SERIAL Boieri mari, Episodul 3: Constantin Brâncoveanu, singurul sfânt între boieri

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Un domnitor cât  civilizaţie întreagă, un „prinţ de aur“, singurul voievod cu stil şi un creştin care a refuzat să se lepede de credinţă chiar şi sub ameninţările paloşului. „Weekend Adevărul“ continuă seria „Boieri mari“ cu povestea lui Constantin Brâncoveanu şi a moştenirii lui, din perspectiva a doi dintre descendenţii în viaţă: Constantin şi Mihai Brancovan.

Anul 1688. Moare domnitorul Şerban Cantacuzino. Marii boieri se adună să aleagă un alt domn al Ţării Româneşti. După lungi discuţii aprinse, hotărăsc că fiul lui Şerban-vodă, beizadeaua Gheorghe (Iordache), e încă prea mic pentru a se urca pe tron, aşa că îşi îndreaptă atenţia către nepotul acestuia după soră: Constantin Brâncoveanu. Tânărul de 34 de ani pare să aibă toate calificările să conducă o ţară: înrudit cu familia, om muncitor şi cinstit, care urcase din dregătorie în dregătorie până la înalta funcţie de logofăt – sfetnicul cel mai de seamă din Divanul domnesc. Boierimea era şi sătulă de prigoana Cantacuzinilor şi se temea ca Poarta să nu le impună un domn străin, aşa că n-a fost cale de întoarcere: Brâncoveanu e ales „şef de stat“, votat în unanimitate.

Dar Brâncoveanu – nici să n-audă! „Dar ce-mi trebuie mie domnie de vreme ce eu ca un domn sunt la casa mea?“, se împotriveşte delegaţiei care venise să-i propună scaunul ţării. Membrii Divanului insistă: „Ne rugăm, nu lăsa ţara să intre alţi oameni răi sau nebuni să o strice, ci primeşte domnia“. Brâcoveanu acceptă mai degrabă silit. Împins de la spate, luat de
mâini, boierii l-au îmbrăcăt în caftanul domnesc pentru slujba de la biserică, i-au citit molitvele de domnie, aşa cum era datina încoronării voievozilor ţării, apoi i-au urat mulţi, mulţi ani noului domn.

Pare că au avut gurile aurite. Aveau să urmeze 25 de ani de domnie sub Constantin Brâncoveanu. E ultimul domnitor din ţările noastre care a reuşit să rămână în scaun atâta timp. O domnie lungă şi grea, plină de frământări, de mari reuşite, care se sfârşeşte tragic. Voievodul, cei patru fii ai săi şi sfetnicul Ianache Văcărescu sunt omorâţi de turci în 1714.

Înrudit cu Basarabii şi Catacuzinii
Constantin Brâncoveanu a fost descendentul unei familii boiereşti care nu a avut o vechime foarte mare în Ţara Românescă. Tatăl său, Papa, cobora din stirpea boierilor Brâncoveni, care se înrudeau cu neamul Basarabilor. Mama lui – Stanca – era de viţă împărătească, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino. O ramură mai sus în arborele genealogic, Preda Brâncoveanu, bunicul lui Constantin, fusese unul dintre cei mai influenţi boieri din divanul ţării pe vremea lui Matei Basarab şi ocupase înalta dregătorie de mare logofăt pe vremea lui Constantin Şerban, potrivit însemnărilor lui Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait în cartea „Constantin Vodă Brâncoveanu: Viaţa. Domnia. Epoca“. Preda era cel mai bogat boier din Oltenia şi deţinea o moşie în satul Brâncoveni, aşezat lângă Olt. Aici s-a născut, la 15 august 1654, Constantin Brâncoveanu.

Epoca: moravuri uşoare, dezmoşteniri, poziţia femeii
Vodă Constantin a trăit epoca în care lumea se subordona regulilor poruncite de moşul său, Matei Basarab, în 1692, scrise într-o culegere cu numele „Îndreptarea Legii“. Pravilele lui Basarab erau menite să aplaneze, cu pedepse serioase, nu oricum, diferite probleme din familii sau chestiuni legate de lumea bisericească. De la sancţiuni pentru copiii care nu ascultau de capul familiei, riscând dezmoştenirea, până la măsuri radicale – „să i se taie capul!“ – date taţilor care-şi supuneau fiicele la desfrâu pentru bani. Aşa erau atunci lumea şi obiceiurile ei din secolul al XVII-lea.

image

Constantin Brâncoveanu reprezentat de litograful Auguste Alexandre Hirsch (Paris, 1860)

„Cine va ridica mâna pre părinţii lui şi-i va bate, sau va zice lor mustrare cum nu se cade, sau întru greşală-i va dosădi, adecă va bănui că greşesc, sau viaţa lor le va vrăjmăşi ca să-i omoară“, de asemenea, dacă fiul „se va afla trupeşte întru păcat cu maşteha (n.r. – mamă vitregă) lui, sau cu posadnica (n.r. – concubină) tatâne-său“ era pedepsit cu dezmoştenirea, se arată în pravilele lui Matei Basarab.

Dar cele mai vitrege vremuri erau pentru femei. De exemplu, o despărţire oficială cerută de o femeie se întâmpla doar în cazuri extraordinare, „de va nebuni bărbatul“ sau „de-ş va băga muiarea în hiară sau o va închide undeva într-o temniţă“ sau în cazul unei  bătăi atât de grave încât „să o facă să nu poată grăi către judecătoriu, să nu-şi poată spună jalba“. O palmă la supărare sau la beţie era tolerată. „De nu va fi bătaia aşa tare, să nu se poată despărţi“, scria în „Îndreptarul legii“.

Constantin, educat „cantacuzineşte“
Legile poate făceau ordine, dar ce putea opri sentimentul insecurităţii provocat de ciumă, foamete, intrigi, trădări, răzmeriţe, care erau la ordinea zilei? Constantin Brâncoveanu a simţit pe propria piele încă de mic conflictele dintre boieri şi reprezentanţii marilor puteri. Rămâne orfan de la vârsta de 1 an, când tatăl său, Papa Brâncoveanu, este ucis de seimenii răsculaţi, în 1655. Trei ani mai târziu, bunicul său moare la Târgovişte, din porunca lui Mihnea al III-lea. Când împlineşte 18 ani, Constantin îşi pierde şi fratele mai mare, pe Barbu, la Constantinopol. Matei, fratele mijlociu, murise când era foarte tânăr. Cel mai mic dintre băieţii Stancăi, unicul Brâncoveanu rămas, devine acum capul familiei, moştenind o avere fabuloasă.

Potrivit istoricului Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu a fost educat „cantacuzineşte“. De mic creşte sub oblăduirea unchilor săi, fraţii Constantin şi Mihai Cantacuzino, care-i oferă o „creştere îngrijită“ şi-l formează din punct de vedere cultural şi politc. Avea aplecare „pentru cetire, tendinţa de a înmâna spre lucrări literare, gust pentru lucrările istorice şi un simţ pentru artă ca Stolnicul Catancuzino“, după cum îl descria Nicolae Iorga în cartea „Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa şi domnia lui“.

image

Icoană cu Constantin şi Maria Brâncoveanu şi copiii lor

Căsătoria sa cu Maria, fiica lui Neagoe, băiatul lui Antonie Vodă din Popeşti, domn al Ţării Româneşti între 1669 şi 1672, coincide cu intrarea sa în slujbele ţării. Urcă în funcţii importante, dar stă, încă de la început, în umbra familiei Cantacuzino. La 22 de ani este al doilea mare logofăt, iar în următorii ani trece de la postelnic la mare agă. Când ameninţarea turcească atinsese punctul culminant în Europa – asedierea Vienei în 1683 –, Constantin Brâncoveanu era deja spătar. Şerban Cantacuzino îl înaintează, în cele din urmă, în funcţia de mare logofăt, adică de cancelar al Ţării Româneşti, cu un an înaintea morţii sale. În toată această perioadă, familia sa se măreşte cu şase copii. Dar vor fi şi mai numeroşi. Constantin şi Maria vor avea împreună cât o echipă de fotbal – 11 copii: şapte fete şi patru băieţi.

Surse: l-ar fi otrăvit pe unchiul său, Şerban Cantacuzino
La vârsta de 34 de ani, când a fost ales domn, Brâncoveanu era un tânăr cu prestanţă, mândru, căruia îi plăcea să fie urmat de o escortă de 30-40 de nobili, potrivit lui Virgiliu N. Drăghiceanu în cartea sa „În amintirea lui Constantin Brâncoveanu (1714-1914). Lăcaşurile voievodului şi viaţa lui. Ochire arheologică şi istorică“.  Se spune că Şerban Vodă îl preţuia mai mult decât pe ceilalţi nepoţi şi-i încredinţa mari responsabilităţi, iar pe patul de moarte ar fi lăsat cuvânt să-i fie urmaş la tron. Dar istoria nu provine dintr-un singur izvor. O altă teorie a fost lansată chiar de un viitor secretar al lui Brâncoveanu, Anton Maria Del Chiaro. Brâncoveanu l-ar fi otrăvit pe unchiul său împreună cu fraţii acestuia, Mihai şi Constantin Cantacuzino, pentru a ocupa scaunul ţării. Cele mai multe voci merg pe ideea că alegerea lui Brâncoveanu ca domnitor era, de fapt, o manevră politică a lui Constantin Cantacuzino, care credea că-l poate transforma pe nepotul său într-o marionetă a politicii sale. Doar că, treptat, ideile sale au fost abandonate de noul voievod. Asta a condus la o ruptură între cele două familii. Din două neamuri înrudite, unite se făceau două mari tabere
adverse.

Domnia aceasta eu nu o poftesc ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi poftit şi fără voia mea m-aţi pus domn, în vremuri ca acestea tulburi, înconjurate de oşti şi vrăjmaşi. Constantin Brâncoveanu

Supranumit „Prinţul aurului“: averile sale erau nelimitate

Cum a reuşit totuşi Constantin Brâncoveanu să-şi păstreze autoritatea atâta timp? Academicianul Dan Berindei, unul dintre descendenţii Brâncovenilor, menţionează că trăsăturaprincipală a voievodului a fost abilitatea lui de bun strateg în domeniul politicii externe. A pendulat constant între Viena, Constantinopol şi Moscova, încercând să nu supere prea tare pe niciuna dintre marile puteri. „A trebuit să navigheze în ape tulburi şi să facă faţă, pe de o parte a Porţii Otomane, iar pe de altă parte, să aibă relaţiile cele mai potrivite şi mai bune, păstrându-şi însă neatârnarea faţă de cele două imperii creştine care se ridicau în epocă: cel al Austriei la apus, cel al Rusiei la răsărit“, scrie Dan Berindei în cartea „Domnul Constantin Brâncoveanu, omul şi faptele unui sfânt martir“.

Monedă de aur, cu bustul lui Constantin Brâncoveanu pe-o parte şi cu stema Valahiei pe cealalta

image

Nicolae Iorga spunea că „osândit să nu facă politica armelor, Brâncoveanu a făcut marea politică a culturii, cea mai mare“. De altfel, în mai bine de 25 de ani de domnie, Brâncoveanu a intervenit o singură dată militar, în bătălia de la Zărneşti din 1690, când s-a dovedit un bun strateg de luptă, reuşind să oprească marşul trupelor imperiale spre Ţara Românească. Relaţiile au fost apoi restabilite în modul cel mai fericit. Brâncoveanu a fost ridicat la rangul de conte şi apoi de principe al Imperiului Sfânt-German. Mai târziu, lucrurile aveau să se aşeze şi de cealaltă parte. În 1703, Constantin Brâncoveanu a fost întărit domn pe viaţă al Ţării Româneşti de către sultanul Mustafa al II-lea, titlu care asigura succesiunea la tron a fiilor săi.

Cântărea mult şi averea sa. Sumele mari de bani pe care le deţinea prin diferite bănci din străinătate le folosea şi ca un instrument pentru a evita războaiele: oferea mită înalţilor oficiali şi conducătorilor militari străini. Se spune că resursele sale erau nelimitate, de aceea fusese supranumit „Altân Bey“ de turci, adică „Prinţul aurului“.

O ie cât cinci inele cu diamant
Din îmbrăcămintea voievodului nu lipseau brocarturile aurite, mătăsurile foşnitoare sau materialele strălucitoare cu care se împodobea costumul său. Haina îl făcea pe om, ce mai. Articolul vestimentar-cheie din inventarele femeilor era cămaşa sau ia. Din borangic sau din bumbac, din mătase sau din lână – trebuia să fie cât mai bogată în ornamente şi în broderii.

„Fetele lui Constantin Vodă Brâncoveanu poartă ii împodobite cu mărgăritare, altele ţesute cu «sârma», «şireturi de fir» şi mătăsuri. Fiecare fată primeşte cam 30 de astfel de ii, a căror valoare este foarte mare. Numai una singură, cu «lésă de mărgăritar împletită», ajunge să coste 500 de taleri. O sumă apreciabilă la acea vreme, cu care s-ar fi putut cumpăra cinci inele cu diamant“, scrie istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu în cartea sa „Patimă şi desfătare“, care-l citează pe Ştefan Greceanu din cartea „Viaţa lui Brâncoveanu-Vodă“.

A fost numit „voievodul culturii româneşti“ de către istoricii Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait. Cu o mare parte din bogăţia sa a construit zeci, sute de monumente şi de biserici, a înfiinţat prima instituţie de învăţământ superior – Academia Domnească de la Sfântul Sava – şi chiar a „inventat“  un stil arhitectonic propriu: stilul brâncovenesc. Au trecut mai bine de 300 de ani, iar câteva dintre clădirile ridicate, Mănăstirea Hurezi, în Oltenia, şi Palatul Mogoşoaia de lângă Bucureşti au rămas, am putea spune, nemuritoare. Iată! Sute de ani!

CITEŞTE ŞI: SERIAL Boieri mari, Episodul 1: Cantacuzinii, „mai români decât pământenii“. Cantacuzino „Nababul“, boierul care-l concura pe regele Carol I

„Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă“

Sfârşitul domniei lui Brâncoveanu impresionează şi astăzi. Puţină politică mai întâi, de la Neagu Djuvara citire: turcii l-au bănuit pe voievod că ar unelti împotriva lor, încercând să se alieze în secret cu austriecii sau cu ruşii. Dimitrie Cantemir, care era domn al Moldovei, trecuse făţiş de partea lui Petru cel Mare al Rusiei în anii 1710-1711. Brâncoveanu nu s-a băgat, dar suspiciunea rămăsese, după ce cei doi veri ai săi, Cantacuzini, trecuseră la ruşi. S-a zvonit că unchii săi, Mihai spătarul şi Constantin stolnicul, nemulţumiţi că Brâncoveanu nu-i mai asculta, îl pârăsc la Constantinopol. Era primăvara anului 1714, când, la Bucureşti, ajungea un capugiu turc însoţit de câţiva ostaşi, care fuseseră trimişi de Înalta Poartă să-i ia pe Brâncoveanu şi pe toţi ai lui. I-au pus panglica neagră pe umăr, semn că este „mazilit“ şi a fost dus, împreună cu toată familia, la Constantinopol.

2014, Anul Brâncoveanu. Sfintele moaşte au fost plimbate prin jurul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti Foto: Bisericii Sfântul Gheorghe Nou

image

A refuzat „să se turcească“
Anul 1714 marca un sfert de veac de domnie sub Constantin Brâncoveanu. Urma să împlinească, pe 15 august, 60 de ani. Se făceau deja pregătiri deosebite: în Transilvania se bătuse chiar o monedă de aur aniversară cu chipul său, aşa, ca un cadou de dat prietenilor.

Brâncoveanu e ucis chiar de ziua sa. Ziua Adormirii Maicii Domnului. După ce stă închis săptămâni bune în Cetatea celor Şapte Turnuri, supus la chinuri ca să spună unde-şi ascundea averile – refuzând să dea 20.000 de pungi de aur pentru a-şi salva viaţa –, e adus în faţa sultanului, a tuturor vizirilor şi ambasadorilor străini. I se alătură cei patru fii ai lui – Constantin, Radu, Ştefan şi Matei – şi sfetnicul său cel mai apropiat, Ianache Văcărescu. Li se spune că dacă trec la Islam, scapă cu viaţă. Refuză categoric trădarea credinţei. Doar Matei, fiul voievodului cel mai mic, ezită, spunând că vrea „să se turcească“ pentru a scăpa de moarte. „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă“, îl dojeneşte Constantin Brâncoveanu, iar Matei se răzgândeşte şi alege să moară creştin. După execuţie, capetele au fost purtate în vârf de suliţă prin oraş, iar corporile le-au fost aruncat în mare.

Canonizaţi de BOR în ‘92
Moartea lor a impresionat întreaga Europă – l-a marcat şi pe Vasile Alecsandri, care a cules din popor o baladă dedicată voievodului, cântată peste veacuri: „Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi Domn creştin/ Lasă legea creştinească/ Şi te da-n cea turcească. / Facă Domnul ce o vrea/ Chiar pe toţi de mi-i tăia/ Nu mă las de legea mea...“. Pentru felul cum au murit, cu toţii sunt veneraţi de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat, în 1992, sub numele de Sfinţii Martiri Brâncoveni, prăznuiţi pe 16 august.

Trupul lui Brâncoveanu a fost pescuit din Marea Marmara de nişte greci şi l-au îngropat pe o insulă din largul mării. În 1720, Maria, soţia voievodului, reuşeşte să-i aducă trupul în ţară şi-l înmormântează pe ascuns la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, una dintre ctitoriile lui Constantin Brâncoveanu. În mai 2014, la 300 de ani de la martiriul său, osemintele domnitorului au fost puse într-o raclă confecţionată din argint aurit la atelierele Patriarhiei Române, depusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, iar de atunci sunt venerate ca moaşte. E unicul boier român ajuns sfânt.

Singurul voievod român cu stil

Sunt multe şi măreţe realizările voievodului, care au rămas, şi după sute de ani, moşteniri care sunt o mândrie naţioală. Pe unele nici nu le cunoaştem, deşi ar trebui. Trecem adesea dezinteresaţi pe lângă clădiri, ne plimbăm pe bulevardele principale din oraş, dar de câte ori ne întrebăm oare care e istoria locurilor înainte de beton şi mândrie?

image

Palatul Mogoşoaia a fost în proprietatea familiei Brâncoveanu 119 ani, fiind ulterior deţinut de familia Bibescu Foto: Adevărul

A înfiinţat prima „facultate“ din Bucureşti
Să luăm exemplul Academiei Domneşti, prima instituţie de studii superioare, înfiinţată în 1694, care funcţiona în clădirile de la mănăstirea Sfântul Sava. Aici au învăţat şi s-au format mari personalităţi, ca Ion Heliade-Rădulescu, Barbu Ştirbei, Petrache Poenaru şi Ienăchiţă Văcărescu. Constantin Brâncoveanu ştia că învăţământul e una dintre căile de progres pentru omenire, aşa că s-a luptat să aducă profesori de seamă şi cerea ca programele de învăţământ să fie ca în Occident. A reuşit să introducă un nou tip de carte, care înlocuia manuscrisul: manualul. După jumătatea secolului al XIX-lea, ansamblul Academiei Domneşti s-a degradat din cauza cutremurelor şi a fost demolat prin 1870. Spaţiul de odinioară a fost înlocuit de bulevardul care azi poartă numele Regina Elisabeta, de clădirea Universităţii Bucureşti şi de piaţa în mijlocul căreia domină statuia lui Mihai Viteazul. De numele lui Brâncoveanu se mai leagă tipărirea, în 1688, a primei ediţii a traducerii integrale în limba română a Bibliei. S-a numit „Biblia de la Bucureşti“. Totuşi, meritele sunt împărţite. Traducerea a început în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino, prin 1682, dar a fost finalizată şi tipărită pe vremea lui Brâncoveanu.

Mari ctitorii brâncoveneşti. Palatul Mogoşoaia
Constantin Vodă Brâncoveanu s-a impus mai ales ca mare ctitor. Documentele îl descriu ca „domn pravoslavnic, cu dragoste şi râvnă creştinescă“. Ţara întreagă e plină de bisericile şi mănăstirile ctitorite de el. Încă de când era boier, a clădit bisericile de la Potlogi, în judeţul Dâmboviţa (1683) şi Mogoşoaia, lângă Bucureşti,  în 1688, cu o lună înainte de a se urca pe tron.

Mai târziu, lângă ambele biserici, Constantin Brâncoveanu a construit, în stilul său propriu, brâncovenesc, câte un palat impunător. Palatul Mogoşoaia, de exemplu. A fost restaurat în secolul nostru de prinţesa Martha Bibescu şi e printre cele mai  vechi şi mai arătoase monumente din raza Bucureştilor. De altfel, de Mogoşoaia şi Brâncoveanu se leagă şi construcţia primei artere bucureştene – Podul Mogoşoaiei, construit în 1692 –, care făcea legătura între Curtea Domnească şi noua reşedinţă brâncovenească. Artera şi-a păstrat numele până în 1878, când a fost rebotezată Calea Victoriei, ca un omagiu adus dobândirii independenţei de stat.

Confortul aşezământului de la Potlogi
Palatul de la Potlogi a fost construit pentru fiul său Constantin, după cum e înscris pe faţada clădirii: „Aceste case din temelia lor sunt înălţate de luminatul domn, Io Constantin Basarab Voievod fiului său Constantin Brâncoveanul, începându-le şi sfârşindu-le la leat 7206 (1698) şi la al zecelea an al domniei sale, ispravnic fiind Mihai vtori postelnic Corbeanul“.

Trebuie menţionat că palatele nu erau frumoase şi vopsite doar pe dinafară, cum spune o vorbă populară. În general, reşedinţele domneşti erau dotate cu aducţii de apă, cu băi şi grupuri sanitare. Confort 1. Astăzi, fosta reşedinţă de vară care se află la 32 de kilometri de Capitală poate fi vizitată doar ca muzeu.

image

Stilul brâncovenesc s-a născut la Hurezi
În vara celui de-al doilea an de domnie –1690 – a pus temelia mănăstirii Hurezi sau Horezu, judeţul Vâlcea, la care s-a lucrat şapte ani. E cea mai de seamă ctitorie de cult a lui Constantin Brâncoveanu, iar aici  se spune că s-a născut stilul brâncovenesc. Din 1993, mănăstirea e inclusă în lista patrimoniului UNESCO.

„Cel ce va înstrăina vreuna dintre acestea să fie depărtat de la faţa lui Hristos“

Dintre toţi Brâncovenii pe linie masculină, nu a scăpat decât un nepot al lui Brâncoveanu, fiul lui Constantin II şi al Ilincăi Balş, Constantin III. El a moştenit mare parte din averea păstrată de bunica sa, Maria Brâncoveanu, şi e cel care aduce din nou familia Brâncoveanu în prim-planul vieţii politice. Ajunge mare ban al Ţării Româneşti, cea mai înaltă dregătorie după domnie. A avut doi băieţi, pe Nicolae şi pe Manolache. Deşi a fost căsătorit de trei ori, Nicolae n-a avut urmaşi. Manolache Brâncoveanu s-a căsătorit cu Zoe Sturdza, fiica boierului din Moldova, Dumitru Sturdza. Au avut două fete, pe Elena şi pe Maria, şi un băiat – pe Grigore Brâncoveanu (1770-1832). Odată cu Grigore ia sfârşit descendenţa din bărbat în bărbat a Brâncovenilor.

Grigore Brâncoveanu ajunge şi el mare ban al Ţării Româneşti şi continuă aceeaşi politică culturală a înaintaşilor săi. S-a căsătorit cu Safta Balş, dar n-au avut urmaşi. Safta s-a dedicat mai ales activităţilor filantropice şi a ctitorit mai multe edificii bisericeşti, precum şi cel mai modern spital din acele vremuri – Spitalul Brâncovenesc. Locul funcţiona din veniturile donate de Safta Brâncoveanu şi fusese înfiinţat în special pentru îngrijirea oamenilor săraci. Dar dintr-un loc sacru a ajuns subiect al conspiraţiilor.

Safta Brâncoveanu, prin ctitoria sa, ar fi cauzat moartea lui Nicolae Ceauşescu. Atunci când a fost ridicat spitalul, Safta a comandat o inscripţie în marmură, pe care a aşezat-o pe biserica din curtea Spitalului Brâncovenesc (foto). Mesajul vorbea despre aşezământul dedicat săracilor şi se încheia cu un blestem, scris şi într-un testament, pentru oricine îndrăzneşte să facă rău spitalului. Iată ce scria: „La ocârmuirea acestui spital, niciodată supt nici un fel de cuvânt, sau propunere să nu se amestece stăpânirea, nici să supue supt nici un chip supt îngrijire streină, sau supt eforia şi epitropia celorlalte spitaluri, ci totdeauna şi în toată vremea îşi va avea eforia şi epitropia deosebită, după cum s-a întocmit în acest testament. (…) iar la împotrivă şi cel ce va înstrăina şi cel ce va primi să adauge la avutul său vre una dintre acestea să fie depărtat de la faţa lui Hristos (…) întrucât acest spital şi averile lui sunt întocmite spre folosul obştei“. Potrivit istoricilor, blestemul Saftei cerea divinităţii ca acela care se va atinge de ctitorie să fie omorât de cei din neamul său într-o zi de sărbătoare... În 1984, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, spitalul a fost demolat. Stranie, foarte stranie coincidenţă, tovarăşi.

image

Neamul Brâncovenilor nu s-a oprit la Grigore
Soţii Brâncoveanu au adoptat-o pe Zoe Mavrocordat în 1824, o nepoata de soră a Saftei, care se va căsători cu Gheorghe Bibescu, viitorul domn al Ţării Româneşti. Au avut patru copii, din care unul e adoptat de banul Brâncoveanu pentru a duce mai departe numele. Neamul lor se va continua pe linie feminină prin surorile lui Grigore Brâncoveanu şi prin fiicele voievodului.

image

Safta Brâncoveanu

Dintre cele şapte fiice ale lui Constantin Brâncoveanu (Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuţa, Bălaşa şi Smaranda), două au murit înaintea martiriului său. Nepoţii care s-au născut din căsniciile celorlalte fiice nu au purtat mai departe numele de Brâncoveanu. O politică a mariajului s-a făcut însă. Constantin Brâncoveanu s-a îngrijit ca prin căsătoriile copiilor săi să fie de folos şi ţării. Poate nu întâmplător, fiicele sale cele mari, Stanca şi Maria, s-au căsătorit cu doi fii de domni moldoveni – Radu Iliaş şi Constantin Duca. Semnificativă e şi căsătoria Ilincăi cu Scarlat Mavrocordat, şi a Bălaşei cu Manolache Lambrino. Brâncoveanu simţea că, pe viitor, când el nu va mai fi, domniile vor fi încredinţate viitorilor fanarioţi şi a încercat să facă o punte în direcţia asta. Pe-a mijlocie, Safta, a căsătorit-o cu Iordache Creţulescu. Împreună au zidit, în 1722, Biserica Creţulescu. Din copiii lor se trage familia Creţulescu (Kretzulescu). Dar mai multe despre ea, într-un episod viitor al serialului „Boieri mari“. Sângele nobil al Brâncovenilor va continua să curgă în următoarele veacuri prin alte mari familii boiereşti. Potrivit istoricului Dan Berindei, la mijlocul secolului al XIX-lea, erau peste 200 de urmaşi direcţi în viaţă. Istoria continuă şi astăzi.

CITEŞTE ŞI: SERIAL Boieri mari, Episodul 2: Poveşti de la Ghiculeşti. Ion Ghica, spaima piraţilor din Marea Egee

INTERVIU Constantin şi Mihai Brâncoveanu, urmaşi ai voievdului: „Tata a făcut 11 ani de închisoare din cauza numelui“

În certificatul vechi de naştere era trecută toată pleiada: Bibescu Basarab Brâncoveanu Constantin Emanoil. Ăsta e numele meu.

Constantin (74 de ani) şi Mihai Brâncoveanu (69 de ani) sunt cei doi fii ai lui Constantin Basarab Brâncoveanu (fiul prinţulului Mihai Constantin Basarab Brâncoveanu, care a fost conte de Ungaria şi unul dintre cei mai bogaţi români la 1900) şi ai celebrei aviatoare Marina Ştirbei (fiica prinţului George Ştirbei şi a Elisabetei), prima femeie care a obţinut brevetul de pilot militar din România şi a contribuit la înfiinţarea aviaţiei sanitare. După o perioadă mai degrabă nefastă petrecută sub regimul comunist, în care familia pierde toate averile şi în care tatăl lor face 11 ani de închisoare din cauza numelui pe care-l poartă, reuşesc să părăsească ţara. Se stabilesc în Anglia. Acolo, fiul cel mare al aviatoarei l-a cunoscut din întâmplare pe regele Mihai, iar după Revoluţie, a devenit secretarul general al Majestăţii Sale. Mihai Brâncoveanu merge în Franţa la studii. Într-un interviu telefonic pentru „Weekend Adevărul“, din Cambridge şi din Paris, cei doi urmaşi ai neamului Brâncovenilor au rememorat perioada petrecută în ţară, au vorbit despre educaţia primită de la părinţii lor, despre ce au făcut cu averile recuperate după ’90 şi, în fine, despre ce mai înseamnă, astăzi, să fii un Brâncoveanu.

„Weekend Adevărul“: Vi s-a explicat în copilărie că faceţi parte dintr-o familie boierească?
Constantin Brâncoveanu:
Cumva, am ştiut dintotdeauna. Ştiam de la părinţi ce făcuse domnitorul, de ce era cunoscut, dar ştiam totodată că era şi periculos s-o spunem. Această ambiguitate mă nedumerea. Pe de-o parte, auzeam laude despre stilul brâncovenesc – pentru că se vorbea şi atunci, sub Gheorghiu-Dej şi sub Ceauşescu –, despre faptul că voievodul fusese moşier bogat şi exploatator, în termenii cei mai pozitivi, iar pe de altă parte, urmaşii lui erau consideraţi duşmani de clasă burghezo-moşiereşti. Eram răul suprem. Tata a făcut 11 ani de închisoare din cauza asta. Eu, când eram mic, am fost trimis la şcoala primară în Craiova, tocmai ca să nu atrag atenţia prin numele meu. Să fiu out of the way, cum spun englezii. Mama m-a înmatriculat cu un alt nume. Şi pentru că mereu a fost o lipsă de imaginaţie la nume în familie – mereu primul născut fiind Constantin – mi-au zis Costache.

image

Constantin (în stânga) şi Mihai Brâncoveanu Foto: Arhivă personală

Mihai Brâncoveanu: Realitatea noastră era comunismul. Noi am trăit din poveştile părinţilor, dar atmosfera era oarecum schizofrenică, pentru că am înţeles încă de mici că ceea ce vorbeam acasă rămânea secret. Ei trăiseră un alt mod de viaţă, în case mari, frumoase. Tata era licenţiat în Drept, începuse o carieră diplomatică, când a venit Ana Pauker şi l-a dat afară. Noi am locuit în mansardele şi subsolurile caselor, înghesuiţi şi împărţind băile şi bucătăriile cu alte trei-patru familii. Dar marele avantaj de a proveni dintr-o astfel de familie e că, în ciuda schimbărilor sociale şi politice, oamenii, cei mai mulţi dintre ei, rămâneau integri. Din generaţie în generaţie s-a transmis un anumit tip de atitudine socială, de maniere şi devotament faţă de ţară. Părinţii nu s-au plâns, chiar dacă nu s-au acomodat niciodată cu regimul. Mama, care era o femeie remarcabilă şi curajoasă, ne zicea că înainte avea persoane în casă care făceau bucătăria pentru ea, dar că apoi a trebuit să înveţe să gătească pentru toată familia. Şi gătea nemaipomenit!

În certificatul vechi de naştere era trecută toată pleiada: Bibescu Basarab Brâncoveanu Constantin Emanoil. Ăsta e numele meu. Constantin Brâncoveanu

Au renunţat la cetăţenia română

Ce mai înseamnă numele Brâncoveanu astăzi?
CB: E istoria întregii familii şi rămâne o mândrie, dar nu facem paradă cu asta. Nu e un aspect crucial, pentru că sunt persoane din familii boiereşti care numai ca boierii nu se poartă. Şi sunt alţii care n-au aşa-zisul sânge de boier, dar din comportament şi mentalitate sunt ultraboieri! Mi-amintesc că, înainte să plecăm din România, în ’64, aveam un dosar infernal – origini nesănătoase, duşmai ai poporului – tot tacâmul. Acum e invers. Cum spun numele, cum toate uşile se deschid! (râde) Trebuie să spun că atunci când am plecat din ţară, n-am putut să scoatem nimic. Nici măcar certificatul de naştere. A trebuit să renunţăm la cetăţenie ca să putem pleca.

Marina Ştirbei, fondatoarea „Escadrilei Albe“ în Al Doilea Război Mondial Fto Arhivă personală Mihai Brâncoveanu

image

Pierduserăţi identitatea. Cum v-aţi descurcat?
CB:
A trebuit să facem două lucruri ca să o „recuperăm“. Mai întâi, ne-am schimbat numele din Brâncoveanu în versiunea occidentală, pe care o folosise şi bunicul când era la Paris – Brancovan. Apoi, părinţii au făcut un fel de document, autorizat şi autentificat de notar – se numeşte „affidavit“ – prin care se atesta cine erau părinţii noştri, când ne-am născut etc. După 1989, am cerut cetăţenia înapoi, care ni s-a dat cu oarecare scuze. În certificatul vechi era trecută toată pleiada: Bibescu Basarab Brâncoveanu Constantin Emanoil. Ăsta e numele meu. Mă rog, am scos ulterior Bibescu, când am schimbat iar numele, ca să fie mai inteligibil pentru englezi. Dar colegiul de la Cambridge, unde eram student, mi-a făcut un serviciu la care nu mă gândisem. La finalul studiilor, l-au mutat pe Basarab la prenume dintr-o eroare. Astfel că am rămas cu numele Brancovan şi cu prenumele Constantin Basarab Emanoil. E mai simplu. Sunt şi câteva anecdote legate de asta. La aeroport, când vin în ţară, am impresia că oamenii se uită dintr-odată admirativ la mine când văd paşaportul. Dar se întâmplă să mai întâlneşti pe cineva căruia te prezinţi, se uită la tine ciudat şi-ţi zice: „Da, sigur, şi eu sunt Papa de la Roma!“ (râde).

image

Marina Ştirbei cu cei doi copii, Mihai şi Constantin Foto: Arhivă personală Mihai şi Constantin Brâncoveanu

Constantin a predat istoria „inamicului“

Spuneaţi că dosarul era infernal, din cauza numelui pe care-l purtaţi. Trebuia să învăţaţi mai mult la şcoală, de exemplu, decât ceilalţi colegi?
MB: Şi eu, şi Constantin am avut noroc din punctul ăsta de vedere. Amândoi am învăţat la Liceul „Sfântul Sava“ şi am prins perioada când încă erau profesori cei de dinaintea schimbării regimului. Unii dintre ei erau chiar protectivi cu noi pentru că ne ştiau. Dar erau vremuri fragile. Brusc se putea schimba totul. Cum îi spusese directoarea odată mamei, o femeie dură, că putea foarte bine să-mi ia dosarul, să-l pună cu faţa în jos, şi gata, s-a terminat cu mine. Spaima asta...

CB: Dosarul meu m-a împiedicat să intru la Facultatea de Arhitectură, unde îmi doream să studiez. Doi ani am făcut munca de jos, de zugrav şi zidar, lucrând pentru restaurarea propriei „mele“ biserici – Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti (n.r. – o ctitorie a fiicei lui Constantin Brâncoveanu, construită între anii 1881 şi 1885). Totuşi, mi-a plăcut, lucram cu pictorul Grigore Stoenescu, care se ocupa de restaurarea frescelor.

Până la urmă, domnule Constantin Brâncoveanu, aţi studiat rusa. Ce ironie a sorţii!
CB: Mie îmi plăceau foarte mult limbile. Franceza o învăţasem de mic de-acasă. Rusa devenise obligatorie, când eram în clasa a III-a. Alfabetul chirilic mi s-a părut o jucărie. La liceu aveam o profesoară minunată, basarabeancă. Biata fugise de regim când au venit comuniştii, acum comuniştii veniseră după ea. O uimeam de ce bine ştiam rusa. S-a făcut că, în liceu, notele mele cele mai bune erau la limba rusă. Apoi, după ce n-am reuşit la Arhitectură, m-am gândit să-mi exploatez notele de la rusă şi m-am dus să dau admitere la Institutul „Maxim Gorki“. Am intrat al doilea. N-au avut încotro şi au trebuit să mă accepte. Ulterior, institutul a devenit parte din Facultatea de Limbi Străine de la Universitatea din Bucureşti. Am făcut doar un an şi jumătate pentru că apoi am plecat. Când i-am spus secretarei de la institut că mă retrag şi că o să plec, numaidecât m-a băgat în biroul ei, a închis uşa şi mi-a şoptit: „Vai, ce bine îmi pare!“. N-a păţit nimic pentru asta. Când am reînceput la universitate la Cambridge, am hotărât să continui să studiez rusa. Şi toată viaţa am predat istoria Rusiei la Cambridge, Oxford şi la Harvard. Mama, care avea un umor fantastic, îmi zicea: „Ei, e foarte bine ce faci. Trebuie să înveţi limba inamicului“.

„Am făcut cunoştinţă cu tata la 6 ani, când a ieşit din puşcărie“

Cum s-au cunoscut părinţii dumneavoastră?
CB: Ambii părinţi (foto) proveneau din familii care se cunoşteau între ele şi se întâlneau la petreceri. Doar că mama nu era genul să meargă la sindrofii şi baluri. Ea era o sportivă nebună! I-a spus odată unei prietene de familie, Viorica Oancea, că a făcut ea multe nebunii cu sportul, cu pilotajul, cu maşinile, dar, pe urmă, l-a întâlnit pe tata şi s-a potolit. Sigur, a fost şi „cupidonul“ Martha Bibescu, care le-a devenit naşa de cununie. Era ceva care i-ar fi plăcut ei. Se gândea „Ce bine ar fi ca un Brâncoveanu să se căsătorească cu un Ştirbei!“. Au făcut nunta în 1942, la palatul de la Mogoşoaia. Se zice că a fost ultima nuntă aristocratică, ultima noapte de petrecere grandioasă înainte de prigoana comunistă. Un lucru iese în ochi despre viaţa lor de cuplu. Sunt pe lista persoanelor a căror viaţă le-a fost distrusă. Căsătoriţi în ’42, despărţiţi între ’48 şi ’54, când tata a fost la închisoare. Din ’59 până în ’64 iar n-au fost împreună din acelaşi motiv. Anii care ar fi trebuit să fie cei mai buni.

image

Marina Ştirbei lovea cam tare cu ciocanul în comunişti

Pe ce motiv a fost arestat tatăl dumneavoastră?
MB: Prima dată pentru că au vrut să fugă din ţară. Au improvizat o plecare pe şest, în aprilie 1948, cu o barcă pe Marea Neagră. Au fost prinşi pe malul mării, împreună cu un grup de şase persoane cred. Constantin avea 5 ani, eu doar o lună şi jumătate. A stat şase ani în închisoare. Practic, am făcut cunoştinţă cu tata când el a ieşit din puşcărie, când eu aveam 6 ani. Mama a primit atunci domiciliu obligatoriu. Până în 1963 n-a putut părăsi Bucureştiul. Apoi, când tata a ieşit de la închisoare, i s-a dat voie să fie doar cazangiu. L-au arestat din nou cu un grup pentru că, la o petrecere, se contrazisese cu cineva pe politică, argumentând: „Ştiu de la BBC“. A fost acuzat că asculta, chipurile, posturi anticomuniste. Pentru asta a stat cinci ani în închisoare. Culmea, când a ajuns în Anglia, şi-a găsit job la secţia de română de la BBC Worldservice, unde a lucrat până la pensie. În ’82, s-a mutat împreună cu mama în Franţa, pentru că, totuşi, acolo se simţeau mai acasă. Eu mă mutasem demult acolo, unde am urmat studii în matematică.

image

Mihai Brâncoveanu, arătând spre numele mamei sale, inscripţionat pe un mic monumet la mănăstirea dintr-un lemn Foto: Arhivă personală

Lista aviatorilor la manastirea Dintr-un lemn, cu numele mamei

CB: În perioada cât tata a fost închis, mama s-a ocupat foarte mult de noi. Practic, ea ne-a crescut. A trebuit să facă muncă de jos pentru a supravieţui. O perioadă a lucrat într-un atelier de mecanică pe la Băneasa. Când erau celebrări comuniste, trebuia să bată în cuie tablourile marilor ştabi comunişti. Se pare că dădea cam tare cu ciocanul. Unul dintre colegi i-a zis: „Marina, mai uşor, că se vede!“ (râde). În ’63, când i-au ridicat interdicţia de a avea domiciliu obligatoriu, s-a dus la Miliţie. Mi-amintesc că ne povestea cum era hotărâtă să nu le zică „Mulţumesc“. I se părea o nedreptate ce i se întâmplase. „Dar tot trebuia să zic ceva! Aşa că am zis «Veste bună!»“, ne spunea mama. Aşa sfida ea comunismul. Atunci am plecat în prima noastră excursie. Am mers cu cortul la Dâmbu Morii, lângă Timişul de Jos. Am ajuns şi la Câmpulung, unde am dat de fostul mareşal al Curţii regale, Ioan Mocioni-Stârcea, care tocmai ieşise din închisoare. Se ştia cu mama. De la el am aflat, pentru prima dată, ce s-a întâmplat cu adevărat la 23 august.

Prima tentativă de a fugi din ţară: cu barca pe mare. De la stânga la dreapta: Constantin sprijinit de tatăl său şi Marina Ştirbei (a treia) cu Mihai în braţe FOTO Arhivă personală Mihai şi Constantin Brâncoveanu

image

Bunicul Brâncoveanu simpatiza comunismul

N-au fost revoltaţi părinţii, bunicii dumneavoastră să vadă că au pierdut toate averile? Aveau multe proprietăţi?
CB:
Pe tata nu l-a influenţat niciodată pierderea averilor. Nu intra în interesele lor. Era mai important ce se întâmplă cu ţara. Asta îl preocupa.

MB: Se pare că bunicul, la 1900, fusese cel mai bogat proprietar funciar din România şi, oricum, printre primii cei mai avuţi oameni din ţară. Totuşi, n-a avut o mentalitate de afaceri. S-a implicat în agricultură poate cu idei prea înaintate penru epoca aceea: a adus viţă-de-vie din America să nu fie atacată de filoxeră, a construit ferme moderne, dar lucrurile n-au mers foarte bine. El era mai interesat de politică, de literatură – studiase Filosofie şi Litere în Franţa, unde şi locuia o mare parte din timp. Era o fire foarte paradoxală. Pe vremea comuniştilor, când fusese aruncat într-o cămăruţă cu bunica pe strada Frumoasă, când i se confiscase tot, afişa cu nonşalanţă opinii de stânga şi lăuda regimul. S-a apucat să înveţe rusa la 60 de ani! Când am plecat din ţară, ne-a spus: „Copii, să ştiţi că mergeţi într-o lume putredă...“, adică lumea capitalistă era greşită şi păcătoasă în opinia lui.

image

Cum aţi reuşit să plecaţi din ţară în 1964, ţinând cont că vremurile politice nu vă favorizau deloc?
CB: Au fost intervenţii din afară. Martha Bibescu ne-a ajutat mult şi am înţeles că, prin anumite surse, s-a ajuns şi la preşedintele Franţei, Charles de Gaulle, care a făcut presiuni. Mai era şi sora mamei, care locuia din 1941 în Anglia – Sanda Cantacuzino, soţia arhitectului George Cantacuzino. Toţi au contribuit, într-un fel, la plecarea noastră. Mai întâi am plecat noi trei, iar după ce a ieşit din închisoare, la câteva luni, a venit şi tata.

„Mi-a părut rău că n-am moştenit ceva mai mic pe care să-l putem păstra“

Cum aţi regăsit România după ’90?
MB: O anecdotă, mai întâi. Ţin minte că, la Revoluţie, mama şi-a amintit de testamentul Saftei Brâncoveanu, soţia banului Grigore. Ea ridicase Spitalul Brâncovenesc şi lăsase vorbă cu diverse blesteme pentru cine se va atinge de aşezământul acela. Aflase că Ceauşescu îl demolase, aşa că la execuţia Ceauşeştilor, doar a exclamat: „Iată! Blestemele Saftei“.

Constantin Brâncoveanu (foto): Mai întâi, am revenit în 1990, cu regele Mihai, atunci când a fost oprit să intre în ţară (n.r. – până în 1997, Constantin Brâncoveanu a fost secretarul regelui Mihai). Am revenit în 1992, cu mama, la canonizarea domnitorului – a fost singura dată când mama a venit în ţară. Avea 80 de ani atunci. Mi-amintesc că slujba de canonizare, care s-a ţinut la Biserica Sfântu Gheorghe Nou din Capitală, a fost televizată. Slujea Patriarhul Teoctist. La sfârşit, a ţinut o prelegere în care, printre altele, a spus că mai sunt urmaşi ai fostului voievod şi care sunt prezenţi în biserică. În momentul acela, toate luminile de la camerele TV s-au stins, ca să nu fim arătaţi. Erau anii ’90, când tensiunile după Revoluţie persistau şi nu trebuia să se ştie cine suntem noi. Aşa a fost primul „bun-venit“ în ţară. Pe de altă parte, când mi-am revăzut prietenii, pe Viorica şi Culiţă Oancea, cu care nu mai vorbisem de 26 de ani, a fost extraordinar. Am simţit că între noi nu se schimbase nimic.

image

Amintiri cu „Cocuţele“ tatălui

Aţi reuşit să redobândiţi proprietăţile familiei pe care le-aţi vândut ulterior. De ce nu v-a tentat să păstraţi un loc anume, un conac, de exemplu, pe care să-l readuceţi la viaţă?
CB: Mi-a părut rău că, de la părinţi sau de la bunici, nu era ceva mai mic, pe care să-l putem păstra. Un apartament, de exemplu. Doar conace, păduri, locuri în general prea mari pentru a le putea gestiona. Ne-ar fi fost foarte greu. În plus, noi nu am apucat nimic din perioada aceea idilică a părinţilor. Nu ştim cum e să locuim în astfel de case, astfel că n-avem nostalgii. Ce-mi aduc aminte de la cei 3-4 ani cât aveam înainte de comunism sunt momente ca nişte fotografii: casa mamei de pe strada Grigore Mora, pe care n-am putut s-o recuperăm, şi faptul că tata avea două maşini Ford, poreclite Cocuţa Albă şi Cocuţa Neagră. Uneori mă punea pe genunchii lui şi conducea maşina, iar eu eram fericit că mă plimbam cu Cocuţele.

MB: Ar fi fost teribil de greu ca din matematician să mă transform în agricultor, să zicem, ca bunicul, ca să mă ocup de acele pământuri. E foarte greu pentru că, dacă am fi vrut să păstrăm un conac, de pildă, trebuia să avem şi pe cineva de încredere care să se ocupe de proprietăţile alea. Conacul Drugănescu, de pildă, din apropierea Bucureştiului, are 35 de încăperi. Enorm! A avut un destin oarecum fericit pentru că în perioada comunistă a fost muzeu, ceea ce înseamnă că a fost menţinut într-o stare relativ bună. Apoi, după ’90, a fost luat de un italian îndrăgostit de loc, dar care n-a făcut nimic. În cele din urmă, conacul, construit în stil brâncovenesc, a fost cumpărat de Episcopia Giurgiului. La Breaza, a fost prima proprietate pe care am revendicat-o – Castelul Brâncoveanu (n.r. – fost Hotel Parc). Tot un loc mare unde erau multe tablouri şi cărţi colecţionate de bunicul, pe care comuniştii le confiscaseră. Primarul de acolo ne-a spus că el îşi amintea că, atunci când era mic şi au venit comuniştii, au golit toată biblioteca şi i-au dat foc în stradă.

Le transmiteţi mai departe copiilor istoria familiei?
MB: Sigur, aşa cum au făcut şi părinţii noştri. S-au familiarizat pe loc şi au înţeles câteva lucruri. Cu fetiţele (n.r. – are un băiat din prima căsătorie şi două fete din a doua) am fost la Hurezi şi au văzut mănăstirea frumoasă, construită de strămoşi. E totuşi mai dificil, pentru că, locuind în Franţa, e mai greu să înveţe limba pentru a fi şi mai aproape de cultura românească. În general, cred că şi fiul mare, şi fetiţele înţeleg intelectual toate poveştile noastre din perioada comunistă petrecută în România, din istoria familiei, dar nu-şi pot imagina „fizic“ ce înseamnă.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite