SERIAL 30 de ani de la Revoluţie. Episodul 3: De ce şi-a luat Gorbaciov mâna de pe Ceauşescu

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În decembrie 1989, relaţiile dintre Gorbaciov şi Ceauşescu erau reci: liderul român refuzase reformele venite de la Moscova, iar liderul sovietic visa să schimbe garda veche în ţările-satelit ale Uniunii Sovietice. Revoluţia română a venit ca o rezolvare a tuturor problemelor.

ceausescu-gorbaciov

În decembrie 1989, relaţiile dintre Gorbaciov şi Ceauşescu erau reci: liderul român refuzase reformele venite de la Moscova, iar liderul sovietic visa să schimbe garda veche în ţările-satelit ale Uniunii Sovietice. Revoluţia română a venit ca o rezolvare a tuturor problemelor, iar reacţiile de la Moscova au fost pe măsură - „Gorbaciov, precum şi Parlamentul sovietic şi-au declarat solidaritatea cu revoluţia populară din România“, scria presa vremii.

Deputaţii sovietici, în aplauze la arestarea lui Ceauşescu

Revoluţia din 1989 de la Bucureşti a fost urmărită cu atenţie peste Prut. Mihail Gorbaciov a fost cel care a anunţat arestarea şefului statului român, iar vestea a fost primită cu aplauze prelungi în Congresul Deputaţilor Poporului URSS. Imediat, a fost emisă o declaraţie de solidaritate „cu revoluţia populară“ din România.

În ceea ce priveşte Chişinăul, Revoluţia Română l-a prins după un an frământat, dominat de erodarea puterii şi creşterea în intensitate a sentimentului naţional. Ironie a istoriei, acest proces de redescoperire identitară a primit imbold chiar de la vârful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS), al cărui secretar general, Mihail Gorbaciov, îşi dorea un comunism cu faţă umană şi permitea unele libertăţi în scopul avansării reformelor sale: perestroika (restructurare) şi glasnost (transparenţă).

În zorii Revoluţiei Române, Chişinăul era un oraş mai liber decât Bucureştiul. Cunoscuse proteste de amploare şi făcuse paşi spre desprinderea de Uniunea Sovietică. De cealaltă parte a Prutului, semnele unei revolte în masă împotriva regimului Ceauşescu, ostil oricăror reforme, lipseau cu desăvârşire. „Atmosfera din România era foarte apăsătoare şi am ştiut acest lucru din interior“, îşi aminteşte istoricul Anatol Petrencu, care s-a aflat în România în perioada decembrie 1988 - septembrie 1989, datorită unei burse ce l-a familiarizat cu trei centre universitare: Iaşi, Cluj-Napoca şi Bucureşti. „Am văzut România în ultima perioadă a lui Ceauşescu. Bineînţeles, era o diferenţă între ceea ce era la Chişinău şi ce era la Bucureşti sau în alte oraşe. În primul rând, în sensul libertăţii de exprimare. Noi, cei de aici (n. red. - din Chişinău), puteam să ne exprimăm liber. Erau foarte multe articole critice la adresa guvernării. În România, nu puteai să exprimi nimic, nu puteai să asculţi alte opinii. Dacă mergeam în vizită la cineva, proprietarul trebuia să anunţe de ce am venit, ce am vorbit“.

„Să mai trăim noi până atunci, tovarăşe Ceauşescu“

În timp ce regimurile comuniste cădeau pe rând în Europa Centrală şi de Est, la Bucureşti, Ceauşescu era reales la conducerea Partidului Comunist Român (PCR), în Congresul al XIV-lea, ţinut în perioada 20 - 24 noiembrie. Ajuns la Moscova, la începutul lui decembrie, Ceauşescu era ultimul mohican din garda veche a comuniştilor. Înainte de a fi reales, liderul român pusese în discuţie Pactul Ribbentrop-Molotov şi „problema legată de Moldova sovietică“: „Problema Basarabiei este legată de acordul cu Hitler, de acordul dintre URSS şi Hitler. Anularea acestui acord, în mod inevitabil, trebuie să pună şi problema anulării tuturor acordurilor care au avut loc, inclusiv să soluţioneze, în mod corespunzător problema Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Va trebui să discutăm în Uniunea Sovietică această problemă în perioada următoare“, a spus Ceauşescu, conform stenogramei şedinţei din 13 noiembrie a Comitetului Politic Executiv al PCR.

Peste Prut, pactul şi consecinţele lui fuseseră deja abordate în presă, „Literatura şi Arta“ dedicându-i pagini ample, cu explicaţiile de rigoare. Iniţiativa venise după primul Congres al Deputaţilor Poporului URSS (mai - iunie 1989), unde se luase decizia înfiinţării unei comisii privind aprecierea consecinţelor politico-juridice ale acestui acord. Ulterior, la al doilea Congres al Deputaţilor Poporului URSS (decembrie 1989), textul pactului avea să fie declarat „nul şi neavenit“, dar fără repararea consecinţelor sale, între care anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei.

5 act aro ceausescu gorbaciov 8956151 jpeg

FOTO Fototeca online a comunismului românesc

La Moscova, Ceauşescu nu a mai abordat problema Basarabiei, arătându-se preocupat doar de evoluţiile care pun în pericol lagărul socialist şi existenţa partidelor comuniste. S-a întâlnit ultima dată cu Gorbaciov pe 4 decembrie şi ar fi convenit să se reîntâlnească la Bucureşti, la începutul lui ianuarie, dar un mesaj misterios i-a scăpat liderului sovietic: „Să mai trăim noi până atunci, tovarăşe Ceauşescu“. Peste ani, Gorbaciov avea să rememoreze ultima sa discuţie cu Ceauşescu: „Produce o impresie stranie: strălucirea din ochi, o stare de anumită obsesie şi, totodată, un fel de întârziere în reacţii. Îl speria mersul evenimentelor şi s-a interesat de opinia mea în legătură cu acestea”. La zece zile de la acea întâlnire, România intra în febra revoluţiei. O primă încercare a avut loc la Iaşi, apoi imediat situaţia a degenerat la Timişoara pornind de la cazul gestionării haotice a mutării pastorului reformat László Tőkés.

„Dacă au fost victime, eu îmi exprim regretele“

Revoluţia Română a izbucnit în plină desfăşurare a celui de-al Doilea Congres al Deputaţilor Poporului URSS. Aflat la Congres, Mihail Gorbaciov a mizat pe cartea prudenţei faţă de evenimentele din România. Surprinzător, prima reacţie oficială a conducerii sovietice a venit de la Bruxelles, nu de la Moscova, prin vocea ministrului de Externe Eduard Şevardnadze. „Nu dispun de date, dar dacă au fost victime, eu îmi exprim regretele“, spunea ministrul sovietic de origine georgiană, la cinci zile de la începutul revoluţiei.

Această declaraţie a fost urmată de o serie de contre şi convocări diplomatice pe axa Bucureşti-Moscova. Deşi presa centrală din Uniunea Sovietică relata pe larg evenimentele din România, iar unii membri ai Congresului, mai ales moldoveni, întrebau ce se întâmplă pe malul drept al Prutului, Gorbaciov rămânea evaziv. Potrivit lui Nicolae Dabija, scriitorul Ion Hadârcă, fondatorul Frontului Popular din Moldova, a făcut o interpelare în legătură cu evenimentele din România. Secretarul general al PCUS a insistat că nu ştie mare lucru: „În ceea ce priveşte evenimentele din România, unii deputaţi, în particular din Moldova, insistă ca noi, la Congres să reacţionăm la aceste evenimente. Dar ca să putem reacţiona, trebuie să avem o informaţie veridică, pentru ca în baza ei să adoptăm o poziţie corectă. (...) Deocamdată, informaţia pe care o avem de la Bucureşti şi cea pe care a furnizat-o ambasadorul României nu ne permit să ne creăm o imagine reală despre ce se întâmplă în ţara aceasta“.

La solicitarea unor „veşti mai concrete, eventuale comunicate“, la aprecierea că în România continuă cultul personalităţii, iar „ceea ce s-a întâmplat în Germania, Ungaria, Cehoslovacia este inevitabil şi pentru România“, Gorbaciov l-a întrerupt pe Hadârcă cu admonestarea „să nu întrecem măsura“ şi împotrivindu-se, cel puţin pe faţă, amestecului „în treburile interne ale unui stat suveran“.

Gorbaciov se dă cu revoluţia

Scott Shane, corespondentul „The Baltimore Sun“ la Moscova, scrie despre atitudinea rezervată din Congres a lui Gorbaciov faţă de Revoluţia Română, într-un articol publicat pe 22 decembrie 1989, cu titlul: „Gorbaciov, prudent, citează lipsa de informaţii“. „Reţinerea domnului Gorbaciov poate fi de asemenea relatată la sensibilitatea chestiunii române în Moldova (Rep. Moldova), o republică la graniţa sovietică, unde majoritatea populaţiei este, din punct de vedere etnic şi lingvistic, română.“ Era rupt Gorbaciov de evenimentele care au dus la căderea lui Ceauşescu? „Gorbaciov ştia foarte bine ce se întâmplă în România, în Albania şi în fosta RDG (Republică Democrată Germană). Astea erau ultimele redute ale stalinismului, ultimele puncte de rezistenţă ale stalinismului“, notează Anatol Petrencu.

În timpul unei scurte pauze a şedinţei, deputaţii urmăreau în foaier, pe un imens ecran video, rapoartele agenţiei TASS despre căderea lui Ceauşescu. Veştile din România i-au bucurat. «E sărbătoare»,  a spus deputatul Z. Sagdeiev

Scott Shane, în „The Baltimore Sun“

După fuga lui Ceauşescu, o declaraţie privind evenimentele din România a fost citită şi supusă votului în Congresul Deputaţilor Poporului URSS. „Conducătorul sovietic Mihail Gorbaciov, precum şi parlamentul sovietic şi-au declarat solidaritatea cu revoluţia populară din România, noaptea trecută, după ce au urmărit evenimentele dramatice din Bucureşti în tot cursul zilei. «În acest moment istoric în soarta României, al doilea congres al deputaţilor poporului îşi declară sprijinul hotărât cauzei poporului român», a afirmat congresul, votând în unanimitate scurta declaraţie“, relata Scott Shane la 23 decembrie.

Atmosfera era electrizantă. „Când domnul Gorbaciov, care le citea deputaţilor mesajele presei din Bucureşti, a anunţat că radio Bucureşti raportează arestarea lui Nicolae Ceauşescu, deputaţii au izbucnit în aplauze prelungite. În timpul unei scurte pauze a şedinţei, deputaţii urmăreau în foaier, pe un imens ecran video, rapoartele agenţiei TASS despre căderea lui Ceauşescu. Veştile din România i-au bucurat. «E sărbătoare»,  a spus deputatul Z. Sagdeiev, un om de ştiinţă“, continuă corespondentul „The Baltimore Sun“. Numai că „sărbătoarea“ de la Bucureşti venea la pachet cu provocări la Chişinău. „În ciuda acestei euforii generale, ştirile din Moldova sovietică sugerează că eliberarea României de sub dominaţia lui Ceauşescu ar putea să creeze noi probleme pentru statul sovietic. În urma unei slujbe în memoria demonstranţilor români ucişi în revoluţie, ţinută la Chişinău, 10.000 de oameni au protestat scandând: «Jos cu gardurile!», cu referinţă clară la graniţa româno-sovietică“, remarca Shane.

Slujbă pentru martirii Revoluţiei Române

Revoluţia Română a stârnit un interes deosebit pe malul stâng al Prutului. „Eram foarte atenţi la ce se întâmplă în România. Ţin minte foarte bine cum stăteam cu soţia mea în cameră şi ascultam la Europa Liberă transmisiuni în direct. Atunci, plângeam, plângeam pe bune“, spune Anatol Petrencu. Piaţa din faţa Catedralei din Chişinău a fost inundată cu lumânări în memoria victimelor, după cum informa „Literatura şi Arta“. „Un miting similar (n. red. - precum cele de susţinere din Diaspora) a avut loc şi la Chişinău, în seara zilei de vineri - vinerea Revoluţiei Române. În piaţa din faţa Catedralei s-au adunat mii de oameni, care au asistat mai întâi la o slujbă religioasă consacrată memoriei celor căzuţi. Te Deumul a fost oficiat de protoiereul Petru Buburuz. Adresându-se celor prezenţi, părintele Petru a condamnat acţiunile violente ale odiosului regim. În timpul slujbei au fost aprinse mii şi mii de lumânări. Ele vor arde de-a pururea în sufletele noastre. În aceeaşi seară, în aceeaşi piaţă a avut loc un miting al Frontului Popular din Moldova. În preambulul lui a fost cinstită, printr-un minut de reculegere, memoria victimelor căzute în asaltul ultimului bastion al stalinismului în Europa de Est“, scria „Literatura şi Arta“ într-o ediţie specială, din 1 ianuarie 1990, dedicată Revoluţiei Române, cu titlul „Bună dimineaţa, Românie liberă!“.

Locuitorii din estul Moldovei s-au mobilizat pentru donaţii de sânge şi ajutoare. Potrivit unui oficial de la Moscova, 35 de camioane cu mâncare şi medicamente au trecut în acele zile Prutul. De asemenea, s-a organizat o zi de muncă voluntară pentru ajutorarea României. Momentul a inspirat cântece şi poezii, cum ar fi cea a lui Dorin Cârchelan, scrisă la 22 decembrie 1989 şi publicată în „Literatura şi Arta“: „E România liberă şi ceru-i mai senin/ E România liberă şi gândul e mai lin/ E România liberă şi plâng, şi râd, şi cânt/ E România liberă, ce poate fi mai sfânt?“.

Cuplul dictatorial de la Bucureşti, dezagreat peste Prut

Nicolae Ceauşescu nu a murit cu o imagine bună peste Prut, mai ales în rândul mişcării de renaştere naţională. Era numit odios, asemuit unui criminal. Anatol Petrencu explică această raportare: „Gorbaciov venise cu liberalizarea regimului şi noi eram deja antrenaţi într-un fel de libertate de exprimare. În 1987-1988, gata, aici se spărsese gheaţa. Ştiam de represiunile împotriva muncitorilor de la Braşov. Elena Ceauşescu stârnea un fel de repulsie. Pentru noi, Ceauşescu rămânea un stalinist. Poate că ţinea la poporul român şi era şi disident în blocul comunist, dar, în ceea ce priveşte regimul, era stalinist. Nu eram împotriva României, ci împotriva regimului. În sensul de democraţie şi libertate am fost împotriva lui. Am fost români şi am ţinut la România“. Întrebat dacă prăbuşirea regimului ar fi favorizat unirea Basarabiei cu România, aşa cum se insinua la acea vreme, istoricul este sceptic: „S-au gândit nişte oameni să facă lucrul ăsta, dar erau puţini şi erau intelectuali. Nu a fost o idee de masă“. Dincolo de speranţe şi eschivări, cert este că Revoluţia Română a deschis graniţele şi un proces de apropiere la Prut care încă îşi aşteaptă finalul.

Elena si Nicolae Ceausescu

Nicolae şi Elena Ceauşescu

Eliberarea Chişinăului din chingile sovietice

După un an frământat în cadrul Uniunii Sovietice, Revoluţia Română a prins Chişinăul dominat de erodarea puterii centrale şi creşterea în intensitate a sentimentului naţional la nivel local. Moldovenii au ieşit în stradă de-a lungul anului 1989, când au avut loc mai multe manifestaţii împotriva puterii locale. În Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), perestroika şi glasnost impuse de la Moscova au reprezentat o oportunitate de afirmare pentru cetăţeni. O primă manifestaţie importantă a avut loc la 8 martie 1989. Peste patru zile, zeci de mii de persoane au protestat, în premieră, în faţa Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei (PCM), principala lor ţintă fiind prim-secretarul PCM Semion Grossu. O altă premieră: steagul românesc a putut fi văzut fluturând la o manifestaţie în RSSM.

Protestele din 12 martie 1989 la Chişinău

Aflat din 30 decembrie 1980 în fruntea PCM, Semion Grossu era mai degrabă un om al fostei gărzi - fapt sesizat chiar de Mihail Gorbaciov. Or, potrivit lui Ceslav Ciobanu, fost consilier al lui Gorbaciov pentru relaţiile cu ţările din Europa Centrală şi de Est, în iulie 1989, la un banchet oferit la Bucureşti pentru liderii statelor din Tratatul de la Varşovia, secretarul general al PCUS i-ar fi spus următoarele: „Nu-mi place mie Grossu acesta al vostru. Când vorbesc cu el este de acord cu toate, parcă susţine cursul politic curent, dar în realitate sau nu face nimic, sau procedează cu totul invers“.

La 15 iunie 1989, pentru prima dată am văzut la Chişinău rânduri de sute de metri la chioşcuri

Nicolae Dabija, scriitor din Republica Moldova

Tot în martie 1989, la Riga, în Letonia, apărea în clandestinitate, în alfabetul latin, revista „Glasul“. Trei luni mai târziu, „Literatura şi Arta“ renunţa la alfabetul chirilic şi îl îmbrăţişa pe cel latin. Totul s-a petrecut în mare secret, în schimbul a două cutii de bomboane, potrivit redactorului-şef Nicolae Dabija, şi cu păcălirea cenzurii. „La 15 iunie 1989, pentru prima dată am văzut la Chişinău rânduri de sute de metri la chioşcuri“, afirmă Nicolae Dabija într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, evocând un tiraj de peste 260.000 de exemplare. Ediţia din 15 iunie în latină a fost urmată de una în chirilică, ultima cu acest alfabet. Din 29 iunie, „Literatura şi Arta“ a căpătat definitiv forma limbii române scrisă în latină.

Mitingul a 750.000 de moldoveni

Între timp, mişcarea de renaştere naţională trecuse la o nouă etapă. Pe 20 mai, Mişcarea Democratică pentru Susţinerea Restructurării, înfiinţată la 3 iunie 1988 în semn de sprijin pentru reformele lui Gorbaciov, se transformă în Frontul Popular din Moldova. La iniţiativa Frontului, trei luni mai târziu, la 27 august, peste 750.000 de oameni s-au adunat la o Mare Adunare Naţională în centrul Chişinăului pentru a cere proclamarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat, recunoaşterea identităţii acesteia cu limba română şi trecerea la alfabetul latin. Sub presiunea străzii şi în urma unor dezbateri furtunoase, Sovietul Suprem al RSSM a dat  curs acestor solicitări la 31 august. După căderea comunismului, 31 august a devenit zi de sărbătoare naţională peste Prut.

Regizorul Ion Ungureanu citind Rezoluţia Primei Mari Adunări Naţionale de la Chişinău

La 7 noiembrie, cu prilejul celei de-a 72-a aniversări a Revoluţiei din Octombrie, mii de oameni au blocat tancurile scoase de autorităţi pentru o paradă în centrul Chişinăului. Cei mai curajoşi au urcat pe tancuri scandând: „Unire moldoveni!“ şi „Libertate!“. A fost prima şi ultima paradă sovietică sub grafie latină. Protestele au continuat trei zile mai târziu, cu ocazia sărbătoririi miliţiei sovietice, dar şi ca urmare a propunerii de deportare a sutelor de persoane arestate la 7 noiembrie. Mulţimea s-a strâns în faţa Ministerului de Interne şi a condiţionat plecarea acasă de eliberarea celor arestaţi. Mai mult, oamenii au incendiat sediul ministerului condus de Vladimir Voronin.

7 noiembrie 1989 la Chişinău

În timp ce puterea de la Chişinău stătea nedumerită în faţa acestor evenimente, cea de la Moscova părea departe. Singurul răspuns demn de evidenţiat a fost o remaniere la conducerea PCM, prin înlăturarea lui Semion Grossu şi înlocuirea lui cu Petru Lucinschi, la 16 noiembrie. Spre deosebire de Grossu, Lucinschi făcea parte din cadrele favorabile reformelor lui Gorbaciov. După o lună de la transferul său la Chişinău, Petru Lucinschi avea să fie văzut la acţiunile organizate în solidaritate cu Revoluţia Română.

INTERVIU: „Cu Grigore Vieru şi Leonida Lari, am citit versuri în faţa tancurilor“

Scriitorul şi publicistul Nicolae Dabija era membru al Congresului Deputaţilor Poporului URSS în perioada în care a avut loc Revoluţia Română. De asemenea, spre sfârşitul existenţei RSSM, Nicolae Dabija s-a evidenţiat ca o figură importantă a mişcării de renaştere naţională. În anii ’80, era redactor-şef al revistei săptămânale „Literatura şi Arta“, prima publicaţie din RSSM care a renunţat la grafia chirilică în favoarea alfabetului latin, în 1989.

dabija

Nicolae Dabija

Într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“ la sediul „Literatura şi Arta“ din Chişinău, scriitorul moldovean face o incursiune istorico-memorialistică substanţială, evocând, între altele, atitudinea anti-Ceauşescu manifestată în decembrie 1989 la Chişinău, luările de poziţie de la Moscova şi solidaritatea românilor din stânga Prutului cu cei „din ţară“.

„Weekend Adevărul“: Reformele lansate de Mihail Gorbaciov, cunoscute drept „perestroika“ şi „glasnost“, nu au fost pe placul liderului comunist român Nicolae Ceauşescu. La Chişinău, cum le interpretaţi?

Nicolae Dabija: Noi am început atunci mişcarea (n. red. - de renaştere naţională) cu numele lui Gorbaciov. Portretul lui era prezent chiar de la primele mitinguri. Sigur, a fost folosit de noi la început. Dar s-au deschis bisericile, lumea a devenit alta - acestea sunt meritele lui. Cred că Gorbaciov are mari merite în democratizarea societăţii, în prăbuşirea lagărului mondial al socialismului, în destrămarea Uniunii Sovietice, în dispariţia dictaturii.

În ciuda recunoaşterii alfabetului latin şi a limbii române, apele nu s-au liniştit la Chişinău. Ba dimpotrivă, în toamna lui 1989 au avut loc tulburări civile. Ce s-a întâmplat, de fapt, pe 7 şi 10 noiembrie 1989?

La 7 noiembrie 1989, de aniversarea Revoluţiei din Octombrie, sovieticii voiau să facă o paradă de tancuri în centrul Chişinăului. Atunci noi, cei din conducerea Frontului Popular, am luat decizia să le blocăm, să nu le lăsăm să treacă. Eu, Grigore Vieru şi Leonida Lari eram deputaţi în Parlamentul Uniunii Sovietice şi aveam acele insigne de care se fereau toţi... Ne făceau miliţienii drum. Şi-am ajuns în fruntea tancurilor. Nu ştiu ce nebunie a dat peste noi, că nici nu aveam pregătite discursuri. Dar am început să citim versuri în faţa tancurilor. Tancurile s-au oprit! Ţin minte şi acum cum nişte ofiţeri au scos capetele şi se uitau mai mult nedumeriţi: „Ce-i cu nebunii ăştia? Noi voiam să-i strivim şi ei ne citesc poezii“. Dar, înainte de Chişinău, tancurile au trecut peste mulţime la Tbilisi (n. red. - Georgia), unde au murit peste o sută de oameni, la Alma-Ata (n. red. - Kazahstan), unde iarăşi au murit zeci de oameni, la Vilnius (n. red. - Lituania). La Chişinău nu s-a întâmplat nimic. De ce? Pentru că noi am avut o revoluţie în stil Gandhi, cu poezii şi cântece. Pentru că, după aceea, lumea a început să cânte. Chiar şi fiică-mea! Avea 10 ani pe atunci şi la un moment dat s-a urcat pe un tanc şi a început să cânte „Noi suntem români“. Eu mi-am spus: „Măi, dar nu îşi dă seama copilul ăsta!“. Erau copii nebuni de curaj.

Cum au reacţionat autorităţile locale?

Au arestat sute de persoane. Eu am dat lista lor în „Literatura şi Arta“. Lista respectivă am obţinut-o de la cineva.

„ATUNCI A LUAT FOC MINISTERUL DE INTERNE“

10 noiembrie 1989 a fost o altă zi tensionată. Cum aţi trăit-o?

Peste trei zile, pe data de 10, ne-am dus la Ministerul de Interne, condus la acea vreme de Voronin, care ulterior a fost şi preşedinte al Republicii Moldova (n. red. - Vladimir Voronin, fost preşedinte al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova şi al treilea preşedinte al ţării, în perioada 2001 - 2009). Acolo erau vreo 10.000 de oameni care scandau „Libertate!“. Atunci a luat foc Ministerul de Interne. Mi-am dat seama apoi că lumea fusese pregătită, dacă unii aveau şi cocteiluri Molotov. Au avut loc bătăi, mulţi au rămas răniţi. Eu, Grigore Vieru şi Leonida Lari am primit permisiunea să intrăm şi să tratăm cu ministrul, după care am ieşit la balconul Ministerului să dialogăm cu mulţimea, că ne spunea Voronin că îi aduce îndată pe cei arestaţi şi îi eliberează. Când ne-a văzut, lumea a început să strige să spunem poezii. Vă daţi seama ce era atunci? Citiţi versuri! Într-un fel, lumea era pe atunci inspirată şi de poezie, aştepta poezia. Am stat la Ministerul de Interne vreo patru sau cinci ore până după miezul nopţii, până au fost aduşi toţi cei reţinuţi la 7 noiembrie. Am plecat cu toţii acasă abia după ce am văzut că au fost eliberaţi. Parcă era o altă mulţime, o mulţime entuziastă. Sunt foarte convins că acea mulţime credea că unirea noastră cu România se va întâmpla în următoarele două-trei săptămâni, cel mult.

LIBER LA EUROPA LIBERĂ ŞI VOCEA AMERICII PESTE PRUT

Despre izbucnirea Revoluţiei române aţi aflat în timp ce eraţi la Moscova, unde participaţi la Al Doilea Congres al Deputaţilor Poporului URSS.

Da, aşa este.

Locuitorii dintre Nistru şi Prut cum au aflat? Prin ce canale erau informaţi?

Am înţeles că s-a aflat de la Europa Liberă în special.

Europa Liberă era receptată fără probleme atunci la Chişinău?

Europa Liberă, Deutsche Welle, Vocea Americii nu mai erau bruiate în Basarabia, se ascultau liber în 1989. Evident, la propunerea noastră, a deputaţilor din Parlamentul Uniunii Sovietice.

Care era atmosfera de la Congres, având în vedere evenimentele ce se desfăşurau la Bucureşti în acea perioadă şi care au dus la căderea regimului Ceauşescu?

Atunci am fost invitat, împreună cu Grigore Vieru şi Leonida Lari, la secretariatul Sovietului Suprem. Pe 19 decembrie bănuiesc. Acolo era o telegramă cu următorul conţinut: armata a tras în protestatari în oraşul Timişoara din România, sunt foarte multe jertfe - sute de morţi, sute de răniţi -, rugăm Sovietul Suprem să creeze o comisie din care să facă parte Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi să se ducă la Timişoara. Când i-am spus, Ion Hadârcă s-a apropiat de unul dintre microfoanele din sală şi a făcut o interpelare: „Ce se întâmplă în România?“.

„TAM NICEVO DE PROISHODIT“

Care a fost răspunsul?

Peste câteva ore (n. red. - de la interpelare), Mihail Gorbaciov a răspuns: „Am vorbit cu ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti, (n. red. - Evgheni) Tiajelnikov, şi a spus că „tam nicevo de proishodit“ (n. red. – „nu se întâmplă nimic acolo“), totul este calm, astea sunt diversiuni ale posturilor de radio străine, este pace în România. A doua zi, Ion Druţă, care era prieten cu Gorbaciov, a făcut o interpelare în scris: „Mihail Sergheevici, totuşi se întâmplă ceva în România, vă rog să vă interesaţi“. Gorbaciov, din nou: „Am vorbit şi azi cu ambasadorul Tiajelnikov, nu se întâmplă nimic în România“.

A trebuit, totuşi, să admită că ceva se întâmpla. Când s-a petrecut asta?

Pe 22-23 decembrie tot globul vorbea. Şi-atunci, Gorbaciov a spus următorul lucru: „Am vorbit cu Tiajelnikov, mi-a confirmat că într-adevăr acolo au avut loc masacre. Nu numai în Timişoara, dar şi în Bucureşti. Să permitem delegaţiei din Republica Moldova să se ducă la Chişinău, pentru că...“ - şi citează fără să mă numească - „dincolo de Prut trăiesc fraţii lor de sânge, de limbă şi de istorie“. Asta e fraza mea, pe i-am zis-o în timpul celui de-al doilea Congres al Deputaţilor Poporului din URSS.

Declaraţia asta a fost făcută de Gorbaciov la Congres?

Da. Chiar după acea şedinţă, am spus: „Acum ar trebui să cerem unirea Basarabiei cu România, că a recunoscut că suntem acelaşi popor“. Lucrurile au evoluat altfel.

„ERAU ELEVI CARE VOIAU SĂ TREACĂ PRUTUL ŞI SĂ AJUTE REVOLUŢIA ROMÂNĂ“

La Chişinău, care era starea de spirit?

Odată ajunşi la Chişinău, am fost duşi de la aeroport direct în Piaţa Marii Adunări Naţionale. Acolo era foarte multă lume. Era prezent şi prim-secretarul partidului, Petru Lucinschi. Ţin minte că ne-a salutat şi ne-a dat cuvântul, nouă, celor care am venit de la Moscova. Înainte de asta, am vorbit la televiziunea de la Moscova. Toată Uniunea Sovietică a aflat nu numai despre Revoluţia Română, dar şi că suntem români, lucru despre care am vorbit eu, Grigore Vieru, Leonida Lari şi Mihai Cimpoi. S-a făcut comemorarea victimelor, în centrul Chişinăului s-au înfiinţat două unităţi de voluntari: „Ştefan cel Mare“ şi „Vlad Ţepeş“.

Erau iniţiative voluntare?

Voluntare, la propunerea mulţimii. Erau copii. Îmi aduc aminte că erau elevi care voiau să treacă Prutul şi să ajute Revoluţia Română. Unii spun că erau diversionişti. Eu nu cred că acei copii, care aveau 14-15 ani, erau diversionişti. Erau fără arme, fără nimic, voiau doar să susţină Revoluţia Română. A fost un entuziasm unic. De ce? Era necesar chiar. Ne gândeam că Ceauşescu este o piedică pentru unirea noastră. Şi odată înlăturat, nimic nu mai poate sta stavilă în calea unirii. Numai că Iliescu şi cei de la Bucureşti au avut, cred eu, o inspiraţie şi au fost înţelepţi, că nu au acceptat venirea voluntarilor, pentru că altfel ar fi fost consideraţi diversionişti.

IMPORTANŢA DE A NU VORBI CU CEAUŞEŞTII

Dincolo de acest aspect, cum se explica, la acea vreme, atitudinea anti-Ceauşescu în rândul românilor prutonistreni?

Ceauşescu avea o imagine foarte proastă, de dictator, de om nu prea înţelept. Deşi Adrian Păunescu spunea că era un om înţelept... Haideţi să vă dau un exemplu! În 1989, la 15 iunie, eu şi Grigore Vieru am reprezentat Uniunea Sovietică la manifestările Eminescu. Eram la Hotelul Dorobanţi, iar acolo a venit cineva şi a spus: „Vrea să se întâlnească cu dumneavoastră doamna de la cabinetul numărul 2“. Eu şi Grigore Vieru eram deputaţi în Parlamentul URSS şi am refuzat categoric: „Avem un program, nu dorim“. Dar, pe atunci, se ştia ce se întâmplă la Chişinău. Am văzut că „Scânteia“ scria despre mitingurile care aveau loc Chişinău. Abia mai târziu am aflat că, de fapt, fusesem chemaţi la cabinetul numărul 1, nu la cabinetul numărul 2. Dar nu mă căiesc deloc că nu m-am dus. Nici Grigore Vieru. Pentru că avea o reputaţie şi o imagine proaste în stânga Prutului. A te duce la Ceauşescu şi a vorbi despre problemele Basarabiei era ca şi cum le-ai pune piedică să fie rezolvate.

Cum aţi primit vestea execuţiei cuplului dictatorial român?

Ca o consecinţă firească... Atunci se vorbea despre 60.000 de morţi. Ulterior, am crezut şi mai cred că Ceauşescu putea fi lăsat ca Jivkov (n. red. - Todor Jivkov, lider comunist bulgar), să moară de bătrâneţe, cu atât mai mult că execuţia a fost în ziua Crăciunului.

Comemorare pentru Nicolae Ceauşescu la Cimitirul Ghencea, Bucureşti FOTO EPA

Colonelul Ion Baiu (dreapta), operatorul care a filmat  la 25 decembrie procesul şi execuţia soţilor Ceauşescu

CRONOLOGIE 1989: Renaşterea moldovenească şi Revoluţia Română

12 martie 1989: Zeci de mii de oameni iau cu asalt sediul Comitetului Central al PCM şi flutură, în premieră, tricolorul românesc sub sloganurile „Limbă, alfabet!“ şi „Jos Grossu!“.

Martie: Apare, în grafia latină, revista „Glasul“, tipărită la Riga, în Letonia.

20 mai: Ia fiinţă Frontul Popular din Moldova, succesor al Mişcării Democratice pentru Susţinerea Restructurării.

25 mai - 9 iunie: Are loc primul Congres al Deputaţilor Poporului URSS, organ apărut pe fondul reformelor lui Gorbaciov. Se ia decizia înfiinţării unei comisii privind aprecierea consecinţelor politico-juridice ale Pactului Ribbentrop - Molotov.

27 august: Marea Adunare Naţională de la Chişinău, cu 750.000 de participanţi, cere proclamarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat a republicii, recunoaşterea identităţii acesteia cu limba română şi trecerea la alfabetul latin.

31 august: Sub presiunea străzii, Sovietul Suprem al RSSM, reunit din 29 august, acceptă solicitările privind alfabetul şi limba.

7 şi 10 noiembrie: Au loc tulburările civile din Chişinău, soldate cu sute de arestări şi cu incendierea Ministerului de Interne.

16 noiembrie: Petru Lucinschi este chemat de la Duşanbe, Tadjikistan, şi pus în fruntea PCM, în locul lui Semion Grossu.

20 - 24 noiembrie: Al XIV-lea Congres al PCR - Ceauşescu cere în premieră anularea Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care Uniunea Sovietică a anexat Basarabia şi nordul Bucovinei.

2 - 3 decembrie: Are loc summitul de la Malta, între Mihail Gorbaciov şi preşedintele american George Bush.

4 decembrie: Are loc ultima întâlnire între Gorbaciov şi Ceauşescu, desfăşurată la Moscova, în compania premierilor Nikolai Rîjkov, respectiv Constantin Dăscălescu.

12 - 24 decembrie: Are loc al doilea Congres al Deputaţilor Poporului din URSS, care declară Pactul Ribbentrop - Molotov „nul şi neavenit“.

22 decembrie: E adoptată o rezoluţie în Congres despre evenimentele din România.

22 - 24 decembrie: La Chişinău, au loc manifestaţii de solidaritate cu Revoluţia Română.

25 decembrie: Are loc executarea soţilor Ceauşescu la Târgovişte.

„Decembrie cel sfânt“, cântec inspirat de Revoluţia Română. „Ni-i frate Prutul cu flori creştine/ Şi Mureşul, şi Oltul - frate,/ Suntem cu tine, suntem cu tine,/ Suntem cu tine Libertate!“, versuri de Grigore Vieru

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite