Sighetul Marmaţiei.

Iuliu Maniu

iuliu maniu

Iuliu Maniu (1873 – 1953), născut la Bădăcin, în comitatul austro-ungar Sălaj, a mers pe un lung drum profesional: a făcut Dreptul la Cluj, Budapesta şi Viena, după care a revenit în ţară şi a profesat la Blaj ca avocat al Mitropoliei. În plus, la 24 de ani deja făcea parte din conducerea Partidului Naţional Român din Transilvania. În 1915, a luptat în Italia, în Armata Comună Austro-Ungară, iar trei ani mai târziu, alături de oameni politici ca Ştefan Cicio-Pop şi Gheorghe Pop de Băseşti, a organizat unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. A fost unul dintre cei care au pregătit Marea Adunare de la Alba Iulia şi tot el a negociat la Viena drepturile minorităţii române din Transilvania. Pentru activitatea lui politică, autorităţile comuniste l-au condamnat, în 1947, la închisoare pe viaţă – de la penitenciarul din Galaţi a fost transferat, în 1951, la Sighet, unde a murit după doi ani.

Iosif Jumanca

Iosif Jumanca a fost un politician social-democrat transilvănean. Din partea PSD din Transilvania a fost numit membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918. În cadrul discuţiilor de la Alba Iulia, Iosif Jumanca a arătat că social-democraţia era compatibilă cu interesul tuturor celor adunaţi acolo: „Noi nu zicem ubi bene ibi patria, dimpotrivă, zicem că, acolo unde ţi-e patria, acolo trebuie să-ţi cauţi de ea“. După Marea Unire, Iosif Jumanca a fost deputat în Parlamentul României, de unde a militat pentru realizarea programelor de protecţie socială. În 1921, Jumanca nu a fost de acord cu înscrierea Partidului Socialist Român în Internaţionala a III-a. A fost exclus din partid în 1946, la cererea lui Lothar Rădăceanu şi a lui Ştefan Voitec, din cauza faptului că şi-a exprimat nemulţumirile vizavi de atitudinea PSR după actul de la 23 august 1944. A fost arestat de comunişti şi închis la Jilava, unde a şi murit, în 1949.

iosif jumanca

Ion Flueraş

ion flueras

Ion Flueraş a fost un social-democrat din Arad. Provenind dintr-o familie modestă, a avut profesia de rotar şi până în 1918 a trăit la Budapesta. S-a întors în Ardeal în perioada realizării unirii, fiind membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, în care a deţinut portofoliul Sănătăţii. De asemenea, a fost redactorul ziarului „Tribuna Socialistă“. Din 1928, s-a înscris la alegerile parlamentare pe listele PNŢ, despărţindu-se de socialiştii din Vechiul Regat. Din 1926 până în 1938, la desfiinţarea sindicatelor româneşti sub dictatura carlistă, Ion Flueraş a fost preşedintele Confederaţiei Generale a Muncii. A fost arestat de autorităţile comuniste în vara lui 1948 şi a fost condamnat la 15 ani de temniţă pentru „înaltă trădare“. A fost ucis în penitenciarul Gherla, în 1953, de către doi deţinuţi, Constantin Juberian şi Ştefan Rek.

Emil Haţieganu

Emil Haţieganu a fost un membru important al PNR – ulterior, al PNŢ –, şi un cunoscut jurist şi profesor universitar la Cluj. A făcut parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei şi a fost prezent la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, care a proclamat unirea Transilvaniei cu România. În perioada interbelică, a deţinut câteva portofolii ministeriale în guvernele naţional-ţărăniste, ultima funcţie fiind însă cea de ministru fără portofoliu în guvernul Groza, din 1946. În perioada postbelică, a fost unul dintre principalii opozanţi ai puterii comuniste. A fost arestat de comunişti pe 14 iulie 1947, în ceea ce a rămas cunoscut în istorie drept Înscenarea de la Tămădău, când mai mulţi lideri PNŢ au fost acuzaţi de trădare de ţară şi judecaţi într-un proces-spectacol, pentru a motiva desfiinţarea PNŢ. În noiembrie 1948, Haţieganu a fost închis la Sighet, cu o sentinţă de trei ani, însă în 1951, i-a fost extinsă perioada de încarcerare, fiind eliberat în 1955.

emil hatieganu
aurel vlad

Aurel Vlad

Nepot al istoricului şi publicistului Gheorghe Bariţiu, Aurel Vlad
(1875 - 1953) a făcut, cum era obiceiul, Dreptul la Budapesta, iar după finalizarea facultăţii a practicat avocatura în Transilvania. În urma Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, de pe 1 decembrie 1918, a devenit responsabil de finanţe în Consiliului Dirigent, iar în anii următori a jucat şi alte roluri pe noua scenă politică: de membru
al Partidului Naţional Român, ministru de finanţe al României şi ministru al Cultelor şi Artelor. În 1950, Securitatea l-a arestat la
Sibiu, la 75 de ani, şi de acolo a ajuns la Închisoarea Sighet,
unde s-a stins.

vaida voevod

Alexandru Vaida-Voevod

Alexandru Vaida-Voevod a avut un rol esenţial în unirea
Transilvaniei cu România, fiind deputat în Parlamentul de la Budapesta în perioada 1906-1918. El a citit, în Parlamentul
maghiar, rezoluţia prin care ardelenii se proclamau liberi să-şi
aleagă „aşezarea printre naţiunile libere“ şi, apoi, a participat la
Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. După Unire,
Vaida-Voevod a fost un lider marcant al PNŢ, din partea căruia a ajuns de trei ori premier al României. A fost arestat de comunişti
în 1945 şi, din 1946, pus în arest la domiciliu, la Sibiu.

Iuliu Hossu

Iuliu Hossu (1885-1970) a avut diverse funcţii la Episcopia Greco-Catolică din Lugoj: întâi a fost protocolist, după aceea arhivar, bibliotecar şi secretar, ca în cele din urmă, după decesul lui Vasile Hossu, văr primar cu tatăl lui, Carol I al Austriei să-l numească episcop al Episcopiei greco-catolice de Gherla. Pe 1 decembrie 1918, a jucat un rol însemnat: a citit la Marea Adunare Naţionale de la Alba Iulia proclamaţia de unire a Transilvaniei cu Vechiul Regat. Apoi, pentru că a refuzat trecerea la ortodxie şi renunţarea la catolicism, autorităţile comuniste l-au arestat şi l-au închis, pe rând, la vila patriarhală de la Dragoslavele din judeţul Argeş, la penitenciarul Sighet şi la Mănăstirea Ciorogârla, aproape de Bucureşti.

iuliu hossu

Alexandru Lapedatu

Alexandru Lapedatu a fost un istoric transilvănean. În perioada Primului Război Mondial, a făcut parte din Comitetul de ajutorare a refugiaţilor din Transilvania. De asemenea, în 1917 a fost însărcinat să acompanieze al doilea transport al Tezaurului României în Rusia. La sfârşitul războiului, a participat la negocierile de la Conferinţa de pace de la Paris. În perioada interbelică, s-a dedicat sferei academice, fiind şi preşedintele Academiei Române, dar şi politicii, fiind numit preşedintele Senatului şi membru în guvernele PNL. A fost arestat în „Noaptea demnitarilor“ din 5 spre 6 mai 1950 şi închis la Sighet, unde a şi murit, patru luni mai târziu.

ghita popp

Ghiţă Popp

Gheorghe Popp a fost un jurist şi ziarist român din Ardeal, membru al PNR. În perioada Primului Război Mondial s-a înrolat voluntar în Armata Română şi a fost martor al Revoluţiei Ruse, precum şi al unirii Basarabiei cu România, eveniment în care s-a implicat, alături de Onisifor Ghibu. A fost prezent şi pe 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, unde avea loc realizarea României Mari. În 1944, Popp s-a numărat printre delegaţii români care au semnat armistiţiul cu Aliaţii, iar după sfârşitul războiului s-a dedicat rezistenţei în faţa comuniştilor. A fost arestat şi închis la penitenciarul Aiud. A fost eliberat după 10 ani, dar a primit încă cinci ani de domiciliu forţat, în Bărăgan. A fost eliberat în 1962, însă a trăit ca un paria până în 1967.

Dimitrie Iuraşcu

dimitrie iurascu

Dimitrie Iuraşcu s-a născut gălăţean, însă a studiat la Paris dreptul şi diplomaţia. În 1913, s-a întors în România, licenţiat în chestiunea rusă în spaţiul românesc. A lucrat prin numeroase ambasade ale României în spaţiul european, inclusiv la cea din Petrograd, până în 1918, când a fost numit în echipa de diplomaţi care a negociat Marea Unire. După o carieră strălucită în diplomaţie, Iuraşcu a căzut în dizgraţia puterii comuniste: i s-a tăiat pensia, a fost izolat şi a murit în mizerie. Represiunea comunistă a presupus, desigur, şi scoaterea numelui său din manualele de istorie, iar reparaţia morală a venit abia în zilele noastre, când i s-au publicat scrierile.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite