Acum 170 de ani, la 2 decembrie 1845, oamenii de cultură şi viitori revoluţionari Ion Ghica, C.A. Rosetti şi Scarlat Vârnav au pus bazele „Societăţii studenţilor români”. Ion Ghica a devenit preşedinte, iar  C.A. Rosetti şi Scarlat Vârnav au fost aleşi secretari.

Cunoscutul poet şi revoluţionar francez Lamartine a fost ales preşedinte de onoare. În calitate de membri fondatori ai acestei organizaţii, s-au numărat Nicolae Bălcescu, Dimitrie Brătianu, Ion Brătianu şi Mihail Kogălniceanu. Un an mai târziu, în 1846, la Paris erau puse bazele unei ”Biblioteci româneşti”.

”Societatea studenţilor români” fusese precedată în 1843 de înfiinţarea societăţii secrete ”Frăţia”, de către Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, având drept cuvânt de ordine expresia: ”Dreptate, Frăţie”. Întemeierea ”Frăţiei” este consecinţa directă a faptului că revoluţionarii români aderaseră la francmasonerie, ale cărei idei se răspândiseră încă din secolul al XVIII-lea în spaţiul românesc.

Revoluţia de la 1848-1849 în spaţiul românesc a fost iniţiată şi condusă de elita formată în jurul acestor societăţi. Insuficienta conlucrare între revoluţionari, reacţia autorităţilor, intervenţia puterilor străine, rezervele faţă de soluţionarea problemei împroprietăririi sunt numai câteva din elementele care au condus la înfrângerea revoluţiei în Moldova şi Ţara Românească. Liderii revoluţionari s-au grupat în Bucovina şi Transilvania, încercând să continue lupta revoluţionară. Nicolae Bălcescu a încercat să medieze conflictul dintre liderul revoluţiei române din Transilvania, Avram Iancu şi cel maghiar Lajos Kossuth. Deşi s-a reuşit acest lucru, succesul a fost de scurtă durată, deoarece intervenţia trupelor ţariste, în sprijinul armatei austriece a condus la înfrângerea armatei revoluţionare maghiare la Şiria, în 1849.

Studenţi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu menţiunile „Dreptate, Frăţie“ în 1848 Pictură de C. Petrescu.

La 2 decembrie 1849, tot la Paris, se înfiinţa „Asociaţia română pentru emigraţie”, care îi avea în frunte pe Ion Ghica şi Nicolae Bălcescu.

Exilul revoluţionar paşoptist, în ciuda unor neînţelegeri dintre revoluţionarii români expulzaţi peste graniţe, s-a constituit într-un motor al diplomaţiei puse în slujba cauzei naţionale. Revoluţionarii s-au întâlnit cu reprezentanţi diplomatici francezi, englezi, italieni, au expediat memorii, au publicat numeroase articole.

Reformele preconizate de revoluţionarii paşoptişti trebuiau înfăptuite în Principate sub o conducere progresistă recunoscută de puterile europene. În Ţara Românească şi Moldova, Imperiul Otoman şi Rusia Ţaristă instauraseră domni în conformitate cu documentul numit „Convenţia de la Balta Liman”, domnii români fiind recunoscuţi drept „înalţi funcţionari”. Liderii români ai Revoluţiei de la 1848-1849 aflaţi peste graniţe au primit interdicţia de a se întoarce în ţară.

Revoluţionarii din Europa, membri ai diverselor asociaţii şi societăţi plănuiau o revoluţie europeană, încurajaţi şi de alegerea ca preşedinte al Franţei a lui Charles Louis Napoleon Bonaparte (20 decembrie 1848), nepot de frate al împăratului Napoleon I care, însă, la 2 decembrie 1852 se va proclama şi el împărat sub numele de Napoleon al III-lea, după ce anterior, printr-o lovitură de stat, la 2 decembrie 1851, îşi sporise substanţial puterile.

La 29 noiembrie 1852, grav bolnav, se stingea la Palermo, revoluţionarul şi istoricul român  Nicolae Bălcescu, principalul exponent al ideologiei şi luptei paşoptiste. Sperase până în ultima clipă că un nou eveniment european va readuce în atenţia marilor puteri cauza românească. Într-adevăr, acel eveniment european, Războiul Crimeei va izbucni în cursul anului 1853.

Napoleon al III-lea, preocupat să-şi întărească prestigiul său şi al Franţei s-a implicat într-o politică externă îndrăzneaţă alături de Anglia, luptând contra Rusiei, care dorea dispariţia Imperiului Otoman. Între 1853 şi 1856, s-a desfăşurat „Războiul Crimeii”, care s-a soldat cu înfrângerea Rusiei.

Congresul de Pace de la Paris din 1856 a consacrat „problema românească” drept problemă europeană, deschizându-se calea realizării unirii politice a Ţării Româneşti şi Moldovei sub garanţa colectivă a Marilor Puteri ale Europei.

Faptul că Europa a admis ”problema românească” este rezultatul eforturilor diplomatice ale revoluţionarilor paşoptişti exilaţi. Exilul paşoptiştilor s-a desfăşurat între anii 1849 şi 1857. Anumiţi revoluţionari care au reuşit să convingă autorităţile că vor fi loiali noii ordini sau cei care au utilizat strategia  ”rolului mai puţin important în evenimentele revoluţionare” au putut reveni mai înainte de 1857 în Principate.

Rolul lor a fost determinant în perioada 1857-1859 (mulţi au dobândit posturi importante în armată şi administraţie) în organizarea luptei pentru Unire care a culminat cu dubla alegere, în 1859 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.