SERIAL Boieri mari, Episodul 12: Bellu, donaţiile unei familii de baroni

SERIAL Boieri mari, Episodul 12: Bellu, donaţiile unei familii de baroni

Alexandru Bellu  Desen de Florian Marina

Dintre descendenţii neamului Bellu, cum poate vă închipuiţi, unii au avut funcţii înalte ca acelea de mare vistiernic, clucer sau logofăt, în timp ce alţii au fost judecători, miniştri ori artişti. Nu au păstrat proprietăţile doar pentru urmaşi, ci pe unele le-au donat Academiei Române şi statului român, iar terenul pe care se află astăzi Cimitirul Bellu este una dintre ele. La fel şi Muzeul „Conacul Bellu“ din Urlaţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pentru o reconstituire a drumurilor pe care au mers membrii familiei Bellu, haideţi să ne întoarcem în secolul al XVIII-lea, la George Bellio din Macedonia. El a avut o fiică şi doi fii, iar Dumitru, unul dintre ei, negustor, a avut, la rândul lui, o fiică şi trei băieţi: Gheorghe, Ştefan şi Constantin. La începutul secolului următor, când a venit domnul fanariot Ioan Gheorghe Caragea în Ţara Românească, bancherul Constantin i-a fost alături şi, mai târziu, a ajuns chiar la Viena pentru varii activităţi diplomatice. Acolo a primit titlul de baron austriac de la împăratul Austriei Francisc I, în semn de mulţumire pentru serviciile oferite Curţii. 
 
Ulterior, fratele lui Constantin, Ştefan, judecător şi mare logofăt, s-a stabilit în Ţara Românească şi a fost primul care şi-a schimbat numele de familie în „Bellu“. Acesta a avut şapte moştenitori, pe lângă cei stinşi la vârste mici, dintre care trei băieţi. Iată ce decizii au luat aceştia în ce priveşte rangul lor şi căsniciile. Dumitru, deputat, şi-a reînnoit în 1856 titlul de baron de Austria, s-a căsătorit, însă n-a avut urmaşi. Constantin, agent diplomatic al Ţării Româneşti la Viena şi mare logofăt, a luat-o de soţie pe Elena Mavrocordat şi aşa s-a format nodul prin care Bellu s-a legat de această familie de domnitori. În cele din urmă, fratele lor cel mic, Alexandru, a luat-o de soţie pe Irina Văcărescu, iar dintre cei patru fii ai lor, Ştefan şi Barbu au lăsat descendenţi. 

Baronul Barbu Bellu (centru) se plimbă cu primul automobil din ţară
 
Barbu Bellu, într-un Peugeot 
În „Dicţionarul contimporanilor“, publicat în 1897, Dimitrie R. Rosetti, publicist şi deputat, a notat că Barbu Bellu, născut în 1825 în Bucureşti, n-a studiat numai în casa părintească, ci şi în Grecia, prin 1843. Câţiva ani mai târziu a ocupat, pe rând, funcţiile de judecător al Tribunalului Ilfov, procuror la Curtea de Apel şi judecător la Înalta Curte. „La 1862 este numit ministru al Cultelor, dar demisionează la iunie după asasinatul Preşedintelui Consiliului Barbu Catargi, văr bun cu dânsul“, a consemnat Rosetti. 

Vreme de vreo două luni, Barbu a fost şi ministrul Justiţiei în cabinetul lui Nicolae Kretzulescu, după care a ocupat funcţia de senator. În 1866, boierul a primit, după ceva vreme, o veste bună: împăratul Franz Joseph i-a confirmat titlul de baron austriac. O întâmplare în urma căreia numele lui a ajuns de mai multe ori în ziarele vremii, la sfârşitul anilor 1800, a fost următoarea: Barbu Bellu a condus pe uliţele Bucureştiului primul automobil pe care l-au văzut românii în ţară, un Peugeot care atingea viteza de 18 kilometri pe oră. La fel de importantă pentru societatea şi presa românească din secolul al XIX-lea a fost hotărârea lui de a dona Sfatului Orăşenesc terenul pe care s-a ridicat între 1852 şi 1858 Cimitirul Bellu.
 

„Fericirea cerescă. Gloria pământescă“

 

Capela Cimitirului Bellu din Bucureşti  FOTOGRAFII: Medeea Stan

Cimitirul Bellu, o construcţie croită după modelul cimitirului parizian Père-Lachaise. A ocupat 17 hectare la începuturi, se întinde astăzi pe 28 de hectare şi se află pe Calea Şerban Vodă din Capitală. Istoricul Gheorghe G. Bezviconi a scris într-o lucrare că, la mijlocul secolului al XIX-lea, o parte din terenul cu pricina aparţinea Mănăstirii Văcăreşti, iar cealaltă bucată, familiei Bellu – „aici fiind curtea boierească şi grădina cea mare a lui Bellu cel Bătrân“. De aceea, i-a rămas o vreme acestei suprafeţe denumirea „Grădina Bellu“. Arhitectul şi urbanistul Alexandru Orăscu a realizat atunci planurile pentru o capelă, pe locul unde fusese biserica „Bellu cel Bătrân“, ridicată de Alexandru, tatăl lui Barbu, iar Constantin Lecca, cunoscut pentru lucrările lui cu tematică religioasă, a fost unul dintre cei care au pictat interiorul clădirii. Terenul nu costa prea mult, aşa că destule personalităţi culturale şi politice ale vremii şi-au cumpărat spaţiu pentru locurile de veci. 
 
„Privind cimitirul Bellu ca monument de cultură, ne permitem o afirmaţie: nu cunoaştem alt cimitir în alte ţări care să concentreze singur mormintele atâtor fruntaşi ai acelor ţări ca Cimitirul Bellu“, a mai scris Bezviconi. Ansamblul „Cimitirul Şerban Vodă“, cunoscut şi în prezent drept „Bellu“, este înscris în Lista monumentelor istorice ale Municipiului Bucureşti din 2010, iar, de obicei, pe aleile lui umblă agale şi câţiva vizitatori care se mai opresc când şi când în dreptul planului locului, să identifice mormintele unor nume precum Henri Coandă, Barbu Bellu, Toma Caragiu şi Mihai Eminescu. Când vă îndreptaţi spre ieşirea din Cimitirul Bellu, dacă priviţi deasupra arcadei porţii, o să citiţi următoarele cuvinte: „Fericirea cerescă. Gloria pământescă“.  
 

Alexandru Bellu şi Nicolae Grigorescu, o „prietenie artistică“

 

Una dintre fotografiile făcute de Alexandru Bellu şi un aparat de la 1900

Un descendent al neamului Bellu întotdeauna gata să înveţe despre arte şi bucuros să adune în conacul lui oameni de cultură, Alexandru Bellu, nepotul lui Barbu Bellu, a studiat în Elveţia, unde a locuit cu mama lui, după ce aceasta a divorţat de Ştefan Bellu. Ani mai târziu, s-a mutat la Paris pentru liceu şi Facultatea de Drept, absolvită în 1873. În vacanţe revenea în ţară, iar în timpul studiilor locuia la unchiul lui, doctorul Georges de Bellio – el se stabilise în Franţa şi colecţiona obiecte de artă, inclusiv tablouri ale unor pictori impresionişti ca Alfred Sisley şi Claude Monet, pe care îi şi trata. Din colecţia lui au mai făcut parte lucrări de Edgar Degas, Paul Gauguin şi Paul Cézanne, aflate în prezent la muzeele de acolo. În casa unchiului din Paris, Alexandru Bellu a dat mâna întâia oară cu Nicolae Grigorescu, căci pictorul român avea un atelier în apropierea clădirii unde locuia Georges de Bellio, căruia îi făcuse recent portretul. Cei doi s-au împrietenit şi, în ce priveşte lucrările artistice, Alexandru Bellu (foto) şi Grigorescu s-au influenţat reciproc. Unii oameni de cultură s-au întrebat cine s-a gândit prima dată la motivul carului cu boi: Grigorescu, cel care l-a pictat, sau Bellu, cel care l-a fotografiat în repetate rânduri?

Călătorii pentru artă 
În 1873, Alexandru Bellu s-a căsătorit în ţară cu Alexandrina Alexandrescu, fiica clucerului Nicolae Alexandrescu, dar n-a renunţat la călătoriile în străinătate, îndeosebi în Italia şi în Franţa, alături de familie – au avut şapte copii, printre care maiorul Constantin Bellu şi inginerul constructor Radu Bellu. Aşa a cunoscut mai mulţi artişti şi anticari, cu ajutorul cărora a achiziţionat primele lui obiecte de artă, cum făcea unchiul Bellio. Astăzi, multe dintre ele se găsesc la Muzeul  „Conacul Bellu“ din Urlaţi, deschis pentru public. În acele vremuri, la conacul din Urlaţi, dincolo de oraşul Ploieşti, au ajuns şi pictorii Nicolae Grigorescu, Sever Burada, Theodor Aman, precum şi compozitorul George Enescu. 
 

 

 

 

Un muzeu care a supravieţuit comunismului  

 

Interior cu potretele fraţilor Văcărescu (dreapta)

La 20 de kilometri de Ploieşti, Urlaţi, un oraş cu vreo 10.000 de locuitori, împrejmuit de dealuri, a păstrat mai multe clădiri care au construit, în timp, istoria arhitecturală a locului. De-o parte şi de alta a străzii principale, aproape de intrarea în localitate, sunt blocurile ridicate după instaurarea regimului comunist, alături de câteva supermarketuri de-ale României de astăzi. În spatele blocurilor sunt case, iar dincolo de acestea, pe Strada Orzoaia, găsiţi Muzeul „Conacul Bellu“. De la mijlocul secolului al XIX-lea, pe această moşie a trăit familia lui Alexandru Bellu, însă dintre construcţiile de atunci au mai rămas doar casa mică şi foişorul. Casa mare mai stă în picioare doar în fotografiile din muzeu, căci s-a năruit după cutremurul din 1940. Alexandru Bellu murise în 1921, iar soţia lui, Alexandrina, i-a îndeplinit dorinţa şi, cinci ani mai târziu, a donat clădirile Academiei Române, considerată în acele timpuri una dintre cele mai importante şi serioase instituţii din ţară. Dar odată ce au venit comuniştii la putere, construcţiile au ajuns în proprietatea statului, care n-a mai făcut nimic pentru clădirea deja avariată. Nu mai sunt nici cuhnia, casa servitorilor, coteţele de păsări şi nici atelierele unde îşi prelucra Alexandru Bellu fotografiile.  
 
„Avea un trenci englezesc, purta pălărie“ 
În casa mică, s-a retras unul dintre fiii lui Alexandru Bellu, George Bellu, împreună cu soţia lui, până în 1953, când construcţia a devenit muzeu regional, după care s-a mutat în casa servitorilor, şi a mai trăit aproape 20 de ani. După Revoluţie, casa şi foişorul au fost revendicate de Academia Română, însă organizarea muzeului aparţine de Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. De-a lungul anilor, ansamblul arhitectural a trecut prin mai multe restaurări – cea mai recentă, a casei mici, s-a încheiat în 2008, iar la foişor, în 2011. Visul Gabrielei Nicolau şi al fiului ei, muzeograf aici, este să se refacă într-o bună zi şi casa mare, pe baza fotografiilor păstrate. 

Gabriela Nicolau şi „a doua ei casă“
 
„La Urlaţi, familia Bellu a reconstituit stilul vechi românesc înainte să o facă marii arhitecţi“, spune Gabriela Nicolau, în vârstă de 57 de ani, care se ocupă de muzeu de aproape 30 de ani. Doamna vioaie, cu părul prins la spate, are un atestat de conservator şi o mare grijă de fiecare obiect din casă. Ţine la acest loc şi e bucuroasă că mulţi vizitatori l-au apreciat şi au revenit cu rudele sau cu prietenii. „Nu vin ca să am de unde să mă întorc“, spune Gabriela Nicolau. „Oamenii văd doar partea frumoasă: ce bine e la muzeu, toate-s nemişcate, dar nu ştiu ce muncă este să ţii totul să arate aşa, să fie impecabil. La casele vechi tot timpul mai pică ceva“. Încă de când avea 5 ani venea la conac. Directoarea instituţiei, care era vecina ei de stradă şi avea o fetiţă, le ducea pe amândouă la pădure, în apropierea muzeului. Gabriela Nicolau îşi aminteşte că îi părea rău de fiecare dată când se îndepărta de această zonă, însă, apoi, a devenit a doua casă pentru ea. Îşi aduce aminte chiar şi de George Bellu, care se aşeza pe banca unde mai stă şi ea din când în când, şi o învăţa poezii în limba franceză. „Erau nişte ani de sărăcie şi pentru el, dar era distins. Avea un trenci englezesc, gri spre alb, purta pălărie, cravată şi un ac de aur la cravată“. 
 
Înainte şi după Revoluţie
Din câte cunoaşte, vecinii i-au respectat pe boierii Bellu, ba chiar i-au mai şi ajutat pe George Bellu şi pe soţia lui la treburile gospodăreşti, căci erau în vârstă. Aceştia îi mai recompensau cu obiecte de artă, pentru că bani nu mai aveau. „Le puneau în braţe un vas care cine ştie cât valora. Şi astăzi sunt oameni care au acele obiecte în casă“, explică Nicolau. În unele articole de presă s-a scris cum că în decembrie ’89 s-ar fi furat dintre exponate, însă ea spune că la Revoluţie nu s-a întâmplat nimic, căci urlăţenii au respectat locul.   
Le puneau în braţe un vas care cine ştie cât valora. Şi astăzi sunt oameni care au acele obiecte în casă
Totuşi, comuniştii, crede ea, au luat şi câteva decizii în beneficiul unor clădiri. De pildă, i-au cerut ajutorul profesorului Nicolae Simache pentru a organiza muzeele din judeţul Prahova, inclusiv această casă mică. Au înţeles, aşadar, ce valoare aveau colecţiile familiei Bellu – celelalte clădiri care li s-ar fi cuvenit moştenitorilor au devenit sediile unor cooperative agricole. Pentru că lucrează aici dinainte de ’90, Gabriela Nicolau a observat diferenţele în ce priveşte numărul de vizitatori. În perioada comunistă, ajungeau între 25 şi 50 persoane anual, dar de la o vreme, şi datorită Internetului, pentru că turiştii le recomandă pe bloguri şi altora muzeul, vin în jur de 9.000 sau 10.000 de oameni pe an. Unii dintre ei pentru a doua sau a treia oară. „Dacă un om vrea să revadă, înseamnă că a simţit ceva“. 
 
Casa mare din Urlaţi
 
Un telefon Ericsson din secolul al XIX-lea 
În timp ce păşiţi în pridvorul muzeului într-o zi de primăvară şi ascultaţi poveştile Gabrielei Nicolau, vi-i puteţi imagina pe membrii familiei Bellu la sfârşitul secolului al XIX-lea. Pe boierul Alexandru Bellu, care se întoarce acasă după ce îi fotografiază pe sătenii din Urlaţi, pe Alexandrina, care îşi ţine copiii în braţe. În foişor se află astăzi aparatele de fotografiat ale baronului; pe un stativ, de pildă, e un aparat Ernemann Globus, fabricat în Germania în 1900.  
 
Casa mică e înţesată de obiectele din colecţia baronului Alexandru Bellu: copii după diplomele de înnobilare primite în dar de la Franz Joseph al Austriei, decoraţiuni de aur şi Biblia lui Martin Luther, tipărită la Hamburg în 1596. În epocă, povesteşte Gabriela Nicolau, boierul era cunoscut drept un mare pasionat de antichităţi. Printre exponatele din clădire se mai numără un jilţ florentin cu piele de Cordoba, un telefon Ericsson din secolul al XIX-lea şi o masă de ceai semnată de Émile Gallé, unul dintre reprezentanţii de seamă ai mişcării Art Nouveau. Dacă ajungeţi la ansamblul de la Urlaţi, înscris în patrimoniul cultural al României, nu aveţi cum să treceţi cu vederea lucrările unor pictori precum Theodor Aman şi Ştefan Luchian, patul cu baldachin din dormitor şi colecţia de arme din secolul al XVIII-lea. Pe lângă portretele celor din familia Bellu veţi găsi şi chipurile fraţilor Barbu şi Ienăchiţă Văcărescu, cu care s-au înrudit.     
 
În plus, la subsolul casei este amenajată o cramă, cu utilaje de acum 2.000 de ani şi cu butoaie pe care au fost inscripţionate iniţialele baronului. Aici au loc diverse evenimente culturale la care participă copii şi oameni de cultură precum istoricul Răzvan Theodorescu. 
 

Despre un monument istoric scrijelit


Schitul „Barbu Bellu-Gostinari“ Foto: Adevărul
 
În comuna Gostinari din judeţul Giurgiu, nu departe de Capitală, sunt ruinele unei biserici ridicate în 1818 pe locul unde a fost curtea boierească construită de tatăl fotografului Alexandru Bellu, vistiernicul Ştefan Bellu, înmormântat la Mănăstirea „Radu Vodă“ din Bucureşti. Anii au trecut şi nici Barbu Bellu, fratele lui Ştefan, nici Alexandru Bellu, nu au mai restaurat ansamblul arhitectural. Baronul s-a îndepărtat de acea zonă şi a preferat să locuiască în Bucureşti, în clădirile unde îşi desfăşoară astăzi activitatea Academia Română, căci spaţiul a fost donat, iar Alexandru s-a mutat la Urlaţi. În 2008, Episcopia Giurgiului a înfiinţat Schitul „Barbu Bellu-Gostinari“, monument istoric de importanţă naţională, ca să-l prezerve şi să-l recondiţioneze în viitor. Schitul este astăzi în grija Mănăstirii Comana din acelaşi judeţ, însă nu a fost încă restaurat – scrijeliturile acoperă în continuare chipurile sfinţilor pictaţi în prima jumătate a secolului al XIX-lea pe pereţii interiori ai clădirii. Căutaţi pe reţelele de socializare numele bisericii şi o să vedeţi că oamenii o vizitează chiar şi în aceste condiţii.
 

„Războiul nu este o chestiune de sentiment“

 
În 1926, la Tipografia „Unirea“ din Braşov a fost publicată o carte de război semnată de maiorul Constantin Bellu, „Voinţa de a învinge. Foc şi mişcare“, despre mai multe operaţiuni militare din Primul Război Mondial. „Una dintre legile fundamentale ale războiului, un principiu neschimbător, una din condiţiile esenţiale ale succesului este: surprinderea“, a scris Constantin Bellu, fiul lui Alexandru Bellu şi fratele lui Radu Bellu, seniorul, în prefaţa volumului. Aşadar, armata română nu trebuia să se lase surprinsă de inamic, iar focul şi mişcarea, o ajutau să biruiască. Cheia succesului era să pândească inamicul şi noaptea, şi ziua. „Războiul nu este o chestiune de sentiment“, nota Bellu. 
 
„Trebuie să loveşti tare ca să fii înţeles, pentru ca lecţia să lase o urmă neştearsă. Partida este prea gravă pentru a permite slăbiciunea“. Asemenea sfaturi sunt doar în preambul, în rest, cartea prezintă detalii despre operaţiuni, sub forma unor scurte capitole cu titluri precum: „Recunoaştere“, „Recunoaştere ofensivă“, „Pânde“, „Distrugere“, „Recunoaştere şi distrugere“. Iată şi un fragment dintr-un un raport: „Noaptea de 8 la 9 septembrie, 1916, de la orele 20 la orele 4. Ordonată de Comandantul batalionului. Executată de sublocotenentul Hubert. Însărcinare: a pune mâinile pe postul mic sau pe santinelele care se găsesc în tranşeea crestată. Efectiv: un sublocotenent, un adjutant şef, trei sergenţi, doi caporali, 24 de oameni“.  
 

„Am purtat numele mamei, altfel nu aveam nicio şansă“

 
Radu Bellu, nepotul lui Alexandru Bellu   FOTOGRAFII: Medeea Stan 
 
Unul dintre urmaşii familiei Bellu, Radu Bellu (72 de ani), a povestit cum s-au des¬curcat el şi părinţii după ce comuniştii le-au confiscat proprietăţile. Se gândeşte adesea la anii pe care i-a pierdut tatăl lui în închisoare şi se întreabă: „De ce să distrugi viaţa unui om doar pentru că «a avut»?“
 
Weekend Adevărul“: Domnule Radu Bellu, tatăl dumneavoastră, al cărui prenume îl purtaţi, a fost fiul lui Alexandru Bellu.
Radu Bellu: Da, Radu Bellu a fost cel mai mic dintre copiii lui Alexandru Bellu, născut în 1893. A studiat în Franţa, la École Centrale de Paris, a fost inginer constructor, iar pasiunile lui erau automobilismul, călăria şi fotografia – l-a moştenit pe tatăl lui. A cumpărat o suprafaţă apreciabilă de teren nu departe de Urlaţi, în satul Plavia, unde şi-a dedicat întreaga energie horticulturii. După aceea, a aplicat cunoştinţele pe care le dobândise ca inginer constructor şi a dezvoltat o cultură de sere. În 1938, Nicolae Iorga fiind în vizită acolo, a consemnat într-un ziar al timpului, „Ogorul românesc“, că era cea mai întinsă suprafaţă de culturi forţate din ţară. Era vorba de o întreagă revoluţie în agricultură la momentul respectiv, în sensul că el a iniţiat o şcoală pentru horticultori. Nici măcar comuniştii, care au luat totul în 1949, nu au distrus din această muncă cât au distrus actualii în ultimii ani. Au demolat totul. 
 
Serele nu erau în proprietatea dumneavoastră?
Nu erau. Probabil că săptămânile acestea eu şi fratele meu o să intrăm în posesia lor. Avem acolo un morman de fiare şi de betoane sparte.
 
„Ascuns chiar la noi în casă“
Tatăl dumneavoastră a făcut închisoare după instaurarea comunismului?
Nu făcuse politică, dar a fost condamnat în 1951 la opt ani de temniţă grea pentru singurul motiv legal pe care l-au găsit: într-unul din albumele pe care le avea dintre 1936, era lipită o bancnotă de 300 de franci elveţieni. L-au condamnat pentru deţinere frauduloasă de valută. Din ’49 până în ’51 a stat ascuns chiar la noi în casă, la Bărcăneşti, şi a trebuit să părăsească ascunzătoarea, pentru că ne-au luat locuinţa. Până la urmă, l-au găsit. Tata era atât de pasionat de munca lui, încât şi în închisoare, patru ani şi jumătate, a reuşit să convingă conducerea penitenciarului să pună oamenii la lucru. Au făcut culturi şi export din puşcărie. 
   
Au făcut închisoare atunci şi alţi membri ai familiei?
Taică-miu a ieşit la amnistia din ’54. Dar înainte, în iunie, maică-mea a fost arestată, bunicul meu, tatăl maică-mii, şi unchiul meu, fratele mai mare al maică-mii, au fost şi ei arestaţi. Toţi pentru tăinuirea lui Radu Bellu. Atunci, frate-miu s-a dus la Urlaţi, la unchiul George, şi pe mine m-au luat nişte prieteni în Bucureşti. Atunci nu ştiam nimic de maică-mea. 
 
Vă gândiţi des la acea perioadă?
Şi astăzi mă afectează. Aşa ceva nu poţi să uiţi. 
Eu nu mai speram că se mai schimbă ceva. Dacă aş fi ştiut, aş fi păstrat documente, aş fi păstrat plăcile fotografice ale lui taică-miu şi multe lucruri cărora nu le-am dat importanţă. 
„Am luat 5, dar n-a reuşit să-mi ia patine“
După cât timp au eliberat-o pe mama dumneavoastră?
După două luni, altminteri nu ştiu ce se alegea de noi. Tata a trăit din ’54, când s-a eliberat, până în ’59. În timpul ăsta, a primit un post tot în horticultură, la I.A.S. Andrăşeşti, lângă Slobozia. Frate-miu a rămas la Urlaţi şi eu m-am dus cu el la Andrăşeşti. Îmi aduc aminte că era iarnă şi făceam cam un kilometru şi jumătate până la cea mai apropiată şcoală, care era în satul Fundata – de fapt, o colonie a tuturor creierelor deportate din oraşe ca Timişoara, Oradea şi Cluj. Eram în clasa a V-a când m-am dus acolo şi, de unde aveam 5 pe linie, că aşa era sistemul rusesc, de la 1 la 5, aici luam 1 şi 2, pentru că se făcea carte. Mă rugam de taică-miu să-mi arate la matematică şi n-a vrut. A zis: „Eu sunt prea bătrân şi tu trebuie să te descurci singur“. Acolo a fost prima dată când am văzut copii patinând, pe copiii nemţilor. Şi l-am rugat pe tata să-mi ia şi mie patine, dar nu avea cu ce. El, ca să nu zică că nu-mi cumpără, a spus: „Dacă o să iei 5 la matematică, o să-ţi iau patine“. Eu am luat 5, dar el n-a reuşit să-mi ia patine. Aveam 10 sau 11 ani, mă sculam dimineaţa şi mă duceam să fac rost de lemne şi eram foarte mândru că el mă lăuda.    
 
Aţi simţit că nu aţi apucat să vă cunoaşteţi prea bine tatăl?
Da, dar ţin minte că era conştient de vremurile pe care le traversa şi că ne dădea tot timpul sfaturi pe care eu nu aveam cum să le înţeleg atunci. Le-am reţinut însă: cum să te comporţi în societate, începând cu sculatul de dimineaţă, cum să te adresezi oamenilor, cum să fii modest. „Învăţaţi limbi străine“, ne zicea. Mulţi ani nu ne-am dat seama de utilitatea lor, pentru că învăţam şi nu aveam cu cine să vorbim. Eu nu mai speram că se mai schimbă ceva. Dacă aş fi ştiut, aş fi păstrat documente, aş fi păstrat plăcile fotografice ale lui taică-miu şi multe lucruri cărora nu le-am dat importanţă. Taică-miu a fost colecţionar de costume româneşti. I-au luat tot. Nu ştiu unde sunt.

Conacul Bellu, unde a locuit o vreme unchiul George Bellu
 
„Radule, n-ai şanse“
Nu mai speraţi că o să cadă regimul comunist?
Nu, pentru că îşi crease un cult de infailibilitate. 
 
Aţi avut probleme la şcoală din pricina numelui de familie?
Am purtat numele mamei, iar sugestia a venit tot din partea unor prieteni, pentru că altfel nu aveam nicio şansă. Chiar şi aşa a fost destul de greu. Ca să putem răzbi, eu şi fratele meu a trebuit să fim întotdeauna printre primii. Am terminat Liceul „Caragiale“ în 1961 şef de promoţie şi Facultatea de Transporturi, secţia auto, în 1966, tot şef de promoţie. Am fost ocrotit de întreaga pleiadă de profesori excepţionali pe care i-am avut şi am simţit că au fost probleme doar în două rânduri: prima dată, când mi-am depus dosarul în 1960, când era în vogă chimia, şi nu mi l-au primit. Atunci am fost foarte supărat şi am zis că nu dau la facultate, că mă duc pe şantier şi fac rost de bani. Dar a venit diriginta la mine acasă şi m-a convins. Am avut norocul că am intrat cu bursă şi cu bursă am şi terminat. A doua oară, când am terminat facultatea şi am vrut să rămân în învăţământ. Decanul, un om deosebit, mi-a spus: „Radule, n-ai şanse“.  
 
„Lăsaţi că ştim noi ce dosar aveţi“
Înainte de Revoluţie v-aţi găsit cu uşurinţă un loc de muncă?
Fiind şef de promoţie, deşi nu aveam buletin de Bucureşti, puteam să rămân în oraş. Am dat licenţa pe 22 iunie, iar pe 12 iulie m-am trezit cu o maşină în curte. „Aici locuieşte Radu Spătaru?“ Chiar eu am ieşit. „Suntem de la Autobaza Comitetului Central, ştim că aţi terminat.“ Am zis: „Aţi greşit adresa, dacă aţi venit să mă luaţi pe mine. N-am dosar bun“. „Lăsaţi că ştim noi ce dosar aveţi.“ Şi m-au luat. Am lucrat nouă ani acolo, după care am fost la Staţia de Utilaj Transport Carpaţi, cea care a fost implicată în construcţia Casei Poporului. Am fost apreciat, dar până la un nivel – am ajuns şeful biroului tehnic. După ’90 m-au pus director şi atunci toţi veneau la mine: „Vă rog să-mi aprobaţi să iau un autoturism Aro“ sau altele. Şi le ziceam: „De unde să vă dau bani?“ După aceea, pentru că ştiam puţină germană, m-am dus şi am lucrat trei ani şi jumătate în Germania. A fost mai mult decât o facultate pentru mine.
      
După ’90, cu ce nume v-aţi prezentat?
Radu Bellu Spătaru. După ’90, fratele meu, care locuieşte în Franţa şi e horticultor de meserie, şi-a luat numele Alexandru Bellio.
 
Vi s-au retrocedat dintre proprietăţi după Revoluţie, pe lângă terenul de la Plavia?
La Breaza, tata avea o fermă unde pregătea butaşii pentru garoafe, pe care îi transfera şi îi planta în sere la Plavia. Am obţinut o părticică din pământul ăsta, care a fost forfecat de primarii vremurilor. Mă bucur însă că am casa chiar pe locul unde îşi construise şi el o casă. 
   
 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: