SERIAL Boieri mari, episodul 16: Manu, o familie care nu s-a dat bătută

SERIAL Boieri mari, episodul 16: Manu, o familie care nu s-a dat bătută

Mihail Manu, alături de Smaranda, soţia lui, şi de copii  Foto: Arhiva Şerban Manu

Boierii Manu au fost disciplinaţi, fermi şi, deseori, riguroşi. Generalul Gheorghe Manu, de pildă, a absolvit Şcoala Militară din Berlin, s-a războit pentru independenţa Principatelor Unite şi, în cele din urmă, a biruit. Iar nepotul lui, fizicianul George Manu, care a lucrat cu Marie Curie, a dus lupte împotriva regimului comunist. Deşi a fost adept al Mişcării Legionare, cei care l-au cunoscut spuneau că nu era un extremist.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dacă începeţi să căutaţi rădăcinile familiei de boieri Manu, o să le găsiţi, spun unii istorici, în Italia, unde a locuit Conrad Manno, străbunul lor, care prin 1267 a fost cavaler în armata Regatului Siciliei. Apoi, câţiva dintre descendenţi au plecat la Constantinopol şi acolo şi-au făcut un rost – au devenit înalţi demnitari ai Patriarhiei. Dar numele membrilor neamului Manu nu au legături doar cu această instituţie. De pildă, Manoil Manu, mare ecleziarh, născut în 1610, s-a numărat printre fondatorii Academiei din Constantinopol. Nepotul lui, care îi poartă prenumele şi a fost reprezentant al domnitorului Constantin Mavrocordat la Înalta Poartă, a avut un fiu, pe Mihail (1695-1754), primul care a străbătut drumurile spre Ţara Românească. Aici, urmaşii lui s-au înrudit după aceea cu familii boiereşti precum Văcărescu, Filipescu, Cantacuzino, Ghica şi Caragea. Unul dintre moştenitori, un alt Mihail Manu, s-a căsătorit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea cu Smaranda Văcărescu, descendentă directă a domnitorului Constantin Brâncoveanu. Acest Mihail a deţinut dregătoriile de mare vornic şi caimacam, iar nepotul lui a fost însuşi generalul şi politicianul Gheorghe Manu. 
 
Un general şcolit de prusaci 
Gheorghe sau George Manu a trăit între 1833 şi 1911 şi, în timp, şi-a clădit o carieră militară admirabilă. După ce a încheiat studiile în Prusia, a urmat Şcoala de Cadeţi din Potsdam şi s-a specializat la Şcoala militară şi la Şcoala specială de artilerie din Berlin. Pe urmă, în 1858, a revenit în Ţara Românească şi a luat-o numaidecât de soţie pe Alexandrina Cantacuzino. În armata prusacă fusese sublocotenent, însă pe meleagurile româneşti, în vremea guvernării lui Dimitrie Ghica, a devenit ministru de Război. A avut aceleaşi responsabilităţi şi în guvernele Manolache Costache Epureanu, Theodor Rosetti şi Lascăr Catargiu şi nu s-a lăsat până nu a întemeiat Şcoala Superioară de Război din Bucureşti. Pe lângă acestea, Gheorghe Manu, reprezentant al Partidului Conservator, a mai fost primar al Bucureştiului, ministru de Finanţe şi prim-ministru sub domnia regelui Carol I. Iar până la Războiul de Independenţă, între 1877 şi 1878, obţinuse deja gradul de general. 
 
(Foto: Gheorghe Manu, portret realizat de
Alexandru Bănulescu)
 
Atunci, Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti au luptat în Războiul ruso-turc, ca să-şi câştige independenţa faţă de otomani. Au reuşit. Gheorghe Manu a condus trupele din Divizia 4 Infanterie, întâiele care au luat parte la bătăliile de pe teritoriul Bulgariei – au susţinut cu focuri de artilerie armata ţaristă în iulie 1877, în operaţiunile de cucerire a cetăţii Nicopole. Dar, odată ce s-a încheiat prima bătălie de la Plevna cu înfrângerea ruşilor, unitatea militară comandată de generalul Manu s-a dus iute în sudul Dunării. Decizia a luat-o Marele Cartier General – această formaţiune militară s-a organizat pentru prima dată în primăvara lui 1877, tocmai ca să ajungă la diverse hotărâri în legătură cu viitoarele operaţiuni ale Armatei Române. 
 
Onoruri şi virtuţi 
La parada din luna mai din Bucureşti – au consemnat Constantin Antip şi Constantin Olteanu în volumul „Comandamentul armatei române în campania din 1877-1878“ – a participat şi un corespondent de la Londra al cotidianului „The Times“, care, încântat, a notat: „Am fost foarte surprins de frumoasa înfăţişare a acestor trupe. Sunt excelent echipate, în toate privinţele (...) Această divizie va intra în acţiune imediat, în apropiere de Olteniţa“. Era vorba chiar despre Divizia 4 Infanterie. În acea perioadă, Manu şi-a asumat rolul de comandant al artileriei Armatei pe fronturile de la Plevna şi Vidin, de unde a plecat triumfător. Pentru toate acestea, a rămas în istorie drept primul ofiţer român distins cu Ordinul „Virtutea militară“.
 
Încă de la începutul anilor 1900, pictorul Alexandru Bănulescu portretiza membrii familiei Manu, la comanda acestora, iar pe Gheorghe Manu l-a surprins îmbrăcat în civil, nedespărţit de mai multe dintre distincţiile primite de-a lungul anilor – purta la gât Ordinul Carol I, în grad de Colan, pe care îl mai deţineau numai zece persoane, printre care Ion C. Brătianu, Petre P. Carp, Nicolae Iorga şi Nicolae Titulescu. 
 

Casele Manu din Bucureşti

Poate aţi trecut deja pe lângă fosta reşedinţă a generalului Gheorghe Manu, de pe Calea Victoriei din Bucureşti, de la numărul 192. Clădirea este încă în picioare, iar aici merită amintit cum Constantin, fiul lui, a organizat serate muzicale chiar şi după decesul părinţilor, aşa cum obişnuiau aceştia în trecut. În volumul „Bucureşti. În căutarea micului Paris“, istoricul Narcis Dorin Ion a notat că, în 1803, terenul pe care a fost ridicată construcţia aparţinea clucerului Ioan Faca, „care l-a dat zestre fiicei sale Ecaterina, căsătorită cu marele ban Mihail Ghica“. În 1842, boierul Alecu Florescu a cumpărat proprietatea şi a construit clădirea actuală. „Zece ani mai târziu, a fost cumpărată de Dimitri Ioanidi, care o vinde generalului Gheorghe Manu, în 1868, pentru suma de 8.000 de galbeni“. În 1948, Constantin Manu a donat clădirea Ministerului Artelor, precum şi mai multe tablouri, volume şi piese de mobilier, însă, în cele din urmă, atât casa, cât şi celelalte bunuri au ajuns în proprietatea statului. După 1990, Şerban Alexandru Manu, nepotul lui Constantin Manu, a revendicat casa şi obiectele de artă, iar instanţa i le-a retrocedat. 
 
                                                                                  Foto: Blazonul familiei Manu
 
Silvia Colfescu, directoare la Editura Vremea şi absolventă a Facultăţii de Istoria Artelor din cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, astăzi Universitatea de Artă, a redactat anul acesta un articol despre o fostă casă Manu, o clădire aflată pe Aleea Alexandru, colţ cu Bulevardul Aviatorilor din Capitală. „Clădirea monumentală, de stil Ludovic al XIV-lea, este copia conformă a Palatului Biron din Paris. Cunoscutul edificiu, care adăposteşte astăzi Muzeul Rodin“, a explicat Colfescu. În 1915, inginerul şi arhitectul Grigore Cerchez a ridicat clădirea, la comanda magistratului Ioan Iancu Manu şi a soţiei lui, Elisabeta, zisă şi Zetta Cantacuzino – părinţii fizicianului George Manu. La începutul anilor ’30, după izbucnirea Marii Crize Economice, însă, Banca Marmorosch Blank din Bucureşti, cea mai puternică instituţie financiară din ţară, a intrat în incapacitate de plată şi apoi în faliment. Atunci, Iancu Manu şi-a cam pierdut averea şi a fost nevoit să-i vândă casa industriaşului Max Auschnitt. Odată cu naţionalizarea din anii de început ai comunismului, clădirea a devenit locuinţa prim-ministrului Petru Groza, iar după Revoluţie a fost retrocedată urmaşilor lui Auschnitt. De la ei a cumpărat-o disputatul om de afaceri Gigi Becali, cu aproape 7 milioane de dolari, potrivit declaraţiilor patronului clubului de fotbal Steaua. 
   

„Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis“

 
Prenumele lui George Manu, nepotul generalului Gheorghe Manu, era, de fapt, Gheorghe, însă acesta a preferat, de cele mai multe ori, prima variantă, căci era lesne de tradus în limba franceză: Georges. După ce şi-a luat licenţa în fizico-chimie şi matematică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, George Manu s-a zbătut să obţină şi certificatul de studii superioare în radioactivitate la facultatea omonimă din Paris. Din 1927 până în 1933, a lucrat cu sârguinţă în Laboratorul „Curie“ din Franţa, ba şi-a pregătit şi teza de doctorat – preşedintele comisiei pentru susţinerea disertaţiei a fost însăşi Marie Curie. Pe lângă toate aceste activităţi intelectuale, George Manu a urmat cursuri la Universitatea Sorbona şi, cu toate că a primit propunerea de a rămâne să facă cercetare în Laboratorul „Curie“, la „Institut du Radium“, s-a hotărât să se întoarcă în România pentru un post de asistent universitar la Catedra de Fizică Moleculară, Acustică şi Optică a Facultăţii de Ştiinţe din Capitală.  
 
„Nevoia unei schimbări radicale“
„Întors în ţară după un deceniu de absenţă, Gheorghe Manu nu s-a putut nici adapta, nici resemna cu realităţile sociale ale României interbelice. Politicianism, corupţie, imoralitate publică, la «porţile orientului» totul era posibil! România era foarte departe de ceea ce speraseră el şi foştii lui colegi din «generaţia de la ’22»“, au scris Maria Someşan şi Mircea Iosifescu într-un text din publicaţia 
„Curierul de fizică“, ieşită din tipar după Revoluţie. „Aşa a ajuns Manu, ca mulţi dintre congenerii săi, în rândurile Mişcării legionare: cei tineri simţeau nevoia unei schimbări radicale, care să regenereze atât individul, cât şi societatea“. 
 
În 1937, George Manu a aderat la Mişcarea Legionară, chiar în nişte vremuri când această formaţiune politică, reprezentată de Partidul Totul pentru Ţară, a ocupat locul al treilea la alegerile generale din acel an, după PNL şi PNŢ. Cât s-a desfăşurat Al Doilea Război Mondial, George Manu a continuat să lucreze la Universitate şi, sub umbrela Academiei Române, a publicat, în 1940, cel dintâi tratat de fizică nucleară de la noi. Cinci ani mai târziu, a devenit conferenţiar, dar n-a mai apucat să se bucure de această poziţie academică. 
 
Voia o întâlnire cu Gheorghe Brătianu 
Pentru activităţile legionare, Universitatea din Bucureşti l-a suspendat apoi vreme de un an, începând cu 1945, ceea ce l-a determinat pe fizician să renunţe de tot la predat şi să se ocupe de un grup de rezistenţă alcătuit din legionari. Dar Manu voia să păstreze relaţii cordiale şi cu cei care aveau alte opţiuni politice sau cel puţin aşa a declarat în timpul anchetei din 1948, potrivit actelor Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Iată cum sună una dintre declaraţiile fizicianului: „Costache Lăzărescu a fost înscărcinat de mine să ţină contactul cu Gheorghe Brătianu şi cu alţi liberali pe care îi cunoştea, adică să insiste asupra necesităţii unei destinderi faţă de legionari. L-am însărcinat să ceară o întrevedere între mine şi Brătianu. A încercat de câteva ori, dar nu a reuşit“. Silviu B. Moldovan, şeful Serviciului Cercetare, Editare din cadrul CNSAS, a notat în preambulul volumului „În spatele Cortinei de Fier“, scris de Manu şi publicat prima dată în 2004, că: „A reproşa în mod direct lui George Manu (sau altora aflaţi în situaţie asemănătoare) unele fapte (incontestabil ruşinoase) săvârşite de unii membri ai Mişcării Legionare în care el nici n-a fost implicat, nici n-a avut posibilitatea de a le împiedica, nefiind măcar informat de pregătirea lor, nu este justificat“.
 
„CFR-UL este preluat de ruşi“
În 1947, George Manu, sub pseudonimul Testis Dacicus, a redactat acel studiu denumit „În spatele Cortinei de Fier“,  lucrare care avea drept scop, cum a explicat autorul însuşi în prefaţă, „să descrie în mod obiectiv felul în care un popor mic este nimicit în mod sistematic de o mare putere“. Era vorba despre neînduplecata Uniune Sovietică. În acea perioadă, George Manu se temea că România avea să se năruie sub controlul economic şi politic rusesc şi îşi dorea ca în special conducătorii Statelor Unite şi ai Marii Britanii să vadă această ţară drept un teritoriu de importanţă strategică şi să nu o abandoneze. 
 
(Foto: George Manu, autoportret)
 
Manu a explicat cum, după Acordul de la Moscova din mai 1945, ruşii au pus stăpânire pe comerţul exterior al României şi i-au obligat pe români să încheie acorduri comerciale numai cu statele care se aflau sub sfera de influenţă a URSS. „Aproape toate bunurile disponibile pentru export sunt înghiţite prin condiţiile Armistiţiului, fie pentru reparaţii de război, fie pentru întreţinerea trupelor ruseşti. Produsele petrolifere în special nu mai sunt aproape deloc disponibile (...) Nu mai rămân pentru export decât cherestea şi ceva produse chimice“, a subliniat George Manu. A mai scris despre cum venitul naţional al României a ajuns de la 2.000 de milioane de dolari, în 1938, la 750 de milioane de dolari în 1946 – a scăzut, după calculele lui, cu aproape 65%. Până şi industria transporturilor se dezmembrase: „CFR-ul este preluat de ruşi în mod treptat. Navigaţia şi traficul aerian au fost puse sub control direct rusesc“. 
 
Întemniţarea
Viitorul nu a fost mai senin nici pentru George Manu, nici pentru alţii. În urma procesului Marii Finanţe de la Tribunalul Militar din Bucureşti, au fost judecaţi cei 12 oameni de pe lista aşa-zişilor spioni, printre ei Alexandru Popp, fost director general la Uzinele Reşiţa, Max Auschnitt, patronul uzinelor, psihologul Nicolae Mărgineanu şi fizicianul George Manu. Erau acuzaţi de trădare şi complot împotriva regimului comunist recent instaurat. Pe Manu, de pildă, l-au condamnat la muncă silnică pe viaţă şi l-au trimis la Penitenciarul din Aiud. 
 
Printre cei care îşi amintesc de George Manu în anii petrecuţi în temniţă s-a numărat psihologul Nicolae Mărgineanu, tatăl regizorului Nicolae Mărgineanu: „În camera din dreapta mea a fost adus Manu. M-am bucurat de vecinătatea colegului meu. Nu s-a plâns nicicând de faptul că, dintr-o atare vilă superbă, a ajuns în zarca de la Aiud, unde dormea pe o jumătate de rojojină ruptă, acoperit cu o jumătate de pătură, ferfeniţă şi ea, răbdând nu numai foamea neumană, ci şi frigul cumplit“, a scris despre el psihologul în volumul „Amfiteatre şi închisori“.  
 
Alfabetul Morse, pe firul de aţă 
Şi poetul Demostene Andronescu, fost deţinut politic, a povestit cum în Aiud fuseseră închişi o mulţime de studenţi care doreau să-şi continue educaţia în spatele gratiilor şi pe care George Manu i-a învăţat: istorie, drept, geografie, filosofie, literatură şi limbi străine – a fost unul dintre adulţii decişi să le transmită tinerilor cunoştinţele lui. Şi reuşea să facă asta prin codul Morse, iar acele lecţii erau „memorate ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun şi apoi transmise din celulă în celulă şi din om în om“. Mai mult, Manu a fost şi inventatorul scrierii cu ajutorul alfabetului Morse pe firul de aţă, un nou sistem de comunicare în penitenciar. „S-a deschis uşa şi gardianul a dat celor din celulă ac şi aţă pentru repararea echipamentului. Văzând aţa, profesorului Manu i-a venit ideea să transpună  pe ea, în alfabet Morse – un nod dublu, linia, un nod simplu, punctul –  textul pe care îl avea de transmis“, a povestit Demostene Andronescu.
 
(Foto: Psihologul Nicolae Mărgineanu)
 
După ce Manu a fost diagnosticat cu tuberculoză pulmonară, Gheorghe Crăciun, comandantul Penitenciarului Aiud, a profitat de situaţie şi i-a cerut fizicianului să dea o declaraţie de desolidarizare faţă de Mişcarea Legionară. Doar aşa şi-ar fi dat acordul ca medicul penitenciarului să-i pună la dispoziţie un tratament medicamentos. Dar Manu a refuzat, starea lui de sănătate s-a înrăutăţit – l-au diagnosticat cu meningită tuberculoasă –, nu a primit niciun tratament şi această boală i-a adus sfârşitul. 
 
Radu Ciuceanu, în cartea „Intrarea în tunel“, a povestit că s-a apropiat de patul lui Manu chiar înainte ca acesta să moară şi că ultimele cuvinte pe care i le-a zis au fost: „Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis“. Ziua următoare a închis ochii pentru totdeauna. În 1961, la 58 de ani. I-au aruncat trupul, care cântărea 34 de kilograme, în groapa comună de la Râpa Robilor. 
 
 

INTERVIU Şerban Manu, fiul lui George Manu: „Tata a protestat când l-au omorât legionarii pe Iorga“

 
Şerban Manu, descendent   Foto: Medeea Stan
 
Inginerul Şerban Manu (79 de ani) povesteşte despre puţinele întâlniri cu George Manu, tatăl lui. Îşi aduce aminte şi de neliniştile financiare ale familiei, de hotărârile legate de carieră şi de plecarea în Franţa în 1982. Acum locuieşte în Bucureşti şi se mai gândeşte câteodată la vremuri de demult. 
 
„Weekend Adevărul“: În copilărie, aţi simţit că aţi petrecut suficient timp cu George Manu, tatăl dumneavoastră?
Şerban Manu: N-am petrecut suficient timp, pentru că tatăl meu, cât eram copil, n-a stat cu mine. În aprilie ’44, când a fost primul bombardament, părinţii au hotărât că trebuie să dispar din Bucureşti, pentru că nu e cazul să îmi cadă o bombă în cap. Şi m-au trimis cu bunica mea la Strejeşti de Drăgăşani, la fosta moşie a lui Stroe Buzescu (n.r. – stolnic în timpul domniei lui Mihai Viteazu), unde am stat până în ’48. Primele patru clase le-am făcut la ţară. Tata a venit în intervalul ăsta de două ori: o dată, două săptămâni, şi altă dată, cam tot atât. Deja începuse să se ascundă şi a venit ca să i se piardă urma. 
 
Cum îl consideraţi atunci?
Era peste media obişnuită a oamenilor cu care aveam eu de-a face. M-a învăţat şi astronomie. M-a învăţat stelele de prima mărime, pe care le ştiu şi acum. Sunt 21 la număr. Ieşeam în fiecare seară, mi le arăta pe cer, mi le spunea şi a doua zi mă întreba: „Acolo ce e?“. Cred că aveam între 7 şi 9 ani. Ultima dată ne-am întâlnit în Bucureşti, în ’48, cu o lună sau două înainte să-l aresteze, când mi-a transmis vorbă prin mama că ar vrea să mă vadă. Aveam 11 ani deja şi ţin minte că am mâncat împreună o prăjitură la o cofetărie care era unde e acum hotelul Sheraton. Şi mi-a dat a înţelege că probabil nu o să ne mai vedem o perioadă. El credea că pleacă din ţară, dar de fapt a ajuns la puşcărie.
 
„Ajunge un sacrificiu în familie“
Când aţi început să vorbiţi cu mama dumneavoastră despre George Manu?
În momentul în care au văzut ce se întâmplă, ca să mă ferească pe mine, au făcut ce a făcut multă lume care a fost în aceeaşi situaţie: au divorţat. Mama mi-a spus şi, de atunci, am început să aflu cam cum şi ce trebuia să mint ca să nu mă dea afară din şcoli. Spuneam că tata a părăsit domiciliul conjugal şi că habar n-am unde e. După ce l-au arestat, n-a mai fost nicio posibilitate de a-l contacta sau de a-i trimite un pachet. Pe la 15 ani, ştiu că mi-a spus mama: „Dragă, vrea cineva să te vadă. A fost în puşcărie cu tatăl tău“. Nu ştiu cum îl cheamă, pentru că nu mi-a spus; probabil îi era frică. Mi-a zis: „Şerbane, să ştii un singur lucru – tatăl tău mi-a spus că ajunge un sacrificiu în familie şi să nu te apuci să faci tâmpenii, să începi şi tu să faci pe anticomunistul, că n-are niciun sens. Situaţia din România e de aşa natură, încât, în câteva zeci de ani, nu se schimbă nimic“. 
 
La acea vârstă ce înţelegeaţi despre contextul politic din ţară?
Începusem să înţeleg multe, pentru că am avut probleme cu locuinţa şi cu pământul. Ştiam că din nişte oameni înstăriţi ajunseserăm nişte cvasi-muritori de foame. 
 
Cum vă întreţineaţi?
Nu prea ne întreţineam: bunica mea era bătrână şi mai aveam un frate mai mare pe care l-au dat afară din facultate şi şi-a făcut rost de un serviciu din care abia se ţinea pe el. Iar mama a fost normatoare, începând din ’48, cam zece ani, şi am trăit din salariul ei de mizerie şi din ce am mai vândut din ce aveam prin casă. Pe mama au şi arestat-o două luni; nu se ştie de ce. 
 
O gamelă şi o linguriţă uzată
Cum aţi aflat că a murit tatăl dumneavoastră?
Când aveam 23 sau 24 de ani, a venit o hârtie de la Miliţie care zicea: „Probleme care vă privesc“. M-am dus la secţie şi am dat peste un plutonier: „V-am chemat să vă spunem că tatăl dumneavoastră a decedat“. Mi-au adus o chestie de rafie în care erau o gamelă, o linguriţă uzată şi o pătură. Atunci am plâns ultima dată.  
 
Aţi încercat atunci să aflaţi mai multe despre ce s-a întâmplat cu George Manu?
Da, dar era imposibil. Singurul lucru pe care îl aveam şi îl mai am şi acum în Franţa e un fel de dare de seamă asupra procesului, editată de statul român. E trişată – nici măcar acolo n-au spus ce a spus fiecare. Sunt aranjate răspunsurile. De exemplu, ultimele lui cuvinte au fost: „N-am de ce să mă apăr, scopul meu a fost să distrug sistemul comunist. Îmi pare rău că n-am reuşit“. Şi în respectiva carte scrie: „Îmi cunosc responsabilităţile, aştept hotărârea dumneavoastră“. 
În capul lui nu era extrema dreaptă, ci avea nevoie de două lucruri: de oameni care să creadă în Dumnezeu şi de oameni care să fie curaţi. Cum venise din Franţa, unde erau câteva mişcări asemănătoare, a crezut că aici era tot aşa. Dar românii, în loc să-şi vadă de treburile lor, se omorau între ei. 
De unde ştiţi care au fost de fapt cuvintele lui?
De la cei care au fost cu el în proces: avocaţii şi co-inculpaţii lui care au ieşit, dintre cei care nu au murit. 
 
Credinţa lui George Manu
Când aţi aflat despre studiul „În spatele Cortinei de Fier“, scris de tatăl dumneavoastră?
Claudiu Secaşiu mi-a spus. Cred că prin 1999 sau 2000. El fiind istoric, când a dat peste această carte, a muncit să mă găsească şi mi-a zis că există, dar nu în dosarul juridic, ci în dosarul de cercetare. Fiind probă în proces, trebuia să rămână în arhiva procesului.
 
L-aţi judecat vreodată pe George Manu pentru aderarea la Mişcarea Legionară?
Nu, pe tata nu pot să-l judec. Lumea spune că mi-a făcut rău – e un fel de a vedea lucrurile, dar e un tip de prea mare superioritate ca să-mi permit să-l judec. Dacă a fost legionar, a fost pentru că aşa a considerat el atunci. Ştiu că a protestat când l-au omorât legionarii pe Iorga. În capul lui nu era extrema dreaptă, ci avea nevoie de două lucruri: de oameni care să creadă în Dumnezeu şi de oameni care să fie curaţi. Cum venise din Franţa, unde erau câteva mişcări asemănătoare, a crezut că aici era tot aşa. Dar românii, în loc să-şi vadă de treburile lor, se omorau între ei. 
 
Sfaturile fraţilor Ţiţeica
De unde ştiţi cum gândea tatăl dumneavoastră?
Am vorbit cu mama şi am vorbit foarte mult şi cu cei cu care a fost el în puşcărie. Eu n-aş fi crezut niciodată că un tip de rigoarea ştiinţifică a lui taică-miu era un mare credincios. 
 
Puteţi să-mi spuneţi despre George Manu ceva ce nu se găseşte în cărţi?
Era de o constanţă în starea de spirit! Nu era prost dispus, nu era ursuz. Avea defecte mari, nu de caracter, ci de fire. Dacă avea ceva de zis, ţi-o zicea. Şi nu întotdeauna drăguţ. La începutul copilăriei lui a avut grijă de el generalul, un om foarte rigid, iar tata era şi el de o rectitudine morală care din când în când jena. Dar nu ar fi jignit pe cineva pentru nimic în lume. La un moment dat, ruşii au vrut să-l scoată din închisoare să lucreze pentru ei, să-l bage într-un post unde să-şi facă meseria. Dar a refuzat. 
 

„Am fost urmărit de Securitate de două ori“

 
Casa din Strejeşti, unde a copilărit Şerban Manu  Foto: Arhiva Şerban Manu
   
„Aţi avut probleme la şcoală din cauza „originii nesănătoase“? 
La şcoală, mai puţin. Nu m-au făcut utecist, dar pionier am fost. După ce am terminat şcoala, pentru că nu prea aveam mare aplicare spre ştiinţele exacte, voiam să fac critică literară sau critică de teatru. Cum eram inconştient, nu-mi dădeam seama că ajungeam într-o zonă politică şi că nu aveam ce să caut acolo. Într-o zi, mama, care nu se băgase în problemele mele de şcoală, pentru că eram un elev bun şi nu fusese nevoie, mi-a spus: „Du-te la adresa asta“. Pe Strada Dionisie Lupu stăteau Radu Ţiţeica şi Gabriela Ţiţeica, doi dintre cei trei copii ai marelui matematician Gheorghe Ţiţeica, care erau amândoi foarte buni prieteni cu tata. Radu fusese coleg de doctorat cu el la Paris. M-au întrebat ce vreau să fac şi mi-au spus: „Nici nu te gândi la treaba asta, noi să ştii că ne-am obligat faţă de tatăl tău să facem din tine om, aşa că singura soluţie este să intri la facultatea unde suntem noi şefi de catedră“. Mi-au garantat că la materiile lor o să am nota pe care o merit şi că o să încerce să vorbească cu rectorul să nu mă trântească pe dosar. Am făcut Institutul de Mine, care era un fel de anexă a Politehnicii. Rectorul Petrulian era un mare om, numai că secretarul B.O.B. pe Institut era domnul Cornel Burtică, care, când a auzit, a luat foc şi a zis că sunt copilul unui criminal legionar. Nu ştiu cum l-a convins să mă lase în pace. Dar în anul III s-a desfiinţat Institutul din Bucureşti, pentru că Gheorghiu-Dej a decis că trebuie mutat la Petroşani, unde mai era unul. Le-a unificat şi ultimii trei ani i-am făcut acolo. Nu s-a întâmplat nimic până când măsurile care s-au luat împotriva studenţilor români care erau contra invaziei ruseşti din Ungaria, au ajuns la Petroşani. Când eu îmi depusesem deja lucrarea de diplomă şi eram în perioada de susţinere a examenului de stat, rectorul era la Moscova, iar prorectorul a primit ordin să mă dea afară. Pe mine şi pe încă vreo doi. Între timp s-a întors rectorul, dar n-a semnat nimic. La examen, în schimb, m-au pârlit cu două puncte şi mi-au dat 8. Atunci era o listă a studenţilor în ordinea mediilor şi o listă cu diversele departamente economice din ţară şi fiecare îşi lua ce loc îi convenea. Nu am prins Bucureştiul, pentru că nota 8 mi-a stricat media, dar am prins Trustul Minier Muntenia, unde am stat doi ani. După aceea, am lucrat 20 de ani în Bucureşti, până am plecat în Franţa, în 1982. 
 
Înstrăinarea 
Nu v-aţi gândit să plecaţi înainte de 1980?
M-am gândit, dar nu aveam motive să plec. Eram oarecum prost văzut de partea politică, dar cu absolut toţi colegii eram în cele mai bune relaţii. De exemplu, am ocupat prin delegaţie nişte funcţii pe care nu aveam voie să le ocup, pentru că nu eram membru de partid. Am plecat după aceea în Franţa, pentru că îl aveam acolo pe unchiul meu, fratele mamei. El lucra la Oficiul de migraţie şi mi-a facilitat oarecum intrarea. 
Am fost şi fotografiat pe stradă, pentru că aveam relaţii cu străinii. Cine erau străinii? Un coleg de-al meu de serviciu care era grec şi unul care era evreu. Nu am înţeles niciodată cum a funcţionat sistemul Securităţii. Cred că printre ei erau doar câţiva oameni foarte bine dotaţi. 
A durat mult până aţi ieşit din România?
Începând cu 1976, după Helsinki (n.r. – acordurile pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre statele europene din Blocul comunist şi Occident), celor care cereau să plece li se spunea de cinci ori că nu se aprobă şi a şasea oară se aproba. La mine a durat doi ani. 
 
În Franţa aţi lucrat tot ca inginer?
Da, am fost şi şomer. Am lucrat la început cam în aceeaşi branşă şi se aranjaseră toate bine până a venit criza petrolieră. Atunci, la societatea în care lucram a scăzut cifra de afaceri la 30% şi bineînţeles că nu i-au scos afară pe cei vechi, ci pe cei noi. Atunci a trebuit să-mi schimb puţin meseria, m-am ocupat mai mult de management decât de inginerie. Asta până în 1993, când am ieşit la pensie. 
 
Securiştii ascultau telefoanele copiilor 
Regretaţi că nu aţi fost în ţară la Revoluţie?
Sigur că aş fi vrut să fiu aici, dar mai bine că n-am fost, că poate aş fi încercat să fac politică. 
 
După ce aţi revenit în România, v-aţi cerut dosarul la CNSAS?
L-am cerut. Am fost urmărit de două ori. O dată în ’70 sau ’71 şi încă o dată aproape de anii ’80, când am făcut cererea de plecare. N-am fost urmărit în tinereţe. De la prima urmărire cred că erau câteva mii de pagini de ascultări telefonice: telefoanele fetei care se ocupa de fiica mea, telefoanele soacrei mele, telefoanele copilului, care începuse şi el să vorbească. Ei scriau cu conştiinciozitate ce vorbea fiica mea cu colegele ei de clasa a III-a. Am fost şi fotografiat pe stradă, pentru că aveam relaţii cu străinii. Cine erau străinii? Un coleg de-al meu de serviciu care era grec şi unul care era evreu. Nu am înţeles niciodată cum a funcţionat sistemul Securităţii. Cred că printre ei erau doar câţiva oameni foarte bine dotaţi. 
 
Dintre proprietăţile familiei Manu, ce aţi reuşit să recuperaţi?
Am recuperat destule. Casa generalului de la numărul 192, o casă greu de întreţinut, jumătate de hectar de parc plus 1.000 de metri pătraţi, aşa că am făcut un schimb de locuinţă cu casa asta, care a fost a surorii lui Titulescu. Am mai reuşit să recuperez moşia Buzeştilor de la Strejeşti şi casa, iar dintre terenurile Zoei Caribol (n.r. – sora Elenei Văcărescu) am recuperat o parte de pădure în zona 
Văcăreşti. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: