SERIAL Boieri mari. Episodul #1. Ce ne mai leagă de marile familii boiereşti de odinioară

SERIAL Boieri mari. Episodul #1. Ce ne mai leagă de marile familii boiereşti de odinioară

EPISODUL 1 În fiecare vineri, vreme de 16 de săptămâni, vom prezenta istoriile mari şi mici ale celor mai importanţi oameni din trecutul boieresc al acestei ţări. Nu sunt istorii de manual, nu vorbim în termeni de spiţe de neam.Scriem jurnalistic, omeneşte. Am săpat în cufăr, am pus blazon peste blazon şi acum vă spunem ce-am găsit. Fapte, poveşti, oameni, varietăţi. Vieţile boierilor mari.

Se face că prinţul Scarlat Callimachi, aflat la un mare proces în interbelic, e întrerupt brutal, chiar în timpul pledoariei, de către preşedintele completului militar, un colonel magistrat. Vorbea prinţul despre poporul român, cine ştie ce spunea. „Ce legătură ai dumneata, domnule Callimachi, cu poporul român?“. „Patru domnitori şi un mitropolit!“, ar fi venit imediat răspunsul.

Prinţul Callimachi revenise în ţară după ce absolvise Dreptul la Paris, era mare jurnalist, eseist şi poet. Simpatiza cu mişcarea ilegalistă a comuniştilor, deşi această adeziune nu-i va aduce mare lucru – în ’48, va fi numit director al Muzeului Româno-Rus şi apoi, treptat, va fi marginalizat de către apostolii lui Stalin în România. Numai că, în faţa judecătorului militar, „prinţul roşu“ avea dreptate: familia sa era pe pământ românesc încă din secolul XVIII. Venise din Constantinopol, din cartierul Fanar. Familia Callimachi dăduse României patru domnitori şi un mitropolit.

Întrebarea judecătorului, poate uşor profetică pentru vremea ei, pare însă un pic mai relevantă astăzi. Ce legătură mai au domnii Callimachi, Cantacuzino, Ghica şi Stirbey cu o Românie prea împovărată ca să nu fie nostalgică după comunism şi prea amnezică pentru a da importanţă domnitorilor şi mitropoliţilor din veacuri demult trecute? Aparte de câteva fotografii aşezate pe holurile unor instituţii şi de nişte anecdote incomplete, ce mai ştim noi astăzi despre boierii României de odinioară?

Despre familiile boiereşti au fost publicate studii, jurnale, memorii, monografii, evocări, reeditări şi alte mărturii. Această literatură cu ştaif e arhisuficientă pentru oricine vrea să cunoască trecutul României prin filtrul istoriilor de familie ale marilor boieri de altădată. Numai că, haideţi să fim sinceri, le citim numele acestor oameni şi le privim arborele genealogice exact ca nişte analfabeţi funcţionali: îi recunoaştem, putem chiar să reproducem câteva întâmplări aleatorii din vieţile lor, însă nu prea înţelegem exact de ce facem asta. Ce le datorăm şi de ce le datorăm.

Familiile acestea sunt o legătură esenţială între trecutul voievodal crud şi prezentul voievodal crud al României. Or, cine nu-şi cunoaşte trecutul e obligat să-l repete, nu are viitor şi e asemenea unui copil care nu-şi cunoaşte părinţii. Toate, la un loc. E banal, dar aşa merg lucrurile.

Totuşi, ce-o fi aşa minunat la aceşti nobili vechi? Că aveau bani? Că aveau mulţi bani? Putere? Ce-a mai rămas din lumea aceasta, în afară de conacele şi apartamentele somptuase şi în afară de tablourile de familie şi mobila scumpă? E vorba despre vanităţile şi orgoliile lor sau despre tacâmurile preţioase şi mărgelele scumpe? E doar farmecul unei bunăstări moştenite? Ce-au făcut, de fapt, aceşti oameni pentru România, pentru noi, şi de ce au făcut aceste lucruri?

Făuritorii României Mari

Trebuie neapărat să recuperăm istoria vechilor elite româneşti, e deja târziu. Trebuie să redeschidem cuferele bunicilor bunicilor noştri şi să suflăm praful. Chiar şi doar pentru farmecul istoriilor dramatice uitate acolo. Începem! Începem acest serial despre marile familii boiereşti şi despre istoriile lor întinse de-a lungul a sute de ani. Nu e o pledoarie pentru supravieţuire. De fapt, nu e nicio pledoarie aici. Am adunat date importante, am strâns fotografii, mărturii vechi şi interpretări noi. Ne-am întâlnit cu ultimii descendenţi şi cu cei mai pasionaţi istorici. Nu mai avem nicio scuză. În fiecare vineri, vreme de 16 de săptămâni, vom prezenta istoriile mari şi mici ale celor mai importanţi oameni din trecutul boieresc al acestei ţări. Cu tot cu anii de domnie!, dacă dumneavoastră consideraţi. Zeci de familii, fiecare cu zeci de strămoşi şi cu mai mulţi moştenitori. Totul, după un slalom sănătos printre capcanele seducătoare ale miturilor istorice. Da, acestea sunt capcane, n-ai ce să faci.

În 2018, România va aniversa centenarul Marii Uniri. Dar nimeni nu poate sărbători mituri şi frânturi de istorie. Începem precoce, ne pregătim. Aceştia sunt oamenii care au făcut România modernă, România Mare. Au fost odată...

„Vremea este a ne deştepta“

De la Moldo-Valahia la România Mare, familiile boiereşti au influenţat decisiv istoria politică, socială, economică şi culturală a teritoriilor româneşti. Reformatori, revoluţionari sau oameni politici, boierii au fost cei dintâi şi mai importanţi agenţi ai modernizării României.

Este adevărat, modernizarea nu trebuie privită la singular, căci ea este doar o parte dintr-un mai amplu tablou. În secolul XVIII şi mai ales în secolul XIX, Imperiul Otoman, trecut printr-o serie de eşecuri, pune accentul pe reformarea şi modernizarea propriului sistem politic. Consecinţa: imperiul nu mai contraatacă schimbările din teritoriile aflate sub dominaţia sau influenţa puterii otomane. În plus, la începutul secolului XIX, Rusia îşi asumă misiunea de ţară civilizatoare, chiar dacă imixtiunea sau influenţa sa în treburile interne sunt uneori o frână în dezvoltare. Dar contribuţia determinantă rămâne cea a Occidentului. Elita românească vorbeşte despre sincronizare, îşi afirmă nevoia de a fi în rând cu cei mai mari din Europa. „Vremea este a ne deştepta“, scrie Dinicu Golescu la începutul secolului XIX, după ce călătoreşte în Vest. „Oare noi, pe lângă cele puţine ce ştim, n-am putea să ne mai împrumutăm de la dânşii?“, se întreabă şi Eufrosin Poteca, cleric cu şcoli la Pisa şi la Paris. Boierii educaţi la marile universităţi occidentale se întorc acasă şi, de aici, îşi reclamă locul în Europa un pic mai civilizată. Aderă la idealurile vestice, cu toate moravurile şi modelele lor.

„Mai întâi, soluţia e imitaţia şi împrumutul, indiferent că e vorba despre codul civil francez ori despre ideile de libertate şi egalitate ale revoluţiilor europene. Încet, se conturează şi un model autohton, construit însă pe scheletul de import. În ciuda rezistenţei unei societăţi mai degrabă conservatoare, schimbările sunt vizibile: sunt urmărite transformarea şi regândirea întregului sistem politic, administrativ, economic, legislativ, redefinirea tradiţiei, a familiei, a raporturilor cu Biserica, a identităţilor sociale“, susţine istoricul Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. Acest proces presupune şi consolidarea unei clase de intelectuali, majoritatea proveniţi din familii înstrărite. Tranziţia e lungă, interminabilă ar spune mulţi. Dar totul începe datorită entuziasmului unor boieri călători, ambiţionaţi să transforme România într-o ţară occidentală. Se întâmpla acum peste 200 de ani.

„Aristocraţia e o stare de spirit“

„Aristocraţia e o stare de spirit“, i-a scris odată un ziarist snob moştenitorului uneia dintre familiile boiereşti prinse în infografia din paginile următoare. Bărbatul, un erudit inginer, a privit textul şi a surâs înţelegător, duios. Numai simţul umorului a salvat situaţia. De ce această gravă, nepermisă greşeală?

 

Cum ieşea boierul la bulivar

Landouri şi caleşti, carete şi docare trase de până la doisprezece cai, harnaşamente colorate, vizitii cu straie alese şi arnăuţi cu uniformă. Astfel trebuia să iasă un boier din reşedinţa sa somptuasă, la bulivar. Trăsurile scumpe se cumpărau de la Viena Paris sau Londra şi puteau costa cât o moşie. Cele mai ieftine puteau fi cumpărate de la noi, de la Braşov – braşovence, aşa se numeau. Dacă mergeau la „darvala“ (piaţă), nu era nevoie de cine-ştie-ce transport de lux. Însă la vestitele baluri boiereşti ori la invidiatele recepţii garnisite cu mese îmbelşugate, protocolul luxlului era întrucâtva obligatoriu. Tot aşa se afişau boierii şi boiernaşii şi la spectacolele de teatru sau concertele, jocurile de noroc pe mulţi galbeni ori la alte astfel activităţi nobiliare. Clasa boierilor se deosebea categoric de marea masă a românilor – şi nu doar prin stăpânirea pământului şi a aparatului de stat. Un întreg sistem de privilegii fixa o delimitare precisă între boierime şi cei ce puteau fi stăpâniţi. E aici un cerc vicios: ţăranii de pe moşia boierului nu alcătuiau doar baza economică a poziţiei sale sociale, ci îi deschideau acestuia calea spre afirmarea politică.

Astăzi, titlul popular de boier ţine seama de un singur aspect: puterea financiară, bogăţia. Ai bani, eşti boier. Aşa merg lucrurile. Vedeţi, titlul acesta s-a deteriorat atât de mult încât şi-a pierdut complet însemnătatea de altădată. Astăzi, boierul e magnet de pizmă zdravănă. Poate o reminiscenţă a stalinismului românesc, când boierul era considerat exploatator, poate simpla invidie stârnită de comparaţie, nici nu are importanţă.

Altceva era nobilimea odinioară. Ca să fii boier în România de-acum 100 de ani şi chiar de mai înainte, trebuia să ai un capital economic sănătos, de o natură aparte – castele, conace, moşii –, un capital social şi un capital simbolic. Fiecare dintre acestea, la fel de importante. „De pildă, capitalul social trebuie întreţinut prin tot felul de serate, valsuri şi dineuri, ceaiuri şi vizite multe. Şi, chiar dacă nu pare cine-ştie-ce muncă să dai «Bună ziua!» la chermeze şi oficii, capitalul social al unui nobil de România a fost dintotdeauna de importanţă aleasă. Este, practic, reţeaua de relaţii pe care e obligat s-o aibă orice om puternic“, explică istoricul Filip-Lucian Iorga.

Capitalul simbolic l-a făcut însă pe boier cu adevărat boier. Adică farmecul, carisma, acel „Je ne sais quoi“ sau acel Factor X, dacă vreţi. Nu e vorba doar de o distanţare de manierele vulgului, nu e doar înţelepciunea ori felul în care poartă pălăria şi bastonul. Boierul trebuie să fie om de lume, savant, dar practic, salonar, dar popular. Asta-nseamnă să fii boier mare. Nu funcţia îl face pe boier. Există familii foarte vechi care nu au deţinut niciodată mari dregătorii, aşa cum există familii foarte bogate, care au dat domnitori, dar de extracţie mai modestă. Chiar şi boieri în şalvari cu işlic au fost în România, trebuie să ne credeţi.

De pildă, capitalul social trebuie întreţinut prin tot felul de serate, valsuri şi dineuri, ceaiuri şi vizite multe. Şi, chiar dacă nu pare cine-ştie-ce muncă să dai «Bună ziua!» la chermeze şi oficii, capitalul social al unui nobil de România a fost dintotdeauna de importanţă aleasă. Este, practic, reţeaua de relaţii pe care e obligat s-o aibă orice om puternic.

Filip-Lucian Iorga, istoric

Pe lângă perspectiva socială, care determină comportamentul şi maniera de afirmare a propriei identităţi, şi pe lângă perspectiva economică, care defineşte statutul boieresc, implicarea boierimii în funcţiile politice, militare şi administrative ale statului era un soi de interes obligatoriu. De la sfatul domnesc al lui Constantin Brâncoveanu, cele mai multe dregătorii sunt moştenite sau, în orice caz, tranzacţionate de la o generaţie la alta. E perioada marilor ctitorii – iar aceasta dă măsura exactă a influenţei şi a moştenirii pe care au lăsat-o nobilii din România.

De fapt, aristocraţia nu e doar o stare de spirit – oricât de bogat spiritual s-ar simţi un oarecare ziarist. Aristocraţia e despre genealogie, capital şi istorie. E despre moştenirea concretă şi simbolică a celor mai importante nume din România. Veţi vedea, începând de astăzi, în fiecare vineri, în „Weekend Adevărul“.

 

Mari familii boiereşti

Familia Cantacuzino

Cantacuzinii s-au stabilit în spaţiul românesc la începutul mileniului II, ca descendenţi ai împăraţilor bizantini. Indeferent de cum s-a răsfirat arborele genealogic pe malurile Bosforului, cert e că au dat domnitori în Principatele Române. Peste 30 de personalităţi române îşi leagă numele de această familie: de la Cantacuzino „Nababul“ (foto) – om politic român, la „Bâzu“ Cantacuzino – as al aviaţiei militare, până la Ion Cantacuzino – fondator al şcolii româneşti de imunologie şi patologie experimentală. În fine, moştenirea lor cuprinde şi edificii emblematice ale turismului românesc, precum castelul din Buşteni şi palatul de pe Calea Victoriei din Bucureşti.

Familia Bibescu

Istoria familiei Bibescu cuprinde poveşti romanţioase şi intrigi cu prinţi şi prinţese. Bibeştii se înrudesc cu Brâncovenii – Gheorghe Bibescu a fost descendent al domnitorului Constantin Brâncoveanu. Dar, în genealogia familiei, probabil că cel mai puternic au strălucit femeile: Martha Bibescu (foto), romancieră, poetă şi memorialistă, s-a născut în familia Lahovary şi s-a căsătorit cu prinţul George Bibescu; Ana Bibescu Brâncoveanu a fost o scriitoare mai puţin exploatată public în contemporaneitate decât Martha, dar care şi-a petrecut viaţa tot în Franţa, fiind căsătorită cu contele de Noailles. Ana şi Martha au fost înmormântate în acelaşi cavou din cimitirul Père-Lachaise din Paris, la numărul 6.

Familia Suţu

Familia Suţu s-a stabilit în ţările române în secolul al XVII-lea, unde mulţi dintre membriau ajuns pe tronul Principatelor Române sau în administraţie. De altfel, veacul fanariot a fost încheiat de Alexandru Suţu în Ţara Românească şi Mihail Suţu în Moldova. Căci boierii Suţu erau neam fanariot, originari din Epir şi activi în Bizanţ. Printre numele importante ale familiei Suţu se află academicianul şi medicul legist Alexandru, care l-a tratat pe Mihai Eminescu la Mărcuţa,  academicianul Mihai, care e considerat fondatorul numismaticii româneşti şi cronicacul Rudolf Suţu din Iaşi. În Capitală, memoria familiei e păstrată de palatul care astzi adăposteşte Muzeul Municipiului Bucureşti. 
Irina şi Grigore Şuţu

Familia Florescu

Floreştii sunt o familie boierească din Ţara Românească, care a apărut în secolul al XV-lea. Pe atunci, Vintilă Florescu era membru în Divanul lui Vlad Ţepeş şi înalt demnitar sub Radu cel Frumos. Numele Florescu a înflorit în societatea românească mai mult în secolul al XIX-lea, când mulţi dintre membrii familiei au plecat să studieze la Paris, apoi s-au întors în Principat şi s-au implicat în Revoluţia Paşoptistă. Între personalităţile marcante în istoria română din neamul Floreştilor, se numără Alexandra, partenera lui Nicolae Bălcescu şi scriitorul şi criticul literar Bonifaciu Florescu, fiul nelegitim al revoluţionarului Bălcescu.

Familia Callimachi

În epoca fanariotă, Callimachi a fost una dintre cele mai proeminente familii boiereşti din zona Moldovei, care a dat mulţi domnitori. Boierii s-au ridicat din rândurile răzeşilor din regiunea Orhei, Basarabia. Dintre domnitorii moldoveni ai familiei Callimachi, istoria a reţinut mai ales episodul fostului domn al Moldovei Scarlat Callimachi (foto), care a fost împiedicat să urce pe tronul Ţării Româneşti de Revoluţia din 1821 a lui Tudor Vladimirescu. Peste mulţi ani, un alt Scarlat Callimachi avea să intre în rândurile agitatorilor comunişti. Aşa merg lucrurile. Astăzi, familia are urmaşi, pe poetul Andrew Callimach.

Familia Ghica

Dinastia Ghica este una dintre cele mai vechi familii boiereşti din Principatele Române, în care s-au născut numeroşi domnitori valahi şi moldoveni, dar şi, mai târziu, oameni politici şi academicieni români. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica a fost cel care a promulgat emanciparea tuturor ţiganilor din Moldova, fiind şi ultimul domnitor al Moldovei înainte de alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în 1859. În Bucureşti, amintire a familiei stă impunătorul palat Ghica Tei, ridicat de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica (foto) în 1822, pe locul fostei case părinteşti. Moştenirea sa include şi înfiinţarea Şcolii de la Sfântul Sava şi a Societăţii Filarmonică.

Familia Racoviţă

Boierii Racoviţă sunt originari din Moldova. Iniţial, până în secolul al XVII-lea, se numeau Cehan, dar începând cu Ion Racoviţă Cehan, s-a renunţat la acest nume. În Evul Mediu Târziu şi în zorii Epocii Moderne, membrii familiei Racoviţă erau mari vornici şi mari logofeţi – în fine, mari dregători, carevasăzică administratori şi judecători –, dar şi domnitori ai Moldovei şi ai Ţării Româneşti. Din această familie provin şi intelectuali români de marcă, precum Alecu Racoviţă, profesor de drept comercial la Colegiul „Sfântul Sava“, dar şi Emil Racoviţă (foto), marele speolog român, cunoscut pentru expediţia sa în Antarctica, din 1897.

Familia Beldiman

Beldimanii sunt o familie boierească din Moldova. Probabil că astăzi cel mai cunoscut membru al dinastiei este Alexandru Beldiman, născut în 1831, fiul boierului Vasile Beldiman şi nepotul vornicului Alexandru Beldiman. Alexandru Beldiman (foto) a fost unul dintre cei mai cunoscuţi ziarişti şi publicişti ai vremii sale, mare partizan al lui Alexandru Ioan Cuza, crezând cu tărie în unirea Principatelor sub domn pământean. Aşa s-a făcut că, după înlăturarea forţată a lui Cuza şi după decizia de a-l aduce pe tron pe Carol de Hohenzollern Sigmaringen, Beldiman a înfiinţat ziarul „Adeverulu“, prin care a dus o propagandă acidă împotriva domnitorilor străini. A făcut ce a simţit. Ziarul a fost închis după 13 numere, dar s-a redeschis ulterior şi a rămas unul dintre cele mai mari ziare de informare din ţară.

Familia Erbiceanu

Saga boierilor Erbiceanu începe la Iaşi, în secolul al XIX-lea, cu Constantin Erbiceanu, istoric, teolog, elenist, membru al Junimii şi al Academiei Române. Om mare, apreciat de Spiru Haret, D.A. Sturdza şi Nicolae Iorga. Povestea se completează cu istoriile personale ale altor membri ai familiei: fiica academicianului Erbiceanu, Constanţa (foto), a rămas în istorie drept fondatoarea şcolii de pianistică românească; Ion Flueraş a fost membru al Consiliului Dirigent al Transilvaniei şi Banatului (1918-1920), deputat ţărănist în România Mare, dar a sfârşit ucis de regimul comunist la Gherla în 1953; Constantin Laurenţiu Erbiceanu se ocupă astăzi de memoria familiei prin intermediul Fundaţiei Culturale Erbiceanu. Un detaliu de atmosferă: domnul Erbiceanu este colocatar cu domnul Neagu Djuvara. 

Familia Văcărescu

Familia de boieri Văcărescu a avut mai mulţi membri de seamă, printre care: Ianache Văcărescu, cumnatul şi omul de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, domnul Ţării Româneşti; filologul şi istoricul Ienăchiţă Văcărescu, autorul primei lucrări despre „regulile şi orînduielile gramaticii rumâneşti“ (1787) şi Elena Văcărescu (foto), cea dintâi femeie din ţara noastră care-a devenit membru de onoare al Academiei Române. În satul Văcăreşti, la 10 kilometri de Târgovişte, se mai află doar ruinele conacelor pe care latifundiarii le-au ridicat de-a lungul secolelor. În ianuarie 1946, Elena Văcărescu şi sora ei Zoe Caribol au donat ansamblul arhitectural Academiei Române. 

Familia Bellu

Sunt puţini cei care n-au auzit de Cimitirul Bellu, finalizat în 1858 pe un teren donat de judecătorul Barbu Bellu (foto centru) administraţiei locale. Aromân de origine, acesta a fost ministrul Culturii în 1862 şi ulterior ministrul Justiţiei. N-a durat mult până când împăratul Austriei Franz Joseph i-a oferit titlul de baron înaltului funcţionar înconjurat de numeroase proprietăţi, alături de ele şi conacul din oraşul Urlaţi, judeţul Prahova. Presa vremii a scris despre Barbu Bellu şi că ar fi adus primul automobil în România, un Peugeot cu patru locuri. Alexandru Bellu, nepotul lui, a avut înclinaţie spre artă: făcea fotografii şi îşi petrecea timpul cu pictori precum Nicolae Grigorescu şi Theodor Amann. 

Familia Kretzulescu

Nicolae Kretzulescu (foto) – şi cu grafia Creţulescu – a fost un om politic liberal, medic şi membru fondator al Academiei Române. Urmaş direct al lui Constantin Brâncovanu, el a pus temeliile Şcolii de Mică Chirurgie, în 1842, la Spitalul Colţea, unde a predat anatomie. Bucureştiul a moştenit de la familia Kretzulescu două clădiri impozante: dacă ajungi pe Calea Victoriei, dai de Biserica Kretzulescu, ridicată între 1720 şi 1722 de logofătul Iordache Creţulescu, iar pe strada Ştirbei Vodă găseşti Palatul Kretzulescu, construit la începutul secolului al XX-lea, cu elemente specifice arhitecturii Renaşterii franceze. 

Familia Brâncoveanu

Familia s-a impus poltic şi diplomatic începând cu secolul al XVI-lea, când mai mulţi membri erau prezenţi în Divanul condus de Mihai Viteazul. Cel mai proeminent membru al dinastiei este Constantin Brâncoveanu (foto), ajuns domn al Ţării Româneşti în anul 1688, păstrându-se în funcţie peste 25 de ani. Anii de guvernare ai „Prinţului aurului“, aşa cum fusese supranumit de turci, au fost marcaţi de un progres economic şi performanţe cultural-artistice şi spirituale, Brâncoveanu fiind ctitorul şi protectorul multor lăcaşuri de cult otodoxe. De altfel, în anul 1992, brâncovenii au fost canonizaţi şi trecuţi în rândul sfinţilor. Ca Ştefan cel Mare. Dintre descendenţii familiei care, de asemenea, s-au impus politic, ca şi cum ar fi dus mai departe o moştenire, au fost domitorii Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, premierii Barbu Catargiu, Nicolae Kretzulescu, Gheorghe Grigore Cantacuzino şi George Manu.

Familia Sturdza

Sturdzeştii au marcat scena politică cu numele lor mai întâi în Moldova din veacurile XVIII-XIX şi ulterior pe cea din România modernă. Câteva exemple: Scarlat Sturdza a fost primul guvernator al regiunii Basarabia, lui i-a urmat Ioan Sturdza, care a urcat pe tronul Moldovei în anul 1822, fiind ulterior succedat de Mihail (foto), important domnitor între anii 1834 şi 1849. Dincoace de Prut, Dimitrie A. Sturdza a fost de patru ori în funcţia de prim-ministru al ţării între anii 1895 – 1909. Astăzi, istoria familiei de 500 de ani ar putea fi descrisă cel mai bine de unul dintre urmaşi, prinţul Dimitrie Sturdza, important om de afaceri şi filantrop, care locuieşte în Elveţia. Acolo, el, impreună cu fratele său Eric, au făcut cunoscut numele familiei, dar în domeniul sportului, cucerind zeci de campionate naţionale de tenis.

Familia Paleologu

În casa boierilor Paleologu din strada Armenească 34, construită în anul 1932, politicianul Theodor Paleologu, fiul scriitorului şi diplomatului Alexandru Paleologu - foto - (1919-2005), pare că locuieşte în aceeaşi atmosferă burgheză în care au trăit înaintaşii săi. În sufragerie tronează portretul lui Mihail N. Paleologu (1848-1903), judecător la Curtea de Casaţie, procuror general al României, director al ziarului „Timpul“, un bun prieten cu Mihai Eminescu şi cu fraţii Lahovary şi cu Cantacuzino „Nababul“. „Biblioteca“ este fostul birou de avocat al lui Mihail M. Paleologu (1886-1956), deputat ţărănist în două legislaturi şi fost secretar general la Justiţie şi Finanţe. Dar, mai ales, casa e plină de amintirea „conului Alecu“, care a rămas amenajată, după dorinţele fiului său, exact ca pe vremea când trăia acesta.

Familia Bălăceanu

Neamul Bălăcenilor dăinuieşte de peste şapte veacuri. Numele provine de la localităţile unde familia îşi avea moşiile: comuna Stolnici (judeţul Argeş) şi Balaci (judeţul Teleorman), acolo unde astăzi se păstrează ruinele curţii boiereşti şi biserica fondată la 1684 de Constantin Bălăceanu, fost pretendent la tronul lui Constantin Brâncoveanu. În arborele genealogic al familiei regăsim vornici, hatmani, logofeţi, grofi, care de-a lungul existenţei au ctitorit 16 biserici.  Erau oameni „inteligenţi, risipitori, nebuni“, aşa îi descria ultimul urmaş al acestei familii vechi – şi poate, ultimul boier al acestui secol – academicanul Constantin Bălăceanu-Stolnici (foto).

(Au contribuit: Alexandra Şerban, Medeea Stan şi Anca Vancu)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările