SERIAL Boieri mari, Episodul 11: Viaţa ştearsă de comunişti a prinţului Scarlat Cantacuzino. Mihaela Roco, nepoata lui: „A fi boier nu înseamnă că trăieşti în lux, ci să fii un om vrednic, care face bine“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Charles Adolphe Cantacuzène e mai cunoscut în Franţa decât în România. Face parte din „ramura ştiinţifico-culturală“ a Cantacuzinilor, fiind văr cu doctorul Ioan Cantacuzino. Charles Adolphe a fost diplomat de carieră şi poet simbolist de limbă franceză, prieten bun al lui Paul Valéry. A lucrat în Franţa, dar pentru România, a fost mai român chiar decât o parte din cetăţenii staţionaţi la Bucureşti. Şi îl chema, de fapt, Scarlat.

Întrerupem programul serialului „Boieri mari“ pentru o scurtă intervenţie. Vă anunţăm pe această cale că am mai descoperit un Cantacuzino. Aşadar, ne întoarcem la primul episod al serialului, pentru a completa portretul familiei Cantacuzino cu un personaj mai puţin mediatizat, însă la fel de însemnat în istoria familiei – şi naţională deopotrivă – ca şi ceilalţi membri prezentaţi. Este vorba despre Charles Adolphe Cantacuzène. Sau Scarlat Cantacuzino. E acelaşi om – primul e un pseudonim literar, o adaptare franţuzească a numelui său de la naştere, Scarlat Adolf. Despre Scarlat Cantacuzino se ştiu prea puţine lucruri în spaţiul românesc. E mai cunoscut în Franţa, unde a fost diplomat român şi poet simbolist de limbă franceză. Acestea sunt cele două identităţi definitorii ale lui Charles Adolphe. Am vorbit cu nepoata sa, Mihaela Roco, care trăieşte în minunata casă a bunicilor, despre ce înseamnă să faci parte dintr-o familie de boieri intelectuali – model care probabil se apropie mai mult de imaginea idilică a elitei interbelice –, dar şi despre tumultul urmaşilor în recuperarea şi menţinerea memoriei atunci când moştenirea unui intelectual e arsă la picioarele comuniştilor. 


Un domn bătrân, îmbrăcat în haină neagră, din care se ivea gulerul unei cămăşi albe, coboară treptele casei – proprietate personală – cu calm, dar cu pasul apăsat. Ţine într-o mână o valiză în care îngrămădise câteva lucruri trebuincioase adunate în grabă. În curte, la câţiva paşi în faţa lui, nişte oameni, muncitori gălăgioşi şi agitaţi, se îngrămădeau în jurul unei vâlvătăi, pe care o alimentau cu lăcomie cu ce le pica în mână, plicuri, hârtii de scrisori, documente cu parafă de la stat, cărţi, cărţulii, în limba română, în limbi străine, caiete, carnete şi blocnotes. Era un iulie însorit şi frumos, ca toate celelalte de până atunci, şi într-o curte din Bucureşti, pe strada General Berthelot, ardea un foc alimentat de scrisori şi tomuri. Acestea nu erau proprietatea personală a muncitorilor. Nu, erau ale domnului în haină neagră. Domn care, în drumul său spre poartă, trece fără grabă pe lângă oamenii muncii şi-şi ridică politicos pălăria din cap: „Bună ziua!“. A plecat. I-a lăsat să ardă în continuare toată hârtia aceea, care era singurul lui bun de preţ, agonisit cu trudă în întreaga lui carieră. A ieşit pentru ultima dată din curtea proprietate personală, cu obrazul încălzit de vâlvătaia produsă de toată munca lui de-o viaţă.

Lumina şi suspinul

Primise înştiinţare de la autorităţi: el şi toată familia lui să elibereze spaţiul în cel mai scurt timp posibil. Să se ducă unde-or şti, numai să elibereze. Directivă de la partid – guvern nou, idei noi. Era vara lui 1949, cum nu mai fusese vreuna în istorie, şi începeau mişcările tectonice în societatea şi politica românească. Vasăzică, ţara era în zorii democraţiei populare. Domnul bătrân a dat bineţe călăilor şi şi-a continuat drumul până-ntr-o odaie închiriată. S-a aşezat în pat şi nu s-a mai ridicat vreo lună. A murit în acea odaie, pe 8 august 1949. În urma sa, îndurerat, prietenul său de la Paris, designerul de interior Jean Royère, om cu faimă internaţională, spunea: „El este nemuritor şi gloria sa nu va înceta să ne lumineze până la ultimul nostru suspin“. A avut dreptate. Scarlat Cantacuzino a murit la vârsta de 75 de ani, a murit de inimă rea, ştiindu-şi familia pe drumuri şi agoniseala confiscată abuziv. Totuşi, iată că încă auzim despre viaţa şi faptele domnului Cantacuzino. Încă e bine.

image

Nimic neobişnuit

image

Scarlat a fost coborâtor pe ramura munteană a Cantacuzinilor, fiind fiul marelui boier Constantin Cantacuzino, cel care a fost caimacamul Ţării Româneşti după ce revoluţia paşoptistă l-a detronat pe Gheorghe Bibescu şi până la instaurarea la domnie a fratelui lui Bibescu, Barbu Ştirbei.

În fine, Scarlat Cantacuzino s-a născut la Bucureşti, pe 6/18 iunie 1874, în familia magistratului Adolf Cantacuzino şi a Ecaterinei Iarca. Familie de mari boieri, căci nu numai Cantacuzinii erau neam cu tradiţie, dar şi neamul Iarca era de rezonanţă în epocă, deşi poate că de rang secundar – erau boieri de origine greacă, influenţi în Buzău şi Râmnicu Sărat, care s-au insinuat frumos prin cercurile militare, diplomatice şi culturale româneşti. Pentru aprofundare, Arabella Yarka a scris memorii. Oricum, Scarlat a avut o genealogie tipică pentru aristocraţia de secol XIX din spaţiul românesc, era o încregătură amplă, care amesteca neamurile Ştirbei, Kretzulescu, Filipescu, Rosetti, Văcărescu şi alţii ca ei. 

Nici primele detalii din biografia sa nu diferă cu mult de parcursul obişnuit pentru fiii de oameni cu stare din principate. După ce a parcurs primele clase în Bucureşti, Scarlat Cantacuzino şi-a continuat studiile la Paris, tot în spiritul vremurilor: a fost elev la colegiul Sainte-Barbe şi la liceul Louis-le-Grand din Paris, iar din 1893 s-a înscris la Facultatea de Drept. La finalizarea studiilor, a fost atras de diplomaţie, ca majoritatea tinerilor boieri, mai ales cu educaţie în străinătate. Politica nu l-a interesat câtuşi de puţin. Considera partidele politice organisme dedicate acelor contemporani care „nu regretă decât greşelile pe care nu au putut să le comită“. Or diplomaţia se ocupa şi cu asta: cu repararea erorilor produse de activitatea guvernelor, cu facilitarea comunicării între naţiuni. Era o lume mai cuminte, mai cumsecade, mai frumoasă. Aşadar, Scarlat Cantacuzino a intrat în corpul diplomatic al Ministerului Afacerilor Externe din Bucureşti şi a parcurs toate treptele până ce a fost numit în post la legaţia română de la Paris, în 1905. S-a căsătorit, în 1912, cu Julietta Missir, fiica ministrului Vasile Missir.

„Să fim europeni!“

Foto: Familia Cantacuzino: Charles Adolphe, soţia Julietta şi fiica lor, Armanda

image

Cuplul a avut o viaţă tihnită, dar mereu pe drumuri. Căci Scarlat Cantacuzino a fost trimis la legaţia din Bruxelles, din 1911, iar după doi ani, la Haga. În pragul Marelui Război, a fost retrimis la Paris, ca secretar de legaţie, unde a rămas până la finalul conflagraţiei. Aici s-a născut şi unicul copil al familiei, Armanda. 

Precipitările din mediul internaţional i-au permis lui Scarlat Cantacuzino să-şi afirme ideile şi i-au deschis uşile pentru o activitate diplomatică efervescentă, cum se cade. Avea viziuni progresiste tânărul Cantacuzin. Iată, într-o vreme în care clocoteau pornirile naţionaliste, el propovăduia uniunea şi pacificarea Balcanilor, să uităm aşadar de diferenţe între popoare, de ciocniri între creştini şi musulmani. „Să fim europeni!“, îndemna el, să se audă şi la Paris, şi la Bucureşti, şi mai departe. 

image

Foto: Armanda Cantacuzino

Rolul decisiv l-a avut, însă, spre sfârşitul conflagraţiei mondiale. În 1918, România a încheiat pacea de la Buftea cu Puterile Centrale. Atunci, când guvernul Marghiloman a chemat reprezentanţii români din statele Antantei, a rămas numai Cantacuzino, care a militat pentru cauza românească la Paris şi pe lângă aliaţi. A fost ultima verigă de legătură, care a deschis culoarul spre reintrarea în război şi participarea la tratatele de pace de la Paris. A fost alături de doctorul Ioan Cantacuzino, vărul său, un element-cheie atunci când s-au purtat negocierile pentru pace.

„Acel gardian vigilent“

A păstrat însă freamătul diplomatic la frecvenţe prea reduse, iar uneori asta a lucrat în detrimentul său. De pildă, I.G. Duca, intransigent şi incisiv, reţinea în „Amintiri politice“ că, înainte de intrarea în război a României, personalul diplomatic de la Paris nu se străduia îndeajuns: şi dacă pe şeful legaţiei, Alexandru Lahovary, îl acuza că era „mai francofil decât francezii“,  pe Jeannot Lahovary, consilier la legaţie şi fiul sus-numitului, îl declara, franc, „complet incapabil“; lui Cantacuzino îi recunoaşte reputaţia conferită de activitatea sa literară, însă îl acuză de germanofilism, ultimul resort la care se recurgea în atacurile politice din acea vreme. Argumente rezonabile existau pentru ambele opţiuni, în orice caz.

A rămas, fără îndoială, de netăgăduit influenţa sa în construirea relaţiilor franco-române. Scarlat Cantacuzino a fost o piesă esenţială a diplomaţiei româneşti în preajma Marelui Război. Susţine şi scriitorul Henry Louis Dubly, în „Le Prince poète au Jardin des Lettres françaises“, făcând în acelaşi timp şi un rezumat al activităţii sale diplomatice: „La Paris, el a fost acel gardian vigilent care scrutează în depărtare şi care ştie să prevină furtunile şi consecinţele lor. Singurul său scop, pasiunea sa, erau de a face să fie cunoscută şi iubită în Franţa adevărata faţă a ţării sale, România şi să fie admirată acolo naţiunea franceză. El s-a străduit a concilia cu pacea justele revendicări ale patriei sale“. A fost, în felul lui, un întregitor. 

Toţi poeţii francezi

Foto: Charles Adolphe a fost un domn mereu îmbrăcat elegant. Cunoscuţii spuneau că, indiferent de sezon, purta cămaşă cu gulerele tari şi cravată - şi avea un mod propriu de a-şi face nodul.

image

Anii petrecuţi în spaţiul francofon l-au apropiat pe Scarlat Cantacuzino de celebrităţile politice şi, mai ales, culturale ale vremii. Era o prezenţă agreabilă şi frecventabilă în saloanele pariziene, în care se regăseau şi Stéphane Mallarmé, André Breton, dar şi conaţionalele Elena Văcărescu, Martha Bibescu şi Anna de Noailles. Dintre toţi, însă, a legat o prietenie strânsă, pe viaţă, cu Paul Valéry. S-au cunoscut în 1902, în plin avânt tineresc carevasăzică, în salonul din Quai de Passy al poetului Francis Vielé-Griffin. I-a adus împreună pasiunea pentru poezia simbolistă, curent care era la modă în Europa acelor ani. 

Scarlat Cantacuzino devenise deja Charles Adolphe Cantacuzène – un pseudonim potrivit pentru publicul francez – când debutase, la 21 de ani, cu volumul „Les sourires glacés“ („Zâmbetele de gheaţă“). Aşadar, înainte de a deveni diplomat, a fost mai întâi poet, iar pseudonimul său va cunoaşte, de fapt, reputaţia internaţională. Împreună cu Valéry, a crescut literar sub grija bătrânului Mallarmé. Era musafirul din fiecare marţi după-amiaza în salonul lui Mallarmé, căruia i-a plăcut talentul lui Charles Adolphe şi-l aprecia cuprinzător: „raritate, rezumată aici printr-o magie“. A fost un talent apreciat ori de câte ori s-a ivit ocazia şi în cele mai inspirate feluri. De pildă, în 1928, a participat la un banchet dat în cinstea poeziei. Mofturi pariziene de secol XX, s-ar zice astazi. La această sindrofie, Valéry n-a putut ajunge, dar i-a trimis un răvaş prietenului său: „Vă dedic, împreună cu toate complimentele mele, această sentinţă: este o mare glorie pentru Franţa că toţi poeţii francezi nu sunt francezi“. 

Dintre poeţii simbolişti români de limbă franceză, cel mai marcant desigur a fost Charles Adolphe Cantacuzène, care frecventase zilele de primire ale lui Stephane Mallarmé în rue de Rome şi-i primise acolada, sau, cum spunea Perpessicius, mirungerea. Şerban Cioculescu

Charles Adolphe Cantacuzène a intrat în antologiile literare încă din timpul vieţii. A scris cu pasiune, a scris mult – 44 de volume de poezie, eseuri şi critică literară! A scris în franceză şi nu s-a preocupat de popularitatea sa în România. Era recunoscut în Franţa şi era bine. Postum, a fost tradus parţial de Ştefan Augustin Doinaş, dar a intrat şi în atenţia criticului Şerban Cioculescu, care aprecia că „dintre poeţii simbolişti români de limbă franceză, cel mai marcant desigur a fost Charles Adolphe Cantacuzène, care frecventase zilele de primire ale lui Stephane Mallarmé în rue de Rome şi-i primise acolada, sau, cum spunea Perpessicius, mirungerea. (...) L-am întrezărit pe rarul poet la anticariatele fraţilor Pach, «buchinând», ca pe cheiurile Senei. Mi-a părut un prestigios supravieţuitor al epocii care realizase «la douceur de vivre»“.

Marele maestru al anticarilor

image

Imaginea cu Charles Adolphe cutreierând străzile şi anticariatele este o constantă a vieţii sale. A fost mare bibliofil, domnule! Cărţile erau pasiunea lui. A colecţionat riguros cele mai vechi, rare şi frumoase manuscrise şi cărţi. Biblioteca sa imensă cuprindea cărţi rare din secolele XVII-XVIII, cu autori precum Voltaire, Rivarol, Mallet du Pan, cărţi care aparţinuseră lui Gaston d’Orleans ori Prinţului de Ligne. George Potra reţinea, în volumul „Din Bucureştii de ieri“, această secvenţă: „După aspect, mers şi înfăţişare, părea că e un nobil de la Curtea Regelui Soare şi singurul lucru care-i lipsea, în afară de îmbrăcămintea epocii, era peruca. Era înalt, masiv, poate un adevărat Hercule în tinereţea lui. (...) Pornea în fiecare zi înspre anticari. Îi vizita pe toţi, de la cei mai mici şi neexperimentaţi până la cei mai bătrâni şi mai pricepuţi, pe cei cu tarabe şi dulapuri, după cum şi pe acei care-şi exercitau negoţul în prăvălii. Cumpăra 10-20 de volume pe zi (bineînţeles, franţuzeşti şi în special volume vechi, cărţi româneşti nu-l interesau) şi, fără să le învelească în hârtie sau altceva, pleca tacticos cu ele, la subsoară, spre casă. Într-o anumită vreme, plătea cinci lei fiecare volum. Mai târziu, ajunsese să plătească zece lei volumul, iar cu timpul, chiar 20 de lei. Cu el nu era tocmeală, toţi negustorii ştiau preţul ce oferă, pentru care motiv“. Această dulce obsesie pentru cărţi, pe care şi-a păstrat-o până la sfârşitul vieţii, a fost şi cea care l-a măcinat, când totul a dispărut în flăcările lui 1949. Numai o mică parte dintre volume au fost salvate, fiind mutate pe la cunoscuţi, doar pentru că avea în gând să-şi reorganizeze biblioteca. 

Pe General Berthelot 22, e linişte

image

Foto: Julietta Cantacuzino, născută Missir, a moştenit casa din General Berthelot de la părinţii săi

La intersecţia străzilor General Berthelot şi Theodor Aman, se află casa în care au locuit Charles Adolphe şi Juliette, moştenită de la familia Missir. Are şi ea istoria ei: în comunism, casa a fost ocupată de diverse instituţii de stat. După Revoluţie, instituţiile au fost înlocuite de diverse mici firme. Dinu Roco – ginerele lui Charles Adolphe şi soţul Armandei – s-a preocupat după 1990 cu recuperarea casei: „Tatăl meu a făcut o acţiune în constatare la tribunal să afle cine stă în casă şi în baza cărui act. S-au parcurs cele trei niveluri ale instanţelor, iar judecătorii erau uimiţi cum cineva poate să aibă atâta înverşunare să rămână într-o casă fără să aibă acte“, poveşte Mihaela Roco. În 2000, s-a reaprins focul în casa lui Charles Adolphe: grădina şi casa au fost cuprinse de un incendiu devastator. „Jumătate din casă a ars. Am aflat de incendiu de la radio, la 6.00 dimineaţa, când s-a spus că arde în General Berthelot de la ora 3.00. Nici nu s-a sinchisit cineva să ne dea un telefon să ne spună că arde aici“, continuă Mihaela Roco. Acum domneşte din nou liniştea la numărul 22, casa a fost reabilitată şi este raiul celui mai jucăuş ciobănesc german din oraşul acesta.

Mihaela Roco, nepoata lui Charles Adolphe Cantacuzène:  „A fi boier nu înseamnă că trăieşti în lux, ci să fii un om vrednic, care face bine“

Mihaela Roco (foto dreapta) este profesor la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei din cadrul Universităţii din Bucureşti şi cercetător la Institutul de Psihologie al Academiei Române. Acest curriculum vitae foarte prescurtat este totuşi suficient pentru a susţine descendenţa sa din „ramura culturală“ a Cantacuzinilor. Mai mult intelectuali şi mai puţin boieri în înţelesul tradiţional al cuvântului. Mihaela Roco trăieşte în casa lăsată moştenire de bunicii săi, Charles Adolphe şi Julietta Cantacuzène, şi a înţeles pe deplin cât de fragilă este memoria: amintirea celor care au mişcat România înainte trebuie preţuită, îngrijită şi, mai ales, onorată. 

image

„Weekend Adevărul“: Din ce ramură a familiei Cantacuzino aparţineţi?

Mihaela Roco: Charles Adolphe Cantacuzino, bunicul meu, este din ramura Drăghici. Este nepot de fiu al Caimacamului Constantin Cantacuzino.

Ce amintire a bunicului păstraţi?

Eu aveam 2 ani şi jumătate când a murit, dar ştiu despre el din relatările părinţilor mei. Era un om de o bunătate şi o politeţe extraordinare şi aceste trăsături s-au transmis şi către mama mea, unicul său copil. El era diplomat de carieră şi a fost detaşat în Franţa şi în Ţările de Jos. Era foarte apreciat. De pildă, prim-ministrul francez Jean Louis Barthou a dat un dineu în cinstea lui ca să-l felicite pentru că era un mare prieten al Franţei şi a apreciat faptul că-şi iubea foarte mult ţara. În momentele critice de la sfârşitul Primului Război Mondial, când s-au întrerupt relaţiile cu Antanta, el a fost singurul diplomat care a păstrat legătura României cu ţările aliate din Vest. Acest lucru a facilitat sprijinul Vestului pentru România şi a permis vărului lui primar, doctorul Ioan Cantacuzino, să semneze Tratatul de la Trianon. A semnat şi el un tratat de pace, cu Turcia, la Sèvres.

Cum percepeţi astăzi statutul de boier?

A fi boier cred că înseamnă să fii un om vrednic, care se ţine de cuvânt, care face bine şi eventual să ai şi puterea materială şi pregătirea profesională să duci la îndeplinire aceste ţeluri. Statutul de boier nu este unul material. Este prost când se absolutizează partea materială şi se pierd aspecte umane esenţiale. Puterea financiară conferea, într-adevăr, o anumită putere, însă vedeţi că puterea stă şi în latura spirituală, în cea de valori şi moralitate. Marile tragedii ale omenirii sunt cauzate mai ales de criza morală, nu de criza materială. Boier nu înseamnă că trăieşti în lux, în bogăţie. Bunicii mei, de pildă, au trăit într-un mod auster, nu erau oameni care să-şi permită nu-ştiu-ce deplasări – dimpotrivă, când a fost să plece odată în Franţa, bunicul a trebuit să caute bani peste tot ca să meargă. Nu au pus bază pe latura materială. Baza materială trebuie să fie un argument ca să slujeşti nişte valori, să ajuţi. Or, boier a însemnat şi altceva în istoria acestei ţări: dacă ne uităm la istoria Cantacuzinilor, ei au fost cei care au creat cultura, care au adus cărţi, idei, au slujit religia, au condus armate, au construit aşezăminte.

Noblesse oblige

În comunism s-a prelucrat această imagine a burgheziei moşiereşti care dirijează capitalul în propriile interese?

Nu ştiu dacă numai în comunism. Cred că e o mentalitate care s-a creat – „Vai, ce are boieru’! Vai ce face boieru’!“. Pentru că numărul oamenilor care aveau avere era destul de mic faţă de populaţia ţării. Însă mulţi dintre ei, odată cu propriii lor copii, îi trimiteau la studii şi pe copiii de oameni fără mijloace materiale, dar foarte talentaţi. Mihai Viteazu, George Enescu au fost sprijiniţi de Cantacuzini când erau tineri. Era un fel de bursă, dacă vreţi. Cred că marile familii boiereşti asta au făcut: au sprijinit realizari economice, artistice, religioase, pe scurt cultura şi civilizaţia, chiar dacă nu toţi şi-au onorat statutul.

image

Foto: Dinu Roco, ginerele lui Charles Adolphe, a trăit momentul dramatic al evacuării din casă de către comunişti, însă după Revoluţie a reuşit să o recupereze. În fotografie, alături de nepoţii săi, Charles şi Armanda

Ce înseamnă azi numele Cantacuzino?

O asemenea ascendenţă nu-ţi oferă niciun fel de beneficiu. Dimpotrivă, te obligă să te comporţi aşa cum ţi-e numele. Ba chiar a fost un handicap. Când a venit comunismul, a existat mentalitatea să distrugi tot ce a fost înainte. În 1949, înainte de naţionalizare, comuniştii le-au pus în vedere bunicilor şi părinţilor mei că trebuie să elibereze casa – care era singurul bun pe care-l aveau –, deşi bunicul n-a făcut politică, iar singura avere erau cărţile şi corespondenţa cu cei mai mari poeţi simbolişti. Au ars cărţile din bibliotecă şi scrisorile. Am fost daţi afară pentru că eram Cantacuzino. Apoi, după ce a trecut această perioadă de emoţii negative, au venit şi i-au cerut mamei corespondenţa, acte care să arate ce a făcut pentru ţară în perioada cât a fost diplomat.

„Transmiteţi că sunteţi bolnavă“

Cum s-au descurcat părinţii în timpul comunismului?

S-au descurcat greu. La un moment dat, tatălui i s-a pus în vedere să divorţeze de mama pentru că se numea Cantacuzino. L-au dat afară din barou şi nu îl mai angaja nimeni. Au rămas fără bani şi bunica, din pensia de urmaş a celuilalt bunic, inginerul Mihail Roco, ne-a întreţinut o vreme.

Aţi fost crescuţi într-un spirit de disidenţă?

Disidenţa însemna să gândeşti independent, să-i ajuţi pe cei ce au pierdut mai tot, să faci ceva bun şi să refuzi propaganda. Pur şi simplu, ne-au spus să facem lucruri bune, demne şi corecte pentru că doar aşa ne putem onora trecutul şi familia.

Aţi avut vreo problemă din cauza „originii nesănătoase“?

Au fost limitări la şcoală, începând cu admiterea la liceu. În plus, nu mi-au dat voie să plec în străinătate, de frică să nu rămân acolo. De pildă, înainte de ’89, am primit o invitaţie în străinătate – am fost la Institutul de Psihologie al Academiei după ce am terminat facultatea ca şef de promoţie, apoi am trecut la facultate prin concurs – şi a venit imediat o tovarăşă: „Ce faceţi?“. I-am zis că mă gândesc dacă să accept invitaţia. Mi-a spus clar: „Nu mergeţi nicăieri. Transmiteţi că sunteţi bolnavă“. Am înţeles. Dar am fost răsplătită după Revoluţie cu colaborări ştiinţifice. În Vest, am ieşit prima dată din ţară după ’90, când s-au deschis graniţele. Am fost invitată în diverse ţări şi peste tot mi s-a cerut să rămân. Dar ştiind ce viaţă cumplită au avut părinţii mei, n-am putut să-l las pe tata singur, chiar dacă acolo aveai alte şanse să te realizezi.

Ramura ştiinţifico-culturală

Cum aţi ales să studiaţi psihologia?

Noi aveam mulţi profesori înlocuitori, nu de foarte bună calitate – pentru că ei fuseseră daţi afară. În liceu, la limba franceză aveam o profesoară care nu era de rea credinţă, dar nu prea ştia. Eu o tot corectam. Până când mi-a spus că mă dă afară din clasă: „Îţi baţi joc de mine?!“. „Cum să-mi bat joc de dumneavoastră? Nu înţeleg de ce vă supăraţi pe mine, nu vreau decât să spun cum e corect. Dacă vreţi să lăsaţi greşit, lăsaţi.“ M-a chemat în pauză: „Ştii ce? Înainte să vin la clasă, vii în cancelarie şi te uiţi peste lecţia mea?“. Am ales psihologia pentru că am vrut să cunosc mai bine oamenii, de ce acţionează într-un anumit fel, să pot să-i ajut. Am avut şi norocul că am prins perioada în care nu se mai intra la facultate pe dosar, după originea socială. Am intrat prima după examenul de admitere şi am terminat tot prima.

image

Foto: Fraţii Mihail şi Mihaela Roco, precum şi copii lui Mihail Roco - Armanda şi Charles - au urmat cariere academice, în tradiţia familiei

Ca şi fratele dumneavoastră, Mihail Roco, aveţi o carieră academică şi universitară. Continuaţi, practic, această idee a „ramurii ştiinţifice a Cantacuzinilor“.

Fratele meu este iniţiatorul nanotehnologiei  în lume şi este membru al mai multor academii de cel mai înalt prestigiu. A inspirat aceste sentimente de respect, de pasiune faţă de ştiinţă şi copiilor lui, care-şi desfăşoară activitatea în domenii ştiinţifice de vârf, de mare actualitate. Studiază în America, la cele mai mari universităţi. Armanda este post-doctoral în microbiologie, ca Ioan Cantacuzino, vărul străbunicului ei, iar Charles este aproape doctor în bioinginerie. Amândoi merg pe aceeaşi tradiţie a valorilor ştiinţifice şi culturale ale familiei Cantacuzino. Asta să fie recompensa morală pentru înaintaşi.

Ce înseamnă responsabilitatea

Charles Adolphe Cantacuzino este, probabil, mai cunoscut în Franţa decât în România. Cum credeţi că s-ar putea schimba situaţia?

Este cunoscut şi la noi în sfera literară, poate mai puţin cunoscut publicului larg. Şerban Cioculescu l-a descris ca fiind cel mai cunoscut poet român într-o limbă străină în secolul trecut. Noi am vrea, în memoria bunicului nostru, să publicăm o carte despre el, în care să cuprindem întreaga însemnătate a carierei sale literare şi diplomatice.

Aveţi o dublă descendenţă – Cantacuzino, din partea mamei, şi Cantemir, din cea a tatălui. A fost ultima alianţă matrimonială între cele două familii. Povestiţi-mi despre bunicul patern.

Bunicul meu patern a fost inginerul Mihail Roco. La fel ca Charles Adolphe, şi acest bunic ne-a oferit modele pozitive. A avut o serie de realizări: a înfiinţat „Gazeta matematică“, cu alţi cinci colegi, din banii lor; a construit Muzeul Antipa – nici atunci nu erau bani pentru cultură – şi l-a ajutat pe Antipa să facă totul gratis; a făcut Observatorul Astronomic de la Filaret şi este primul care a realizat sistemul de îmbunătăţiri funciare din România. În plus, a construit cu Anghel Saligny podul de la Cernavodă. E un episod anecdotic: Mihail Roco a trecut pe sus, în prima locomotivă care a traversat podul, iar dedesubt a stat Saligny, ca, dacă se prăbuşea podul, să cadă peste el. Iată ce înseamnă responsabilitatea!  

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite