SERIAL, episod-pilot | În caftan şi cu işlic. Cine au fost fanarioţii, domnii străini care au condus Ţările Române?

0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO: Albumul "Bucuresti, 550 ani de la prima atestare documentară“, Wikipedia
FOTO: Albumul "Bucuresti, 550 ani de la prima atestare documentară“, Wikipedia

110 ani, 31 de domni proveniţi din 11 familii – străinii aduşi de otomani să conducă Ţările Române. Ca o mare nedreptate, perioada fanariotă a rămas în istoria noastră drept „veacul negru“.

Fanarioţii au fost blestemaţi – de oameni, pentru corupţia la nivel înalt care a adus sărăcie în casele oamenilor simpli; de natură şi de vremuri, cu războaie şi calamităţi nemaivăzute. Fanarioţii au fost şi frumoşi – au reformat, modernizat, au creat o punte de legătură cu Europa; au adus Iluminismul cu toate formele lui; au adus culoare ad litteram. Începând cu ediţia viitoare, aveţi serialul „Fanarioţii. Cei frumoşi şi blestemaţi“ - puteţi descifra în „Weekend Adevărul“, ca în nişte arabescuri, portretele celor mai remarcanţi fanarioţi – şi, prin ochii lor, veţi cunoaşte, cu lumini şi umbre, ce a însemnat această perioadă pentru istoria noastră. Se recomandă citirea ziarului alături de o cafea la nisip – până atunci, un scurt îndreptar al perioadei 1711-1821.

La începutul secolului al XVIII-lea, pe teritoriul românesc al Imperiului Otoman mirosea a trădare şi alianţe făcute pe sub masă. Şi cum duşmanii le dădeau târcoale şi din alte părţi, otomanii au decis ca măcar la noi să facă puţină linişte – aşa că, au pus la conducerea Ţării Româneşti şi Moldovei oameni loiali lor. Cin’ să fie, cin’ să fie? În cartierul Fanar din Constantinopole, unde se afla palatul patriarhului ortodox, era cea mai mare comunitate de greci – oameni învăţaţi, aristocraţi, cu legături pe trei continente. Aceştia erau fanarioţii. Ei au început să gestioneze anumite afaceri administrative ale otomanilor, precum colectarea taxelor sau obţinerea de informaţii – pentru că, trebuie ştiut, în comparaţie cu otomanii care nu aveau voie să înveţe alte limbi, aceşti greci erau adevăraţi poligloţi – ei nu doar că au căpătat anumite privilegii în cadrul societăţii, ci mai ales încrederea sultanului.

Aşa că, treptat, 31 de domni (unii chiar de mai multe ori) au jurat în faţa sultanului să facă întocmai: „Datoria ta va fi deci cu credinţă, ca să te arăţi recunoscător faţă de asemenea mare milostenie împărătească; prietenii şi duşmanii noştri să fie şi ai tăi, să-ţi cârmuieşti supuşii cu îndurare, să aperi pe cei drepţi, pe cei ticăloşi să nu-i ierţi; să te mulţumeşti cu veniturile pe care legea şi obiceiurile ţării le recunosc domnului, să nu storci nimic cu sila de la supuşii tăi, sultanului însă să-i trimiţi la Curte haraciul ce se cuvine şi peşcheşurile la vremea hotărâtă. Dacă vei face astfel, te vei bucura în veci de mila împărătească. Dacă vei face altminteri, trebuie să ştii că sfârşitul tău nu va putea fi într-altfel decât nenorocit“.

Vinovaţii fără vină

fanarioti

Această perioadă de peste un secol este cunoscută în istoria noastră drept „veacul negru“. Această idee, pornită din naţionalismul dus la extrem (uneori) al paşoptiştilor, pornea, în principal, din adversitatea faptului că cele două ţări române au fost conduse de aceşti străini. Înafara corupţiei acerbe şi a stilului de viaţă extrem de luxos pentru care erau adesea acuzaţi, fanarioţii au avut şi ghinion. Ţările din estul Europei au dus-o rău în acea vreme, fiind afectate, în primul rând, de problemele Imperiului Otoman, asaltat de atacurile Imperiului Habsburgic şi ale celui Ţarist. Aşadar, în acest context, ţările române erau una dintre principalele surse de aprovizionare militară pentru Semilună, lucru care nu ţinea, aşadar, de politica internă a fanarioţilor.

Perioada fanarioţilor a adus şi dezastre naturale care au îngreunat şi mai mult viaţa oamenilor. În perioada 1813-1814 avem „ciuma lui Caragea“ , o molimă care a golit Capitala – la final, aproape jumătate dintre bucureşteni muriseră. Însăşi domnia lui Ioan Caragea a fost pusă sub semnul dezastrului încă de la început – chiar în ziua instalării sale pe tronul Ţării Româneşti, Palatul Domnesc de pe Dealul Spirii a ars din temelii. Domniile fanariote au fost marcate şi de cutremure. Pe 14 octombrie 1802 a avut loc una dintre cele mai crunte mişcări seismice de la noi, care a făcut prăpăd în toata ţara. Într-un secol, multe astfel de dezastre naturale s-au abătut asupra vlahilor şi moldovenilor şi, pare-se, iată, că fără justificare, au fost puse pe lista acuzaţiilor aduse fanarioţilor.

Ochiul dracului

Principalul păcat de care se fac vinovaţi fanarioţii este cel al banului. Pe de o parte, a existat problema impunerii unor biruri enorme – fie că pentru întreg poporul, fie că doar pentru anumite clase politice. Spre exemplu, excentricul Nicolae Mavrogheni îi ia la ochi pe boieri: îi supraveghează strict, îi pedepseşte aspru şi, pe deasupra, le mai cere şi cotizaţii băneşti. Pe de altă parte, banii mergeau mână-n mână cu corupţia – perioada este celebră pentru cumpărarea cu bani grei a poziţiilor oficiale în stat. Iată, aşadar, o meteahnă veche de aproape 300 de ani pe plaiurile mioritice.

Birurile care le erau impuse oamenilor simpli erau destinate plăţii haraciului către Poartă – şi, bineînţeles, cu cât se plătea mai mult şi mai repede peste ce era impus, cu atât domnul avea tronul asigurat şi mai mult timp. Şi fără bani, şi cu toate consecinţele dezastrelor pe cap, oamenii o duceau rău. Această stare a dus şi la răspândirea fenomenului cunoscut în termeni populari drept haiducie. Cei desemnaţi să strângă birul erau atacaţi pe cărările umbroase ale pădurilor ori prin alte locuri, ferite de văzul lumii, şi le erau furaţi banii. În popor se spune că aceşti hoţi îşi împărţeau prada cu alţi oameni – „luau de la bogaţi şi dădeau la săraci“. Dacă aceste fapte sunt legende sau nu, nu avem dovezi care să susţină vreuna dintre părţi – cert este că majoritatea haiducilor erau prinşi şi aruncaţi în ocnele de sare, unde rămâneau să lucreze întreaga viaţă.

Perioada fanariotă a rămas în istorie drept una luxoasă – pentru lideri. Fanarioţii şi-au făcut averi din afaceri cu statul – cunoscută sintagmă, aşa-i? Cum făceau asta? Prin mai multe mijloace. Spre exemplu, Imperiul trimitea lista cu necesarul de alimente şi animale, pe lângă tribut, pe care dorea să le cumpere de la noi, bineînţeles, la un preţ mult mai mic decât găseau oriunde altundeva. Domnul loial sultanului dădea lista mai departe boierilor – însă cantităţile erau mult mai mari. Totul pleca aşa cum era stabilit, doar că surplusul era făcut bani imediat. Boierii ori erau prea dezinteresaţi să verifice, ori erau şi ei implicaţi în această schemă. O altă sursă de rotunjire a averii era crearea de inflaţie artificială pentru moneda străină cu care contribuabilii îşi plăteau taxele şi revenirea la valoarea anterioară când domnul trebuia să facă plăţi. Ţările Române nu aveau monedă proprie, iar moneda care circula în spaţiul Porţii, singura cu care fanariotul nu ar fi putut face astfel de speculaţii financiare, nu circula foarte mult în ţările române.

Iluminaţii, reformatorii

Cârcotaşilor nu o să le placă, însă trebuie spus din capul locului: fanarioţii au început modernizarea Ţărilor Române. În acea perioadă, întreaga Europă, din Peninsula Iberică şi până în Rusia îngheţată, era în plină reformă – economică, socială, culturală. Era epoca Iluminismului. Relaţiile fanarioţilor cu Vestul au început să se concretizeze în idei moderne, pe care au încercat să le aplice, cu precădere în domeniile administrativ şi juridic. Unul dintre numele sonore în acest caz este Constantin Mavrocordat, care nu doar că a abolit şerbia din Ţara Românească, dar a cărui domnie se leagă de prima aşa-zisă Constituţie din 1740 – o consemnare, mai degrabă, a drepturilor şi îndatoririlor clasei conducătoare. 40 de ani mai târziu apărea şi primul cod de legi, Pravilniceasca Condica, pus cap la cap de Alexandru Ipsilanti – tot atunci, el separă litigiile penale de cele civile. În domeniul legislativ, lucrurile au tot evoluat, Codul Callimachi şi Codul Caragea fiind şi ele un mare plus adus pentru noua societate modernă dorită.

Deschizători de drumuri au fost în ale frumosului. În afara obiceiurilor turceşti aduse cu ei în geamantan, fanarioţii absorbeau toate noutăţile europene în materie de cultură. Spre exemplu, primul teatru bucureştean a fost înfiinţat în vremea lui Caragea, în onoarea fiicei sale, Ralu. Pe 8 septembrie 1818 îşi deschidea porţile Teatrul de la Cişmeaua Roşie. Fanarioţii erau mari erudiţi şi ai dansurilor – nu de puţine ori, călătorii străini aflaţi în vizită sau în trecere pe meleagurile noastre au observat cum în saloanele boierilor regăseau muzica şi dansul de la marile curţi regale europene de la acea vreme.

fanarioti

Tot fanarioţii puneau mare preţ şi pe haine. Cine nu recunoaşte acoperămintele ample şi colorate, numite işlic? Uneori, erau atât de mari încât arătau de-a dreptul hilare. Radu Rosetti povestea o astfel de întâmplare: „Un martor ocular mi-a povestit cum, în ziua nunţii, a văzut pe Grigore Ghica şi pe fiul cel mare al domnului, beizade Niculai, în aceeaşi trăsură, şi cum işlicele ce le purtau în cap erau atât de mari încât erau siliţi să ţie capetele plecate, unul spre dreapta şi celălalt spre stânga“. Se îmbrăcau în caftane lungi, colorate, iar pe dedesubt, venite în straturi: cămaşa, beaua, binişul, contoşul sau tătarca, gugiumanul etc. De obicei, la brâu era nelipsit hangerul – cu mângerul decorat cu pietre preţioase era mai mult un obiect cu valoare sentimentală decât să fie folosit vreodată. Tot lor nu le lipseau mătăniile – un simbol care îi diferenţia clar, prin religie, faţă de otomanii din partea cărora veneau: „era nedespărţit de mătăniile sale ce necontenit, în chip aproape mecanic, le făcea să-i alunece printre degete, uneori vreme de ceasuri. Aceste mătănii erau făcute din materiile cele mai diverse: lemn de odagaciu, chiparos, fildeş, sidef, chihlimbar, cornalină, abanos etc., adesea din două materii deosebite şi combinate, unele cu canaf, altele fără canaf, alcătuit din aceeaşi materie ca mătăniile, dar având boabe cu mult mai mici“.

La arme!

Cu toate că istoriografia nu este prea generoasă în domeniul militar al perioadei, se ştie clar că Ţările Române nu mai avuseseră o armată organizată de pe vremea lui Mihai Viteazul. Fortaţi atât de pericolul extern al războaielor care băteau la poarta Imperiului Otoman, fie pentru a-şi proteja propria viaţă, fanarioţii au încercat să încropească o armată. Nu erau nici cei mai numeroşi, nici cei mai viteji, dar îşi făceau treaba cu succes, mai ales pe timp de pace: gardă a familiei fanariotului, pază a Curţii, rol decorativ la ceremonii, asigurarea ordinii publice, urmărirea răufăcătorilor şi a boierilor trădători, executări, curieri, escortă armată, rol de pază a graniţelor, intimidarea boierilor care ar fi vrut să se revolte. În comparaţie cu ce se ştia în secolele trecute, fanarioţii au avut grijă de soldaţii lor oferindu-le anumite beneficii şi poziţii privilegiate în societate. Exista chiar şi un buget al armatei – însă totul era atent calculat.

Citeşte şi:

SERIAL „Weekend Adevărul“: „Fanarioţii. Cei frumoşi şi blestemaţi“:

EPISODUL 1. Povestea lui Caragea Vodă, fanariotul care a carantinat Bucureştiul în timpul ciumei

EPISODUL 2. Mavrogheni, filantropul excentric decapitat de otomani

EPISODUL 3. Mavrocordat, fanariotul bun care a impus o suprataxă bogaţilor

EPISODUL 4. Alexandru Ipsilanti, fanariotul care a întocmit primul Cod civil din Ţara Românească

EPISODUL 5. Cum a reuşit Tudor Vladimirescu să-i alunge pe fanarioţi din Principate

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite