SERIAL Boieri mari, Episodul 15: Floreştii, rudele de sânge ale lui Dracula. Ioan Emanoil Florescu, creatorul Armatei Române

Floreştii sunt neam mare şi vechi, de boieri pământeni. Atât de vechi încât se înrudesc cu Basarabii, cu Mihai Viteazu, cu Vlad Ţepeş şi cu numeroase alte mari familii nobiliare din întreg spaţiul românesc. Sânge din sângele lui Dracula s-a înfierbântat şi la Paşopt, când în casa Florescu s-a plănuit Revoluţia şi marele Bălcescu s-a îndrăgostit de Luxiţa. Acestea sunt poveştile care completează spaţiile goale în tabloul istoriei mari.

S-a întâmplat, pe la sfârşitul secolului al XIV-lea, ca un oarecare Florea să fie mare proprietar de terenuri la nord de Dunăre. În cetatea Severinului, mai precis. Era un loc frumos, strategic şi prosper, tocmai de aceea constituia obiectul jafurilor repetate ale otomanilor care-şi extindeau puterea la sud de Dunăre. Omul acesta, Florea, a încercat să-şi protejeze averea cum a ştiut mai bine. Aşa că, printre altele, s-a aranjat în familie un mariaj cu folos: sora sa, Ana, s-a căsătorit cu domnitorul Radu I din dinastia Basarab (1377-1383). Atunci a început înrudirea neamului Florescu cu Basarabii, dar avea să fie reînnoită legătura şi în secolele viitoare. În ceea ce priveşte căsătoria Anei, nu se cunosc toate beneficiile aduse lui Florea. S-a aflat însă că Radu I a început construcţia mănăstirii Tismana pe pământurile primite zestre de soţia sa. Apoi, după ce el a murit, ea s-a călugărit.

Scurt ghid de pragmatism politic medieval

Florea a avut un singur fiu, pe Vlăcsan – nume care în slavă se traduce prin „lup“, astfel că despre el se crede, intuitiv, că purta pe faţă o blană de lup când pleca la luptă. Şi Vlăcsan a avut aceleaşi griji ca şi tatăl său, aşadar, pentru a-şi asigura pământul în faţa atacurilor otomane, n-a acceptat să intre în Divanul lui Mircea cel Bătrân. Nu era antiotoman, căci era pragmatic.

A intrat în Divanul Domnesc abia sub conducerea lui Alexandru Aldea, unul dintre fiii lui Mircea, care a colaborat o vreme cu Poarta. Vlăcsan a fost primul din neamul Floreştilor care a intrat în politică. A fost mare demnitar. A fost Jupân, deşi n-a deţinut vreo dregătorie şi n-a fost rău nici aşa. În acea vreme, sultanul Murad al II-lea a cerut gaj al loialităţii valahilor 20 de copii de boieri, care să crească şi să fie educaţi la curtea sa până când momentul ar fi fost potrivit să revină acasă – printre ei s-a numărat şi Vintilă, fiul lui Vlăcsan. Acolo, printre cadâne, eunuci, muezini şi miniaturişti i-a întâlnit puţin mai târziu şi pe fraţii Vlad – ce va deveni „Ţepeş“ – şi Radu – „cel Frumos“.

Foto: Stema familiei Florescu; Sursa: historia.ro

Dar politica medievală era instabilă şi avea multe aspecte. Vodă Aldea a fost înlocuit pe tron, cu forţa, de fratele său vitreg, Vlad Dracul, în 1436. În noua conjuctură politică, Vlăcsan s-a găsit al treilea cel mai important membru al Divanului lui Vlad Dracul. Temperarea atitudinii antiotomane se dovedea a fi o politică de succes. Între timp, centrul de greutate al proprietăţilor Floreştilor s-a mutat: mănăstirea Tismana şi proprietăţile din Severin fuseseră capturate de Iancu de Hunedoara, iar domnitorul l-a răsplătit pe Vlăcsan, în schimb, cu moşii de-a lungul râului Sabar, unde a luat fiinţă satul Floreşti. Astăzi se găseşte în raza judeţului Giurgiu.

Uniune în neamul Ţepeş

Vlăscan a avut trei copii, pe Vintilă, pe Vlada – căsătorită cu un mare boier Craiovescu – şi pe Maria. Vintilă a fost primul care a renunţat să se semneze numai cu prenumele, cum se obişnuia în acele vremuri, şi a iscălit Florescu. Vintilă Florescu. A fost un gest mic, dar revoluţionar.

Sora sa, Maria, a fost căsătorită cu domnitorul Basarab cel Tânăr, zis şi Ţepeluş, căci avea deprinderile lui Ţepeş Vodă, doar că mai rar. Acest domnitor Ţepeluş a murit vremelnic, iar Maria a fost nevoită să se recăsătorească. A păstrat o oarecare legătură cu ţepele, căci de data aceasta şi-a legat destinul de fratele vitreg al lui Vlad Ţepeş, cunoscut ca Vlad Călugărul (foto dreapta), pentru simplul fapt că se călugărise. A renunţat la viaţa monahală pentru Maria şi pentru tron, pe care s-a aşezat în 1481. A domnit 14 ani şi a avut grijă de întreaga familie, mai ales de Vintilă, care a ajuns mare Vornic, întâiul dregător între boierii ţării.

Cine a tăiat capul lui Mihai Viteazul

Istoria a mers înainte tot aşa, cu Floreştii la putere. Situaţia s-a complicat însă pentru o scurtă perioadă, când nepotul lui Vintilă, Stroe, a fost executat din cauza unor intrigi eşuate şi a murit fără moştenitori. Rămăseseră numai surorile sale, Neacşa, Voica şi Maria. Aceasta din urmă l-a născut pe Radu, un fiu ilegitim, al cărui tată se crede a fi fost Pătraşcu cel Bun. Vasăzică acelaşi om despre care se crede că ar fi fost şi tatăl domnitorului Mihai Viteazul.

Nu se cunoaşte adevărul cu exactitate în niciunul din cazuri. A operat abil Pătraşcu. Totuşi, există câteva detalii care să susţină ipoteza. Aşadar: în neamul Florescu nu se mai numiseră copii Radu, acesta fiind însă numele tatălui lui Pătraşcu; în plus, Radu a fost înmormântat în cripta de la Târgovişte, şi nu în cea a familiei Florescu, dar înainte de asta, important e că a fost un apropiat al lui Mihai Viteazul.

Radu Florescu s-a numărat printre oamenii de încredere din jurul domnitorului, alături de fraţii Buzeşti şi de Radu Şerban. A fost numit mare Comis, adică responsabilul cu apărarea ţării. A fost la Călugăreni şi în toate bătăliile importante ale lui Mihai Vodă. Iar la final, când Mihai a fost ucis pe Câmpia Turzii, Radu i-a tăiat cu mâna lui capul pentru a-l duce la Mănăstirea Dealu, pentru a fi înhumat creştineşte. Se poate spune că a fost un ultim gest de omenie frăţească.

La puţin timp după moartea lui Mihai, Radu a fost ucis de o bandă de haiduci transilvăneni, pe 23 iulie 1604. Din nou, situaţia s-a complicat. Nici acum n-au fost moştenitori. S-a găsit şi de această dată o soluţie la surorile sale. Un strănepot al Voicăi s-a căsătorit cu fiica ilegitimă a lui Mihai Viteazul şi dinastia Floreştilor a supravieţuit. Aşa merg lucrurile.

O afacere nelegitimă: Luxiţa şi Bălcescu au avut un copil

Toamna anului 1843. Tânărul Nicolae Bălcescu, în vârstă de numai 23 de ani, nu împlinise anul de când ieşise din închisoare. Fusese condamnat la doi ani de detenţie pentru „conspiraţia Filipescu“. Intenţiona, mult prea timpuriu se pare, împroprietărirea ţăranilor pălmaşi. O afacere eşuată. Orişicât, în această toamnă, Bălcescu a intrat în anturajul Alexandrei Florescu (foto dreapta), alintată Luxiţa de apropiaţi. Casa Florescu devenise un centru de pregătire a revoluţiei, loc de întruniri secrete al liderilor. Luxiţa era al treilea copil din cei zece ai marelui logofăt Iordache. Era şi cu trei ani mai în vârstă decât el şi deja divorţată de un ofiţer rus, Filip Krijanovski. Aceea a fost afacere nefericită. Din motive necunoscute, cei doi s-au îndrăgostit. Necunoscut rămâne şi dacă a fost o dragoste nebună, mistuitoare, ori ba. Probabil că nici nu are importanţă. A fost o relaţie ca oricare alta, cu escapade prin Transilvania, Austria, Italia. În iulie 1847, Bălcescu îi scria din Paris: „Parisul e pustiu fără tine. Eşti singura femeie pe care o iubesc. Nu mă voi întoarce în România decât dacă voi avea certitudinea reîntâlnirii cu tine. Am nevoie disperată de tine“. Poate că a fost, de fapt, o dragoste nebună.  

Nu au oficializat niciodată relaţia, el fiind mereu preocupat de afacerile patriei, de pregătirea revoluţiei paşoptiste, de probleme serioase. Totuşi, în mai 1848, cu o lună înainte ca revoluţia să cuprindă Ţara Românească, s-a născut la Budapesta fiul nelegitim al cuplului, Bonifaciu (foto dreapta). Problema a fost spinoasă: familia Luxiţei a respins copilul, care a fost adoptat de propria sa mamă abia în 1858. Nicolae Bălcescu a murit în 1852, la Palermo, la vârsta hristică, de 33 de ani. A aflat adevărul despre paternitatea fiului Luxiţei abia în 1851, de la sora lui.  Copilul a rămas în grija mamei, care s-a îngrijit să îi ofere cea mai aleasă educaţie. Bonifaciu Florescu a studiat la Liceul Louis le Grand din Paris şi apoi la Facultatea de Litere a Academiei din Rennes. S-a întors în România în 1873, unde a fost obţinut un post de profesor de istorie universală critică la Facultatea de Litere din Iaşi. După un an, a fost destituit şi s-a mutat în Bucureşti, la Liceul Sfântul Sava, la catedrele de istorie şi limba şi literatura franceză. În paralel cu activitatea de traducător şi de critic literar, a fost şi un bun publicist. Înscris în Partidul Naţional Liberal, a scris la gazetele lui Pantazi Ghica, făcând opoziţie Junimii şi conservatorilor lui Titu Maiorescu.

Ioan Emanoil Florescu, creatorul Armatei Române

În 1848, Ioan Emanoil Florescu (1819-1893) a fost un om nefericit. Era prins într-o situaţie fără ieşire. Pe de o parte, cea mai mare parte a familiei sale era în plină efervescenţă revoluţionară, verişorii săi Dumitru, Costache şi Luxiţa erau membri ai Frăţiei şi complotau de zor alături de Bălcescu. Pe de altă parte, oricât ar fi fost în asentimentul lor, oricâtă dreptate ar fi găsit în cauza lor, el era în slujba domnitorului Bibescu, care pe deasupra îi era şi socru – se căsătorise cu Ecaterica, fiica lui – şi depusese un jurământ. Era un conservator, un om ataşat de reguli, de tradiţie, de vechile relaţii şi obligaţii. Şi în această cheie i se pot înţelege şi multe dintre deciziile sale viitoare. Nu era, însă, insensibil la părerile altora şi izolat de progresul social, tehnologic şi politic. Se va constata.

Aventurile cu ruşii

În 1848, Ioan Em. Florescu era colonel şi guverantor al penitenciarelor din Ţara Românească, după ce fusese consilier militar al domnitorului Bibescu. Din această postură, a apelat la conducerea armată rusă pentru a constitui o comisie care să îi pedepsească pe ofiţerii care-şi încălcaseră jurământul în timpul Revoluţiei. În scurta perioadă cât guvernul revoluţionar a ajuns la putere, odată cu Bibescu, a fost demis şi Florescu.

Atunci a plecat în Transilvania şi s-a alăturat armatei ruse, condusă de generalul Luders, care a înăbuşit revoluţia maghiară a lui Kossuth. Un gest care a scandalizat pe mulţi, pe care Ioan Em. Florescu l-a justificat prin faptul că liderul revoluţionarilor maghiari nu luase în considerare şi drepturile românilor din Ardeal, aşadar nu exista vreun motiv să fie susţinut. Istoria s-a repetat în 1853, când a izbucnit Războiul Crimeii. Florescu a părăsit rândurile armatei Ţării Româneşti pentru a se înrola în cea ţaristă, tot sub conducerea lui Luders. A revenit la vatră la finalul războiului, cu reputaţia cam ştirbită, însă şi-a remediat statutul rapid. S-a întâmplat aşa: conform deciziilor Congresului de pace de la Paris din 1856, în Ţara Românească, erau candidaţi la domnie Bibescu şi Ştirbei din partea conservatorilor şi Golescu din partea naţionaliştilor. Firesc, Florescu îl susţinea cu tărie pe Bibescu, socrul său. Dar când a venit vestea alegerii lui Al.I. Cuza în Moldova, s-a schimbat imediat. A văzut oportunitatea momentului. A reuşit să convingă mai mulţi dintre conservatori să-l susţină pe Cuza şi astfel s-a ajuns la Mica Unire.

„Singurul militar autentic“

A urmat o perioadă benefică pentru cariera sa. Fusese reabilitat. În 1860, a fost avansat la gradul de general şi în următorii şase ani s-a preocupat de unificarea şi organizarea Armatei Române. A fost numit de Cuza şef al Statului Major şi ministru de Război, iar din această poziţie a reuşit ca, până în 1862, armata să fie prima instituţie unificată.

Foto: Ioan Emanoil Florescu, un general remarcabil în vremea sa

Activitatea lui Ioan Em. Florescu în organizarea efectivelor armate este cel mai bine relatată de generalul Rosetti: „Nu este capitol din alcătuirea noastră militară care să nu poarte la începutul ei pecetea lui Florescu. Unirea oştirilor, crearea Statului Major general, contopirea şcoalelor militare din Iaşi şi Bucureşti într-una singură, împărţirea de noi steaguri purtând armele ţării unite, organizarea marelor comandamente, organizarea Ministerului de Război, înfiinţarea consiliului permanent al instrucţiei oastei, a intendenţii şi a corpului ofiţerilor de administraţie, înfiinţarea de noi corpuri de trupă, a companiei de disciplină, a regimentului de artilerie, a trupelor de teren, a celor de geniu, organizarea temeinică a serviciului sanitar, înfiinţarea priotecniei, arsenalului pulberăriei cu serviciile şi personalul respectiv, acea a şcoalelor de cavalerie, de copii de trupă, de scrimă, gimnastică şi dare la semn (n.r. – tir sportiv), unificarea marinei şi a justiţiilor militare, reorganizarea unităţilor administrative şi de pompieri, a dorobanţilor şi a grănicerilor“. Pe scurt, a făcut totul Florescu. În şase ani, a modernizat armata şi a echipat-o cu armament adus din Franţa şi Germania, de la uzinele Krupp, dar s-a îngrijit şi de înfiinţarea a trei fabrici de muniţie, pentru ca industria armată română să aibă un oarecare grad de autonomie. N-a fost un vizionar, ci doar un om care îşi cunoştea foarte bine domeniul de activitate. „Florescu este singurul militar autentic“, considera Baligot de Beyne, secretarul lui Al.I. Cuza.

S-a strigat: „Adulter!“

Nici nu se putea altfel, căci pregătirea sa armată a început la vârsta de 14 ani, când s-a înscris în oastea valahă, cu gradul de iuncher (din nemţescu Junker, însemnând cadet). La 16 ani, a fost trimis la Paris unde a studiat la Liceul Louis le Grand şi la academia militară Saint Cyr. A ajuns la gradul de locotenent în armata franceză, rang păstrat până în 1842, când a revenit acasă.

Foto: Ecaterina Bibescu, soţia generalului Florescu, într-o fotografie realizată de Carol Popp de Szathmary

Ioan Em. Florescu a rămas în funcţii de demnitate şi după urcarea pe tron a principelui Carol I, care nu l-a văzut „omul lui Cuza“, cum îl considerau liberalii, ci omul ataşat unor principii. S-a retras din politică în 1876, ocupându-se de activităţi culturale în Societatea Culturală Ateneul Român şi Societatea pentru Educarea Poporului Român. A primit din partea Franţei ordinul Legiunii de Onoare în grade de Mare Ofiţer şi din 1892, bolnav fiind, s-a mutat în Franţa. La moartea sa, ceremonia funerară i-a adunat pe miniştrii francezi de Război şi Externe, dar şi pe preşedintele republicii, alături de două batalioane de infanterie, două escadroane de artilerie navală şi o baterie care au dat onorurile militare cuvenite.

Viaţa personală a generalului a fost şi mai sinuoasă şi tulbure decât cea publică. Ecaterina Bibescu a murit timpuriu, lăsându-i în grijă cinci copii. S-a recăsătorit cu Alina Ştirbey, şi ea la a doua căsnicie, însă mariajul s-a terminat cu un scandal imens, cu acuzaţii de adulter, probabil că justificat, pentru că ulterior Florescu a avut un fiu nelegitim cu Iuliana Vişoreanu. Familia i-a interzis să se căsătorească cu amanta sa, iar copilul a fost adoptat de Bonifaciu Florescu, fiul nelegitim al lui Bălcescu şi al Luxiţei, verişoara lui Ioan. 

Românul care a văzut delirul lui Hitler şi s-a temut de naivitatea lui Chamberlain

Radu s-a născut la Comişani, în 1895, ca fiu al Nataliei şi al lui Alexandru Florescu, om de afaceri şi intelectual român care şi-a pus toată energia şi puterea financiară în slujba unei idei, de a-i elibera pe românii din Transilvania, de a vedea unirea cu ţara. În fine, Radu şi sora lui, Elsa, s-au mutat în Bucureşti, unde au primit cea mai aleasă educaţie: el a fost îndrumat spre studierea limbilor străine – franceză, germană şi, surprinzător, engleză – iar ea a studiat sculptura sub îndrumarea lui Friedrich Stork. Apoi, şi băiatul a arătat că are veleităţi de artist: a fost înscris la Conservator pentru a studia pianul, în paralel urmând şi Liceul Matei Basarab.

Frontul unui tânăr

În 1913, Radu Florescu s-a înscris voluntar în cel de-Al Doilea Război Balcanic. A trăit războiul la vârsta de 18 ani, când adolescenţii fugeau şi de umbra lor. La întoarcerea de pe front, a fost numit locotenent al Regimentului 3 Roşiori, al cărui comandant onorific era principesa Maria. A urmat Marele Război, în care România a decis să intre în 1916, iar Radu a fost înrolat ofiţer de artilerie. Până la retragerea în Moldova, s-a luptat cu armata germano-maghiară, iar după regruparea forţelor a fost prezent pe frontul moldovenesc, a participat la victoriile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz. Spre finalul conflictului, a fost trimis în Basarabia, de unde trimitea şi rapoarte privind situaţia din această provincie.

Foto: Radu Florescu s-a căsătorit cu Vera Soepkez, în 1924, la Sinaia; Sursa: historia.ro

Diplomaţia, cu şi fără mănuşi

După încheierea conflagraţiei mondiale, Radu şi-a încheiat studiile la Bârlad, a intrat în barou şi apoi s-a angajat la Banca Naţională a României. Era tânăr şi explora diversele domenii care îi erau accesibile. Avea să-şi găsească curând vocaţia. Ajutat de Nicolae Filodor, unchiul său şi un apropiat liberal al regelui Ferdinand, fost ambasador la Atena şi la Belgrad, a fost admis în corpul diplomatic. Primele misiuni diplomatice l-au dus înspre Europa Centrală, în Cehoslovacia şi Iugoslavia. La sfârşitul Primului Război Mondial, când România se întregise teritorial, era esenţială păstrarea noii ordini impuse la Versailles, precum şi abordarea pragmatică a problemelor vecinilor revizionişti. Aşadar, sarcina lui Radu Florescu era clară – consolidarea relaţiilor cu aceste două ţări, care aveau aceleaşi interese externe ca România. Mandatul la Praga i-a permis să se împrietenească cu primul preşedinte cehoslovac Thomas Masaryk – şi mai ales cu fiul său, Jan Masaryk – precum şi cu ministrul de Externe Edvard Benes, figură centrală în politica europeană din acea vreme. Eforturile legaţiilor române din aceste ţări nu au fost în zadar, căci, după cum se cunoaşte deja, în 1921, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia, garantate de Franţa, puneau bazele Micii Înelegeri, o alianţă regională care să tempereze revizionismul maghiar.

Anii ’30 au schimbat faţa politicii europene: Germania devenea o problem spinoasă, iar în cancelariile franco-britanice se contempla conciliatorismul. În 1931, Radu Florescu a fost numit consilier la Berlin. A văzut la faţa locului ascensiunea lui Adolf Hitler şi a naziştilor, a trimis rapoarte de avertizare, i-a scris lui Iuliu Maniu despre discursurile înflăcărate ale liderului german. Când deja situaţia internă devenise fără cale de întoarcere în Germania, Florescu a fost mutat la Washington, în 1934. Aici a avut o libertate mare de acţiune, ocupându-se de probleme mai puţin stresante, precum detalierea planului New Deal al preşedintelui Roosevelt pentru guvernul român sau explicarea schimbării intereselor Statelor Unite din Europa în Extremul Orient.

Exilul

În 1938, când întreg continentul european clocotea într-o criză politică, după ce Germania anexase Regiunea Sudetă de la Cehoslovacia, Radu Florescu a fost trimis la legaţia din Londra. Aici a simţit cum îl arde pe obraz politica de conciliatorism promovată de Marea Britanie şi Franţa, l-a auzit pe Chamberlain vorbind despre integritatea teritorială a Europei de Est şi s-a temut de naivitatea ori impostura sa. În acel an, Florescu şi ambasadorul Tilea au organizat vizira lui Carol al II-lea la Londra, care le-a confirmat, încă o dată că englezii se resemnaseră în faţa expansiunii agresive a Germaniei spre est – nimeni nu se putea îndoi de asta, când exista şi un termen care să definească întreaga politică germană, Drang nach Osten, parte a „spaţiului vital“, explicat de Hitler abia mai târziu, spre final, pe 7 februarie 1945: „Spre est, numai şi mereu spre est trebuie să se extindă venele rasei noastre“. 

Sfârşitul acestei poveşti e bine cunoscut, în august 1939 a fost semnat acordul Ribbentrop-Molotov, o lună mai târziu a izbucnit Al Doilea Război Mondial, România a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord, Carol al II-lea a abdicat şi la putere şi-a făcut loc generalul Antonescu. Ambasadorul Tilea a fost demis de noul guvern, iar Florescu a demisionat, considerând că nu poate reprezenta interesele unui guvern aservit cauzei malefice a germanilor. Autorităţile române au ripostat, i-au confiscat toate proprietăţile din ţară şi toţi membrii familiei au fost numiţi trădători. Aşa că au rămas în Anglia. S-au adăpostit din calea bombardamentelor din Londra într-un orăşel din apropiere de Oxford. La finalul războiului, a fost sfătuit de prietenii britanici să nu se mai întoarcă în ţară – ştiau că profilul său nu era pe gustul sovieticilor care se instalau în ţară. A rămas în exil.

Ce legătură e între Dracula şi „Dallas“

Radu R. Florescu (1925-2014), fiul lui Radu Florescu, a fost istoric şi profesor universitar la Boston College. A fost preocupat de istoria României, dar şi de cea a familiei sale. A fost un pasionat cercetător al adevărului istoric din jurul lui Dracula. În 1972, a publicat primul său volum pe această temă, „În căutarea lui Dracula“, în care dezvăluie adevarata identitate istorică a personajului lui Bram Stoker – domnitorul Vlad Ţepeş. A fost un best-seller care l-a făcut faimos în toată lumea. Cartea lui Florescu a fost tradusă în 12 limbi şi a inspirat şase filme-documentar.

Foto: Istoricul Radu R. Florescu, alături de fiul său, Radu; Sursa: Mediafax

Alături de istoricul Matei Cazacu, a scris o carte în care tratează genealogia neamului Florescu. Volumul „Sânge din sângele lui Dracula. Saga boierilor Florescu“ a fost tradus în limba română şi publicat în 2016 de editura Corint. Cartea prezintă istoria boierilor pornind de la Florea până în prezent, autorul povestind cu nesaţ atât propriile amintiri, cât şi episoade din viaţa copiilor săi, Nicholas, John, Radu, şi Alexandra. Sunt capitole pline de poveşti antrenante despre un cerc de prietenii ilustre – precum cea cu familia Kennedy – şi despre evenimente istorice, cum a fost vizita preşedintelui Nixon în România. Radu R. Florescu le-a cultivat copiilor săi legăturile cu ţara de origine, deşi trăiesc în SUA. După Revoluţie, copiii săi au intermediat reapariţia serialului „Dallas“ pe micile ecrane româneşti, aşa cum au facilitat primul concert al lui Michael Jackson în România, pentru a da numai două exemple, dintr-un şir mult mai complex ce implică antreprenoriat şi occidentalizare a pieţei româneşti. Asta înseamnă să fii patriot, s-ar putea argumenta.

Floreasca, un cartier născut de-a lungul „Drumului Plăcintei“

Înainte ca Bucureştiul să poată fi numită o urbe cumsecade, aşadar prin secolele XVI-XVII, pe locul actualului cartier Floreasca, se întindeau moşiile care aparţineau boierilor Floreşti. Pe pământurile lor s-a dezvoltat în secolul al XVII-lea aşa-numitul Drum al Plăcintei care ducea până-n micul Bucureşti. Orişicât, înainte de a deveni cartier al Capitalei, la începutul secolului XVII, aici exista satul Floreşti, împărţit în trei: Floreştii de Jos – unde se află mănăstirea Cernica, de Mijloc şi de Sus. Erau sate de zarzavagii, cu gospodării frumoase, şi presărate cu câteva conace boiereşti, unele mai mari, altele mai modeste, după putinţă.

Foto: Biserica Sfânta Sofia din Floreasca, Sursa: crestin-ortodox.ro

Astăzi, mai aminteşte de acele vremuri demult apuse numai biserica Sfânta Sofia. Biserica a fost atestată în secolul al XVIII-lea. Cronicarul grec Chesarie Daponte scria că, în 1738, Soliman Paşa a fost găzduit de Antonache Kalliarch-Florescu – înrudit prin alianţă matrimonială cu Floreştii, după ce s-a căsătorit cu Ancuţa, fiica postelnicului Istrate Florescu care era văr cu Constantin Brâncoveanu – într-unul din conacele ce dădeau spre lac, unde se afla şi biserica. Nu se cunoaşte, însă, data exactă la care a fost ridicată. Însă se observă că edificiul de cult a fost construit în stil brâncovenesc de secol XVIII. Biserica a fost avariată în cutremurul din vara lui 1738 şi a fost restaurată de vornicul Ioniţă Florescu şi de soţia sa, Anica Ghica.  În secolele ce au urmat, Bucureştiul a intrat în expansiune, iar clădirea a fost abandonată pe la sfârşitul secolului XIX. Vreme de un veac a funcţionat ca depozit pentru grădinarii din vecinătate. Abia în 1926, arhitectul Paul Smărăndescu a vizitat ruinele şi, cu spirjinul financiar al familiei Negropontes, a restaurat-o complet, păstrând toate tencuielile şi formele vechi care se mai păstraseră. A fost sfinţită Sfânta Sofia după numele Sofiei Negropontes.

Vila devenită Muzeul din Sinaia

Ioan Emanoil Florescu, alături de Alina Stirbey, a cumpărat un teren în Sinaia, cu scopul clar de a-şi construi aici o frumoasă vilă de vacanţă, după model regal. De altfel, construcţia a început în 1874, atât a Castelului Peleş, cât şi a vilei familiei Florescu. Pentru proiectare a fost angajat arhitectul Josef Schieffeleers, care a şi deschis portofoliul tânărului olandez. Vila familiei Florescu a fost o privelişte splendidă în peisajul staţiunii montane care abia atunci începea să se dezvolte ca atare. De altfel, aceasta a fost a doua casă de vacanţă mare, după cea a prinţului Dimitrie Ghica. Era o apariţie edilitară după moda epocii, cu etaj şi terasă, cu o eleganţă aparte, conferită de cele două turnuri, de scările laterale şi decorată cu statui şi vase.

Foto: Vila Florescu-Ştirbey din Sinaia, devenită muzeu al oraşului; Sursa: Oana Marinache (ANR)

În 1930, casa a fost numită Palatul Administrativ al oraşului Sinaia, iar în timpul comunismului a adăpostit Casa Pionierilor. După Revoluţie, până în anul 2008, aici a fost sediul Finanţelor Publice. Astăzi, palatul Florescu-Ştirbei găzduieşte Muzeul oraşului Sinaia, fiind cea mai veche vilă care a rezistat timpului. Interioarele sunt amenajate tematic şi cuprind salonul aristocratic, salonul personalităţilor, al sporturilor, al cercetaşilor, în fine, saloane dedicate multor aspecte culturale, artistice şi de agrement pe care staţiunea montană le-a prilejuit.