30 de ani de la Revoluţie. Unde a fost centrul puterii?

0
Publicat:
Ultima actualizare:
România, în decembrie 1989  FOTO: Getty Images
România, în decembrie 1989  FOTO: Getty Images

Încă ne întrebăm asta. În decembrie ’89, mai mulţi oameni îşi transmiteau mesajele prin Televiziunea Română. Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan şi Iulian Vlad sunt câţiva dintre cei care vorbeau în direct cu populaţia, cu Armata şi cu Securitatea. Se împărţeau între TVR, CC şi MApN.

Ion Iliescu ţine primul discurs la Televiziunea Română pe 22 decembrie 1989, pe la 14:35. Are 59 de ani, îşi mişcă ambele mâini ca să-şi întărească spusele şi zâmbeşte discret când susţinătorii îl aplaudă. „Am vorbit la telefon acum 20 de minute cu generalul Victor Stănculescu. Se află la Ministerul Apărării Naţionale, a dat dispoziţie, s-au retras trupele care erau dispuse în oraş cu dispoziţie de a trage“, spune el. „A întors înapoi o coloană de blindate care fusese ordonată să vină dinspre Piteşti spre Bucureşti. La Sibiu era o situaţie încordată, unităţile Securităţii au atacat unitatea militară“, continuă Iliescu. Afirmă şi că Armata e alături de popor, iar celor care vor să participe la „opera constructivă“ de reorganizare a puterii le propune să vină la 17:00 la sediul Comitetului Central (CC) al PCR.

În acea dimineaţă, pe 22, generalul Victor Stănculescu, ministru adjunct al Apărării Naţionale, îşi pusese piciorul în ghips, ca să nu-i mai dea socoteală lui Ceauşescu: „Am căutat o soluţie ca să nu particip la ceea ce era foarte clar o acţiune de represiune pe 22“. Vasile Milea, şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, se împuşcase sau fusese asasinat din ordinul lui Ceauşescu – potrivit teoriilor care-au circulat de-a lungul anilor –, iar soţii Ceauşescu tocmai fugiseră din Bucureşti. Civilii, oamenii care credeau în revoluţia lor, erau în stradă.


Ion Iliescu, în studioul TVR  FOTO: Wikimedia Commons 

revolutie

Istoricul britanic Mark Almond scrie, despre Milea, în volumul „Mărirea şi decăderea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu“: „Imaginea sa de ofiţer nobil, care a sfidat ordinele dictatorului şi a refuzat să comande trupelor din subordinea sa să deschidă focul asupra civililor lipsiţi de apărare a fost cultivată cu asiduitate de membrii noului regim“. S-a vehiculat că de asta şi-ar fi luat viaţa, ca să nu tragă în populaţie. Iar Ruxandra Cesereanu notează, în cartea ei, „Decembrie ’89. Deconstrucţia unei revoluţii“, că Vasile Milea şi adjuncţii lui, Ştefan Guşă şi Victor Stănculescu, au ordonat la Timişoara să se tragă în demonstranţi, pe 17 decembrie.

„Puterea organizată“
După întâlnirea de la CC de la 17:00, Iliescu se întoarce seara în studioul TVR. „Ion Iliescu este aici, este viu. Au fost zvonuri în legătură cu arestarea lui“, zice Teodor Brateş, redactor-şef adjunct al programului Actualităţi, în timp ce atinge umărul viitorului preşedinte al României. Iliescu subliniază că numai o „putere organizată“ poate soluţiona problemele grave ale ţării şi anunţă că Securitatea i-a întrerupt activitatea: că pe când se organizau în sediul CC, „ocupat de forţe patriotice“, nişte securişti antrenaţi „să-l apere pe Ceauşescu“, pitiţi în subsoluri, „în nişte tuneluri pe care el şi le-a construit şi care comunicau între sediu şi Palatul Republicii“, au început să tragă în lumea din piaţă şi în clădirea CC-ului, „unde se aflau şi se află încă, oameni de bine“.    

Seara, generalul Ştefan Guşă, noul şef al Marelui Stat Major, păzeşte CC-ul, alături de mai mulţi militari şi civili, mai transmite Iliescu. În studio, chiar în spatele lui, e Gelu Voican Voiculescu, care îi şopteşte ceva la ureche, iar după asta, Iliescu îi îndeamnă pe cetăţeni să colaboreze cu Armata ca să-i ţină în frâu pe securişti.

După 23:00, în aceeaşi seară, Iliescu citeşte la TVR lista cu membrii iniţiali ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN). Gelu Voican e în continuare în spatele lui, apare şi Petre Roman, în dreapta. Primele nume pe care le rosteşte, dintre cele 40, sunt: Doina Cornea, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, László Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deşliu, general Ştefan Guşă, general Victor Atanasie Stănculescu, Aurel Dragoş Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican Voiculescu. El, Iliescu, e ultimul de pe listă – „dacă sunteţi de acord“, spune cu o modestie forţată. Generalul Ştefan Guşă, de asemenea pe 22 decembrie, la TVR, le ordonă unităţilor militare din ţară să intre în cazărmi: „Nu se deschide foc în niciun fel de situaţie împotriva oamenilor“.  


Gelu Voican (în spate), Ion Iliescu şi Petre Roman  FOTO: Getty Images 

revolutie

1.166 este numărul celor morţi la Revoluţie, făcut public de Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989, al cărui preşedinte e chiar Ion Iliescu, de la înfiinţare. Site-ul instituţiei de cercetare, finanţată din bani publici, ne întâmpină astăzi cu erori.

Afirmaţii grave: teroriştii, îmbrăcaţi în civili
„Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgând în locuinţe, în cetăţeni, provocând victime în rândul militarilor, este încă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturii Ceauşescu“; asta declară Iliescu pe 23 decembrie, din nou la Televiziunea Română. „Teroriştii nu sunt în uniforme. Ei sunt civili. De multe ori caută să creeze confuzie, şi-au pus şi banderole ca să fie confundaţi cu oameni din formaţiunile de apărare. (…) Împuşcă din orice poziţie“.     

Dintr-un extras al rechizitoriului Dosarului Revoluţiei, din aprilie anul ăsta, aflăm concluziile procurorului militar: Iliescu „s-a implicat în activităţile cu caracter militar, desfăşurate la Consiliul Militar Superior, organism subordonat CFSN şi conducerii acestuia“. Afirmaţiile că teroriştii ar fi îmbrăcaţi asemenea civililor sunt grave şi menite să dezinformeze. „În marile oraşe ale României se aflau concomitent şi în acelaşi loc numeroase efective militare şi mase de revoluţionari (îmbrăcaţi bineînţeles în haine civile, cu brasarde tricolore), unii înarmaţi cu arme militare. (...) Sunt bine probate numeroasele situaţii de foc fratricid care au avut la bază convingerea celor care au deschis focul că s-au aflat într-o confruntare deschisă cu elementele «teroriste»“.

Rechizitoriul ne înştiinţează şi că se dispune să fie trimişi în judecată, în libertate, pentru infracţiuni contra umanităţii: fostul preşedinte Ion Iliescu, Gelu Voican, fost viceprim-ministru al României, şi Iosif Rus, fost comandant al Aviaţiei Militare. Se hotărâşte clasarea în ce-i priveşte, printre alţii, pe: Nicolae Ceauşescu, fostul premier Petre Roman, Teodor Brateş, Victor Stănculescu, Silviu Brucan, Iulian Vlad, Vasile Milea şi Nicolae Militaru.  În ce-i priveşte pe Roman şi Brateş, încă este dezbătută redeschiderea urmăririi penale.


Crainicul Teodor Brateş îl îmbărbătează pe Iliescu în studioul TVR 

revolutie

23 decembrie e şi ziua în care la TVR se transmite că s-a luat legătura cu Ambasada Sovietică: „Ne-a promis ajutor militar imediat, întrucât agenţii străine şi-au permis să trimită elicoptere cu oameni înarmaţi, cu scopul de a distruge ceea ce poporul român a cucerit“. Despre această intervenţie, notează procurorii, discutase conducerea CFSN; Iliescu şi generalul Nicolae Militaru – numit ministru al Apărării Naţionale, în locul lui Victor Stănculescu, după căderea regimului Ceauşescu – ar fi solicitat-o. Însă generalul Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, s-ar fi opus.  

Scriitoarea Ruxandra Cesereanu precizează, în cartea „Decembrie ’89: deconstrucţia unei revoluţii“, că un raport SRI arată, legat de 22 decembrie, că au fost nişte „acţiuni de diversiune radioelectronică“, realizate de oameni care nu erau din sistemul naţional de apărare a ţării, ci din străinătate. Cu toate că sprijină teoria revoluţiei, documentul dă de înţeles că ar fi fost o revoluţie asociată cu o conspiraţie externă şi internă. „Fiind documentul unei instituţii esenţiale a statului postceauşist şi al unui organism politic (FSN), (...) raportul SRI nu-şi putea îngădui să afirme făţiş amestecul de revoluţie şi conspiraţie; autorii lui fac totuşi acest lucru, utilizând termenul «premeditare»“.  
 

Generalul Nicolae Militaru, la CC: „Frontul Salvării Naţionale acţionează de şase luni“

Generalul Nicolae Militaru recunoaşte, într-un reportaj pentru BBC din 1994, că în, 1987, l-a întrebat pe consulul general sovietic din ţara noastră cum ar reacţiona URSS dacă s-ar pune la cale o mişscare împotriva lui Ceauşescu. Răspunsul: URSS nu se amestecă în problemele interne din România.

Când nu se adresează populaţiei la TVR, Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan şi Nicolae Militaru „se organizează“ într-un birou al Comitetului Central sau vorbesc de la balconul instituţiei cu revoluţionarii. „Vom elabora un program şi o proclamaţie către popor. (…) S-au lichidat structurile de partid“, le spune Iliescu la microfon oamenilor din faţa clădirii. Ei scandează exaltaţi: „Libertate! Libertate!“.

revolutie

(În imagine, Nicolae Militaru şi Ion Iliescu, în sediul CC)

Radu Silaghi, din grupul de revoluţionari care au intrat în CC, afirmă, într-un interviu publicat de istoricul Bogdan Murgescu, că puterea a preluat-o grupul lui Iliescu, care s-a dus la TVR. „La Televiziune era foarte clar, te cunoştea toată ţara, ieşeai de două ori, încercai să-ţi spui punctul de vedere şi deveneai arhicunoscut. (...) S-a pus problema pe 22 să mergem la Televiziunea Română şi chiar vorbisem cu Dan Iosif. Apoi am zis: «Nu, rămânem la CC, pentru că aici este puterea!»“, explică el. „Nu ne-am gândit niciodată că la TV era puterea, pentru că, dacă gândeam aşa, mergeam la Televiziune, o ocupam şi totul era OK. Nu mai lua nici Iliescu, nici altcineva puterea, o luam noi, nebunii aceia din stradă. Noi n-am cunoscut, nici nu ştiam ce înseamnă guvern, nu ştiam ce înseamnă Comitetul Central. (...) Nu cunoşteam pe nimeni, nu ştiam ce înseamnă minister. Ştiam doar că familia Ceauşescu trebuie să dispară“. În plus, povesteşte că îi liniştea faptul că atunci, la CC, erau Iulian Vlad şi Ştefan Guşă. Dan Iosif a fost unul dintre primii care au pătruns în clădirea CC; după fuga soţilor Ceauşescu, a devenit politician şi susţinător al lui Iliescu.  

Petre Roman, „singurul din stradă“
Într-o încăpere din CC, înainte să revină seara la TVR, pe 22 decembrie, Iliescu dă telefoane, că nu-l găseşte pe Victor Stănculescu – înainte să preia Nicolae Militaru Ministerul Apărării Naţionale. Petre Roman e gânditor, Militaru e încruntat, Silviu Brucan, relaxat. La un moment dat, se contrazic: organizaţia să se numească Frontul Salvării sau al Democraţiei Naţionale? „Tovarăşe Iliescu, eu când am vorbit acolo (n.r. – la balconul CC, unde a citit „Declaraţia în trei puncte“), am zis Frontul Unităţii Populare“, insistă Petre Roman, însă nu-l susţine nimeni. „Frontul Salvării Naţionale acţionează de şase luni de zile, domnule!“, intervine generalul Nicolae Militaru. Apoi, Iliescu îi linişteşte: o să mai analizeze denumirea.

Cu toate că tatăl lui, Valter Roman, a fost un comunist bine integrat în sistem, Petre Roman n-a intrat în politică până acum. A ajuns în clădirea asta mai devreme, cu un grup de revoluţionari. „Eram singurul care venea din stradă. Toţi ceilalţi erau foşti politicieni“, declară Roman pentru BBC, în acelaşi reportaj din ’94. „A fost un vid de putere şi, ca nişte vechi şi buni politicieni, au ştiut că este un moment foarte bun ca ei să fie acolo“.   


Petre Roman le vorbeşte oamenilor de la balconul Comitetului Central 

revolutie

Eclipsarea Revoluţiei
Şcolit la Institutul de Energetică al Universităţii din Moscova, pe vremea lui Ceauşescu, Iliescu îşi crease un cerc restrâns de comunişti de la vârful puterii. Dar Elena Ceauşescu nu-l avea la inimă, aşa că n-a reuşit să se dezvolte profesional aşa cum îl vedeau alţii: succesorul lui Ceauşescu în acelaşi regim dictatorial. Până la urmă, în decembrie ’89, „s-a format spontan un grup“, susţine Iliescu, intervievat de BBC, în ’94. „Doar unii dintre noi ne cunoşteam. Nu cred că Revoluţia ar fi putut fi confiscată de cineva. (...) De Iliescu şi «de prietenii lui». E o abordare nerealistă“. La rândul lui, comunistul anticeauşist Silviu Brucan infirmă „teoria conspiraţiei şi a loviturii de stat“. El le-a propus celorlalţi ca Petre Roman să ocupe funcţia de prim-ministru, pentru că era cel mai tânăr din grupul lor, constituit pe loc, susţine el, şi pentru că avea „alura revoluţionarului din stradă“.

În cărţile lui, istoricul Lucian Boia zice că, în decembrie ’89, a izbucnit o revoltă şi că a existat şi o lovitură de stat din partea unor comunişti pe care Ceauşescu nu-i băga în seamă. Din moment ce mulţimea nu ştia cum să reorganizeze instituţiile statului, anticeauşiştii au profitat şi-au pus mâna pe putere. În volumul „Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune“, Boia prezintă modul în care teoria conspiraţiei acoperă uneori revoluţia oamenilor: „Acţiunea complotistă a grupului care a preluat puterea în decembrie 1989 a avut darul de a eclipsa în imaginar însuşi fenomenul profund al revoluţiei. Ce au făcut până la urmă complotiştii se va afla mai mult sau mai puţin, şi cu siguranţă în versiuni contradictorii, dar indiferent de scenariile sau de reuşita lor, faptul masiv, fundamental, rămâne acela al unei revoluţii, al unei răsturnări de sistem pe care numai o avalanşă istorică de proporţii putea să le provoace“.  
 

Rolul MApN şi-al Securităţii 

Planurile de preluare a puterii n-au rămas doar în studiourile Televiziunii Române şi în biroul Comitetului Central, ci au ajuns şi la Ministerul Apărării Naţionale (MApN). Pe 22 decembrie, între intervenţiile de la TVR şi înainte de întâlnirea menţionată anterior, de la CC, în jur de 16:00, au intrat în sediul MApN Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican şi Nicolae Militaru. I-au întâmpinat, printre alţii, generalii Ion Hortopan şi Iosif Rus, scrie în rechizitoriul Dosarului Revoluţiei. Militarii, subliniază procurorii, l-au recunoscut pe Iliescu drept noul conducător al ţării, aşadar şi ca noul comandant suprem al Forţelor Armate Române.

Imagine indisponibilă

„Dictatorul fugise, Iliescu era instalat bine-mersi, toată lumea îl aplauda, fusese la TVR, la CC, ţinuse cuvântări, se organiza cu ceilalţi membri ai CFSN, moment în care, seara, în 22 decembrie, se declanşează nebunia. Trupele militare revin în stradă, erau tancuri în jurul CC, al TVR, al Radioului“, spune istoricul Mădălin Hodor, cercetător la Consiliul Naţional Pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), într-un interviu pentru „NewsWeek“. „Armata controla tot, se făcuseră legitimaţii de membru al CFSN, nu mai intra cine voia în camera unde stătea Iliescu, pentru că la uşă era un militar înarmat. Polul de putere deja se formase. Iliescu avea acceptul Armatei, avea acceptul teoretic al Securităţii, care nu zicea nimic. Asta înseamnă că ai puterea. Cine te contestă? De ce să te apuci să tragi în oameni?“. Procurorii, mai explică istoricul, încă n-au arătat de ce ar fi participat Iliescu la o diversiune; se presupune că pentru a nu-i fi contestată puterea. „Procurorii spun că Iliescu a făcut o înţelegere cu Stănculescu şi cu Vlad, conform căreia au făcut diversiuni. (…) Din 22 decembrie, seara, au urmat simulări de atacuri aeriene, schimburi de focuri, terorişti inventaţi, elicoptere inventate, unii s-au mai împuşcat şi între ei, deci s-a creat psihoza“.

Fără înţelegerea Operaţiunii „Radu cel Frumos“, de pe 17 decembrie, de la Timişoara, e greu de priceput cum s-a ajuns la tensiunile de pe 22. Securitatea, condusă de Iulian Vlad, încerca să găsească dovezi legate de invazii străine. „Milea ştia că nu există aşa ceva, având informaţii de la Direcţia de Informaţii Militare (DIM). Şi deşi ştia asta, în 17 decembrie, a dat «Radu cel Frumos», o parolă care se traducea prin trecerea de facto a Armatei pe picior de război (textul întreg al parolei era «alarmă de luptă în situaţia unei invazii externe iminente»). Deci nu înseamnă că se înarmau cu muniţie de război şi stăteau. Ci că se înarmau şi urmau să lupte“, mai spune Hodor. Prin urmare, Nicolae Ceauşescu şi-a atins scopul: Armata şi Securitatea au tras în populaţie. Blindatele, tancurile şi rachetele au ieşit pe străzi; soldaţii erau pregătiţi de război. „Referitor la teoria că Armata nu a ştiut: ştia foarte bine ce face. Ordinele au fost de război, nu de stare de necesitate. (...) Până în 22 decembrie, toţi erau cu sânge pe mâini. Toţi. De la şefii Armatei până la şefii Securităţii“.

„Misiunea“ lui Gheorghe Trosca
Mădălin Hodor, Andrei Ursu şi Roland O. Thomasson vorbesc despre Consiliul de Război din ziua următoare, de pe 23 decembrie, într-un studiu de peste 100 de pagini asupra vinovăţiilor pentru victimele Revoluţiei Române: „Cine a tras în noi după 22“, finalizat în 2018.

Potrivit declaraţiilor şi documentelor pe care le-au analizat, conducerea CFSN a convocat acest Consiliu ca să decidă cum vor fi lichidaţi teroriştii. Iliescu i-a chemat de la sediul CC la MApN pe Iulian Vlad, şeful Securităţii, şi pe Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major al Armatei Române, iar discuţiile au avut loc în biroul noului ministru al Apărării, generalul Nicolae Militaru, care îl înlocuise pe Stănculescu. A participat şi colonelul Gheorghe Ardeleanu. Întrebat, Iulian Vlad le-a spus cine trage în Armată şi în populaţie. „În scopul de a ne induce în eroare – a răspuns că manifestanţii pătrunzând în anumite obiective importante, printre ei fiind şi elemente răuvoitoare, foşti puşcăriaşi de drept comun, au pus mâna pe arme, s-au constituit în grupuri şi trag asupra noastră“, spunea generalul Hortopan în faţa procurorilor, în februarie 1990: „În timpul acţiunii, trupele noastre au prins un număr de terorişti care făceau parte din unităţile de Securitate, au cerut cuvântul şi au prezentat numărul unităţilor din care făceau parte (...) la care Vlad, tot pentru inducere în eroare, a afirmat că aceştia s-ar putea să fie fanatici, care, chipurile, ar acţiona pe cont propriu“.    

După  şedinţă,  Iulian  Vlad (Foto) a fost trimis la lucru cu Ştefan Guşă într-un birou de la un etaj deasupra biroului lui Nicolae Militaru. Cercetătorii precizează că cei din conducerea CFSN i-au îndrumat pe amândoi acolo pentru a-i izola de grupul care lua deciziile importante. Despre noaptea de 23 spre 24 decembrie, Iulian Vlad a declarat în ’94,  în  faţa unui procuror, că l-a auzit pe colonelul Ardeleanu cum dădea un ordin  prin telefon chiar către unitatea proprie: trimitea maşini ABI la MApN. S-a speculat că Ardeleanu i-a transmis lui Gheorghe Trosca, colonel în Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă (USLA) să se deplaseze la MApN. Cu toate că Militaru şi ceilalţi generali au vrut să cheme USLA ca să-i surprindă pe teroriştii care trăgeau spre MApN din blocurile din preajmă,  Ardeleanu i-ar fi ordonat lui Trosca să se ducă direct la MApN.

Imagine indisponibilă

În clădire erau Ion Iliescu, Silviu Brucan, Petre Roman şi Gelu Voican. De asta s-a presupus că Trosca urma de fapt să-i ajute pe Iulian Vlad şi pe Guşă să recupereze centrul puterii, adică MApN-ul, iar unul dintre planuri ar fi fost să lichideze conducerea CFSN. O altă ipoteză arată că de fapt Ardeleanu avea nişte conturi de reglat cu Trosca, decedat „în timpul misiunii“, în acea noapte de 23 spre 24 decembrie. În februarie 1990, Ardeleanu i-a înmânat un raport lui Militaru: „Întors în unitate am stabilit cu certitudine că lt. col. Trosca – fostul şef de stat major din USLA, care a condus cele două echipaje de intervenţie – a vrut să mă lichideze pe mine şi pe col. Gheorghe Gherghina, locţiitorul pentru dotarea cu armament şi tehnică de luptă al unităţii. Consider că acest ofiţer a avut legătură cu cineva din Direcţia de Contrainformaţii Militare“.   

„Mi-aţi omorât oamenii“
Hodor spune că sunt şanse mici să aflăm adevărul despre acţiunile lui Gheorghe Ardeleanu la Revoluţie. „Extrem de ciudat rămâne faptul că nu a fost niciodată anchetat sau judecat, după 1989, în legătură cu activităţile USLA, înainte de 22 decembrie sau după. Nu numai că nu a fost arestat pe 31 decembrie 1989, la un loc cu ceilalţi şefi ai Securităţii, dar i s-a permis să conducă în continuare USLA (UM 05022, cum s-a numit după re¬integrarea acesteia în SRI) încă şase luni, până la pensionarea liniştită şi trecerea în rezervă“.

Din cercetările istoricului Alex Mihai Stoenescu reiese, însă, că Militaru ar fi fost vinovat de moartea lui Trosca şi de celelalte crime de pe 23 decembrie. Generalul Romeo Câmpeanu, locţiitorul şefului Inspectoratului General al Miliţiei, era, alături de colonelul Ardeleanu, în biroul lui Militaru, unde se aflau Iliescu şi Stănculescu. Câmpeanu i-a povestit istoricului că Militaru a ordonat să vină Trosca la MApN. Cât au fost uslaşii pe drum, staţia lui Ardeleanu ar fi rămas deschisă. „Când au intrat pe Drumul Taberei şi tancurile au început să tragă în ei. «Uslaşii» urlau în ABI-uri, urlau ca în iad. Tot asasinatul s-a auzit în staţie, în biroul lui Militaru. L-am auzit pe Trosca urlând: «Tovarăşe ministru, daţi ordin să nu mai tragă!»“, susţinea Romeo Câmpeanu la interviu. „Şi atunci Militaru s-a ridicat şi i-a spus: «Băi Ardelene, tu ştii că noi suntem pe front, şi pe front lumea mai şi moare!?». Ardeleanu se ruga de el, îl implora. Militaru se plimba prin birou şi spunea: «Tancurile noastre sunt vechi, nu avem condiţii de transmisiuni, şi chiar dacă vreau să iau legătura, nu pot. L-au găsit pe atacator şi au tras!». Ardeleanu a început să plângă: «Mi-aţi omorât oamenii...». Şi a murit staţia. Ardeleanu plângea şi se tăvălea pe jos: «Ce-aţi făcut». Militaru se foia prin birou şi îi spunea: «Băi Ardelene, n-aveam cum...»“.  
 

INTERVIU Ana Blandiana, scriitoare: „Oamenii pe stradă mă tratau ca şi când aş fi avut vreo putere“

ana blandiana

FOTO: Eduard Enea 

Ana Blandiana (77 de ani) a devenit, fără să ştie, membră a CFSN, într-una dintre zilele în care Ion Iliescu şi alţii se luptau pentru funcţii de conducere. Iniţial, nu s-a îndoit de bunele intenţii ale celor care păreau să-şi dorească să facă ordine în România abia scăpată din mâinile lui Ceauşescu. Îşi aminteşte că a mers şi ea la TVR, unde a recitat o poezie: „Şi dau mărturii poemele/ Oprite pe margini de hău/ Că dac-am lovit vreodată/ A fost doar în numele tău“.

„Weekend Adevărul“: Dumneavoastră şi Doina Cornea aţi fost alese membre în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Cum aţi primit vestea?
Ana Blandiana: Nu am fost întrebate, am fost invitate să participăm la prima şedinţă. Am fost pe stradă în ziua de 22 decembrie. M-am dus acasă abia seara, când nu mai puteam de foame şi de oboseală, dar n-am putut intra – stăteam lângă Radio, iar acolo se trăgea şi erau barate străzile. Am mers la nişte prieteni care stăteau aproape şi unde puteam ajunge. Când am intrat la ei, au început să aplaude şi au strigat: „A venit doamna ministru!“. I-am întrebat: „Ce-i prostia asta?“. Nu văzusem ce se dăduse la televizor. S-a anunţat că s-a format Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi cine erau membrii: Doina Cornea – prima, eu – a doua şi Ion Iliescu – ultimul. El a citit prima oară lista şi această ştire s-a repetat zile la rând. Aşa am aflat, dar în acea clipă nu aveam nicio idee de rău despre nimic. Era o exaltare generală, ca atunci când ţi se pune în ochi o lumină prea puternică şi nu mai vezi nimic. Într-un fel, mi se părea firesc să se strângă la un loc nişte oameni, deşi nu cunoşteam majoritatea numelor. Presupuneam că şi ei trebuie să fie ca noi, dar nu-i cunosc eu. Îi ştiam numai pe doamna Cornea, pe Mircea Dinescu şi pe Radu Filipescu. M-am gândit că e ceva provizoriu, până când se organizează alegeri.

Ce s-a întâmplat apoi?
Au urmat nişte zile stranii. Mă opreau oamenii pe stradă şi mă tratau ca şi când aş fi avut vreo putere, iar eu nici măcar nu ştiam unde e centrul puterii. Unii îmi spuneau că le-a murit copilul, alţii că le-a luat foc casa, iar eu nu ştiam cum să reacţionez. La un moment dat, prietenii la care dormisem în prima noapte au primit un telefon că sunt chemată la Televiziune. Acolo se desfăşura acea situaţie de un ridicol enorm; atunci nu ne dădeam seama. Eu abia după ziua de Crăciun, în care a fost omorât Ceauşescu, am avut prima reacţie negativă, în sensul că mi s-a părut o liturghie neagră. De ce trebuia aleasă ziua de Crăciun?, indiferent care era vina victimelor. M-am întrebat ce fel de oameni sunt ăştia. Cred că pe 24 decembrie m-au chemat la Televiziune şi-am avut o reticenţă, dar sunau fără încetare. Am spus o poezie acolo şi m-am simţit groaznic.

Maturizare politică în 45 de minute
Vă amintiţi versurile poeziei?
Nu e în cărţile mele, nu ştiu dacă mi-o amintesc: „Se aude, se aude, se aude/ Din adânc, din veci, din mereu/ Murmurul, sângele, gândul/ Poporului meu./ Şi dau mărturii poemele/ Oprite pe margini de hău/ Că dac-am lovit vreodată/ A fost doar în numele tău./ În numele tău cuvântăm/ La judecata popoarelor/ Şi n-am asfinţit niciodată/ De-o fi după voia izvoarelor./ Peste semeţele piscuri,/ Peste câmpiile mute,/ Gândul poporului meu“. Nu mai ţin minte când am scris-o, dar se potrivea cu momentul de emoţie patriotică. Circula zvonul că la Televiziune e centrul puterii. Am întrebat un soldat, când am ajuns: „Aici e Consiliul Frontului?“. Era plin de soldaţi înarmaţi. Mi-a răspuns că e la ultimul etaj. Erau cioburi pe trepte, am ajuns sus, am deschis o uşă, erau alţi soldaţi, era şi un televizor. Ei tocmai mă văzuseră la televizor, deci nu m-au împiedicat să intru. Am deschis uşa, am văzut nişte tipi necunoscuţi – viitorii miniştri. Unul dintre ei, cred că se numea Marţian, m-a întrebat foarte dur: „Ce doriţi?“. Am spus: „Nu doresc nimic, sunt Ana Blandiana, nu ştiam unde e Consiliul Frontului şi mi s-a spus că e aici“. Mi-a răspuns: „Aici avem treabă“. Eu, care nu eram obişnuită să se poarte nimeni cu mine aşa, am spus: „Scuzaţi-mă“ şi-am închis uşa. A fost evident că n-am nicio legătură cu oamenii ăia. Dar când să ies cu soţul meu, pentru că se trăgea atât de tare afară, soldaţii ne-au spus că o să fim omorâţi. Când s-au oprit (n.r. – gloanţele), am pornit prin curtea Televiziunii. Ne-au ajuns din urmă nişte soldaţi care ne-au acoperit cu mantalele lor până am ieşit din zona în care se trăgea. Am avut sentimentul unei aventuri inutile şi incorecte. Ceva nu era în regulă. După aceea, a venit ziua de Crăciun şi apoi mi-a lăsat cineva un bilet de la Uniunea Scriitorilor, că în data de 27 va fi prima şedinţă a Frontului.

Şi v-aţi dus. Cum a decurs acea şedinţă?
Am ajuns acolo, am făcut cunoştinţă cu domnul Iliescu şi a început şedinţa. În cartea mea „Fals tratat de manipulare“ e povestită pe larg întâmplarea. M-au propus vicepreşedinta Consiliului. Am refuzat mai mult din instinct şi din bun simţ. În viaţa mea nu mă gândisem să fiu vicepreşedinta ţării şi era ceva aberant. Dar, în următoarele trei sferturi de oră, au fost asemenea insistenţe să primesc, încât
m-am maturizat politic cât n-o făcusem în tot restul vieţii mele. Era evident că aveau nevoie să pună numele meu undeva. După aia, m-am mai ciocnit de câteva ori cu domnul Iliescu şi cu ceilalţi. Am demisionat când au hotărât să se transforme în partid politic. Credeam că Frontul va exista până la alegeri, că o să aibă rol doar în organizare, nu că va participa. Era singura forţă din ţară, nu putea să lupte cu nişte partide care apăreau după 50 de ani de interdicţie sau care se formaseră de trei zile.

M-au propus vicepreşedinta Consiliului. Am refuzat mai mult din instinct şi din bun simţ. În viaţa mea nu mă gândisem să fiu vicepreşedinta ţării şi era ceva aberant. Dar, în următoarele trei sferturi de oră, au fost asemenea insistenţe să primesc, încât m-am maturizat politic cât n-o făcusem în tot restul vieţii mele.

De la TVR la Marşul Alb
Când aţi demisionat?
După 15 ianuarie. Până atunci participasem la patru şedinţe, ultima fiind după Anul Nou, când ne-am certat cu domnul Iliescu, pentru că el, în calitate de şef al Consiliului, deşi a fost numit la două zile după, a semnat condamnarea la moarte a lui Ceauşescu. Atunci, Iliescu s-a enervat când am întrebat – eram naivă şi onestă – dacă n-ar fi normal să se facă o egalizare, având în vedere că populaţia era săracă şi că exista o categorie de securişti cu salarii mari. Când au venit comuniştii, burgheziei i s-a luat toată puterea financiară, un om avea dreptul să schimbe o anumită sumă minimă de bani, indiferent câţi avea la bancă. Fiind copil, ţineam minte o replică a mamei: „Pentru prima oară în viaţă mă bucur că sunt săracă“. Prieteni de-ai noştri se plângeau că au pierdut sume mari de bani. Iliescu se purtase civilizat până atunci, dar, de enervare, m-a întrebat: „Ai studii de finanţe?“.

Ce a urmat după demisia din CFSN?
Am ajuns în situaţia în care fusesem înainte: persona non grata pentru putere. Am fost insultată la telefon, mi-au fost aruncate în curte cărţi de-ale mele murdărite. Soţul meu îmi interzisese să citesc scrisorile de la necunoscuţi. Le citise el cât să-şi dea seama că erau îngrozitoare. După câţiva ani, Ruxandra Cesereanu, scriitoare şi istoric, a publicat o carte, „Imaginarul violent al românilor“, şi a scris un capitol „Românii contra Anei Blandiana“. Mi-a cerut scrisorile, ştia de existenţa lor, pentru că eram amice. Soţul meu i le-a dat, dar le-a şi cântărit înainte: aveau 1 kilogram şi 800 de grame. Ruxandra a reprodus fragmente din acele scrisori şi din cartea ei ştiu ce conţineau. Nu m-am gândit că mi-au fost trimise asemenea scrisori scatologice, cu insulte sexuale. Până în iunie, asta a fost atmosfera. A urmat Piaţa Universităţii, iar o lună mai târziu, când mulţi studenţi erau încă arestaţi  (n.r. – în iulie), am făcut un anunţ în „România Liberă“. Am dat ca punct de întâlnire Opera, pentru că exista un părculeţ în jur; oamenii aveau voie să se strângă doar în parcuri, nu în pieţe. Le-am spus să se îmbrace în alb. Credeam că vor veni câteva zeci de persoane şi că va fi un protest simbolic, dar au fost vreo 200.000 – au circulat tot felul de cifre. Atunci a fost celebrul Marş Alb din Bucureşti. 

Citeşte şi:

SERIAL. Episodul 1: Ce mai trebuie să ştim despre Revoluţia Română?

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite