Scandalul filmului „Reconstituirea“ – criticile lui Ceauşescu şi Ion Iliescu

Scandalul filmului „Reconstituirea“ – criticile lui Ceauşescu şi Ion Iliescu

Ceauşescu se lăuda că în timpul liber viziona toate filmele româneşti

Ceauşescu primise reclamaţii că regizorul Lucian Pintilie ar fi ultragiat miliţienii prin filmul „Reconstituirea“. În discuţiile asupra lui, Ceauşescu şi succesorul său Ion Iliescu şi-au expus opiniile despre cinematografie şi actori.

În şedinţa din 10 februarie 1970 din cercul restrâns al Secretariatului s-a discutat filmul „Reconstituirea“. Din luările de cuvânt se înţelege că dezbaterea fusese iniţiată de sesizările unor înalţi activişti, în frunte cu secretarul cu organizatoricul Trofin. Regizorului i se imputau subminarea poziţiei miliţienilor în societate şi, evident, cheltuieli „nejustificate“.
Filmul regizat de Lucian Pintilie apare acum ca o comedie neagră. O  îmbrânceală între doi tineri (act de huliganism, în epocă) ajunge să fie anchetată de miliţie. În reconstituirea cazului, prin prostia demnă de bancurile cu miliţieni, se produce tragedia unei lovituri mortale aplicată de unul dintre tineri celuilalt.

Cinefilul Ceauşescu 
„Eu văd aproape toate filmele noastre“, declară Ceauşescu în şedinţă.
Şi iată-l în rolul criticului de film: „În legătură cu filmul acesta „Reconstituirea“, mie mi se pare că lucrurile se cam exagerează. Critică nişte miliţieni. Ei şi? În ţările capitaliste poliţiştii sunt criticaţi în fiecare zi. Ceea ce este negative, după părerea mea, este că se prezintă tineretul nostru ca un tineret primitiv, iar acest lucru nu este real şi pe urmă felul cum este prezentat publicul, gloata aceea de oameni. Pe miliţieni pot să-i critice, că avem mulţi proşti. Aici pe acest fapt s-a pus accentul şi nu pe faptul că prezintă într-o formă denaturată tineretul nostru şi publicul. Însăşi critica noastră nu a criticat aceste neajunsuri. De aici a pornit toată problema, cum că miliţia nu este de acord să fie criticată. Critica a fost pusă pe alte baze, încât să se axeze pe ceea ce este real. Pe urmă în filmul acesta nu există nimic din punct de vedere artistic. Să-l ţineţi pe piaţă atâta timp cât vin spectatori şi să-l trimiteţi şi la concurs, dar între timp să luăm măsuri ca să facem numai filme care să corespundă. “
După ce se vor acoperi cheltuielile de producţie, filmul să fie scos de pe ecrane a propus Vasile Patilineţ. Se înţelege că pentru Patilineţ ca şi pentru Ceauşescu, banii aceştia reprezentau un câştig ilicit.  Ceauşescu a plusat însă imprevizil: “Trimiteţi-l şi în străinătate la un concurs. Spune că acolo o să fie înţeles. Trimiteţi-l în Occident. Dacă l-am trimite în Est şi  n-ar lua vreun premiu, ar spune că acolo am aranjat noi“.

Ion Iliescu despre artişti
Deşi va fi învinuit peste puţină vreme de „intelectualism“, a sărit  şi Ion Iliescu cu sabia-n dinţi contra filmului discutat. „Eu am discutat cu Pintitlie, regizorul filmului Reconstituirea“, spune el. „Toţi sunt nişte tipi lipsiţi de orice receptivitate la orice observaţie critică, sunt nişte oameni înfumuraţi, desconsideră orice critică şi privesc cu desconsiderare capacitatea unor activişti politici de a-şi da cu părerea asupra a ceea ce înseamnă activitatea în cinematografie. El a încurajat o serie de elemente într-un mod deosebit de scandalos şi a folosit un sistem de relaţii  care există în cinematografia noastră. A organizat o vizionare particulară cu toţi prietenii lui şi a creat un climat că cineva împiedică apariţia unor creaţii de mare valoare, că nu sunt în stare să priceapă noul în creaţie şi curajul acestui mare creator. Acest film sau alt film al său nici măcar nu ridică o problemă serioasă ca să facă atâta paradă de curajul şi îndrăzneala lui de a aborda nu ştiu ce probleme.“

Artişti plătiţi  cu „sume fabuloase“
Din punctul de pornire al criticilor aduse filmului „Reconstituirea“, s-a discutat planul tematic al filmelor artistice pe anii 1970 – 1971. Înaintea „tezelor din iulie“, prin urmare.
În România se turnau atunci circa 15 filme anual. Informând asupra controlului la cinematografie efectuat de către o comisie a MAN, secretarul cu probleme speciale Patilineţ reclama „formele de jaf“ prin care se încasau „sume fabuloase pe nedrept“. Pentru „Reconstituirea“, spune el, fiecare actor a primit între 10-15 000 lei pentru o muncă de trei luni de zile. Se poate chiar mai rău: în numai două-trei luni, turnând un film, în afara salariului pe care-l primeşte la teatrul unde este angajat, un actor să câştige 20-25 000 lei.

Ordine şi eficienţă în cinematografie
Ce aştept cinefilul Ceauşescu de la filmele româneşti? Eficienţă, ca de la oricare tip de producţie. Coproducţiile sunt, în sensul eficienţei financiare,  un gen recomandat. Pentru coproducţia franco-română „Serbările galante“ s-au obţinut 120 000 dolari, mai mult decât pentru vizionarea tuturor filmelor româneşti în Occident în 15 ani.
Dar, zice Ceauşescu, prea mulţi oameni apar pe generice, fără să-ţi dai seama ce face fiecare. N-a fost mulţumit nici de scenarişti, prea mulţi “neisprăviţi “, fără talent literar. Să se creeze un corp de actori de film, deoarece  între teatru şi film e o mare deosebire, cere Ceauşescu care, spre deosebire de Dej, nu frecventa teatrul.  Şi seriale româneşti. Dacă bulgarii au producţie proprie de seriale despre agricultură, despre partid, noi de ce n-am avea? Dar, cu bugete mici şi termene scurte de realizare, nu ca la filmul “Mihai Viteazul“.

Gata cu ,,prostiile“!
Şi ca să nu fie înţeles cumva greşit după etalarea acestor pretenţii, a trecut la indicaţiile privind adevărata eficienţă scontată: „Cinematografia trebuie s-o privim ca pe o instituţie de educaţie, nu comercială şi televiziunea la fel, şi radio la fel, ori se pare că tovarăşii de la secţie, cei care lucrează în acest domeniu le privesc ca instituţii comerciale şi mai cu seamă ca instituţii în care unul sau altul vrea să-şi facă cunoscute gândurile, ori din acest punct de vedere, pentru aceasta nu trebuie să cheltuim sute de milioane de lei să construim instituţie de televiziune şi să facem studiouri de cinematografie... Instituţiile acestea nu sunt făcute pentru un scriitor sau altul dar... fiecare poate să scrie, cine îl împiedică să gândească şi să scrie, dar nu trebuie să punem în scenă şi să debităm prin mijloacele noastre de propagandă şi de educaţie toate prostiile“.


Furau ţăranul şi miliţianul,  muncitorul şi directorul
În anii 1968-1969 a crescut puternic numărul infracţiunilor. Autorii erau cetăţeni obişnuiţi dar şi ,,cadre cu munci de răspundere“. Conducerea partidului a învinuit miliţienii că n-au înţeles corect spiritul „reabilitărilor“ şi  se lasă intimidaţi. Reclamaţiile făcute fimului „Reconstituirea“ se bazau pe această teorie.
Din şedinţa Secretariatului din 24 martie 1970 care analizează activitatea miliţiei aflăm că în 1969, numărul infracţiunilor (156 000) se dublase faţă de 1965 (  83 000 infracţiuni). În „cronica neagră“ a lui 1969 intrau şi 1 500 violuri. Şi cam tot atâtea tâlhării în grup. Din stare de arest n-au ajuns însă în instanţă nici jumătate dintre făptaşi.
Furturile şi delapidările din avutul obştesc sporiseră şi ele  de la 32 000 cazuri în 1965, la 56 000 în 1969. Din intervenţia ministrului de Interne Cornel Onescu, rezultă generalizarea fenomenului.  „S-au prins vreo 47 000 oameni care sustrăgeau cereale de pe câmp cu căruţa“, spune el, dar producţia de porumb evaluată la 2400- 2600 kg la hectar, scade, pe parcursul recoltării şi transportului cu câte 300-400 kg la fiecare hectar. Dar asemenea date se prezintă doar în cadrul restrâns al Secretariatului alcătuit din şapte oameni – Ceauşescu, Niculescu-Mizil, Trofin, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Gere şi Patilineţ - şi unui grup restrâns de invitaţi, demnitari cu răspunderi în resortul analizat.
La fel tratează cetăţenii şi proprietatea socialistă din  industrie. În aceeaşi şedinţă, Onescu relata rezultate ca acestea la  controalele Internelor: „Am controlat încărcarea mărfurilor în camioane, în special a cărnii, şi am descoperit alte cifre trecute în foile de livrare, ajungeau alte cantităţi în magazine. În industria vinului au fost descoperite fraude şi sustrageri de sute de mii de lei. Avem la Iaşi un caz cu 250 000 lei şi la Vaslui cu peste un milion lei. Am făcut un control la Zarea şi fiecare om ieşea cu câte 3-4 sticle de vermut.“ În plus, ministrul de Interne raportează că-n ţară sunt mulţime de „elemente descompuse“, tineri  care-au terminat şcoala dar nu vor să muncească, formaţii cu caracter hippy, prostituţie...  „O să vă dăm să irigaţi 50 000 hectare“, a ameninţat Ceauşescu Internele cu noua sarcină a reeducare prin muncă a tinerilor „descompuşi“.
Ce-i mai rămâne  partidului de făcut ca să redreseze situaţia? Furau în draci românii şi tot mai mulţi tineri fugeau de muncă.  În ceea ce priveşte legislaţia, pentru delapidare de la 100 000 lei în sus vinovatul era pasibil de pedeapsa cu moartea. Nici de trăit în lux nu se putea pentru că în 1968, puţină vreme după „reabilitările“ din aprilie, Marea Adunare Naţională aprobase o lege conform căreia oricine putea fi supus percheziţiilor şi anchetelor pe baza denunţurilor că profită de venituri ilicite.
Ca noi măsuri, în amintita şedinţă, Paul Niculescu-Mizil propunea înăsprirea pedepselor.  Florian Dănălache împuţinarea barurilor iar Ion  Iliescu campanii uteciste pentru punerea delincvenţilor în discuţia colectivelor de învăţătură sau muncă din care fac parte. 
Nu de la muncitori începe răul, a concluzionat Ceauşescu, ci de sus, de la directori. Şi a dat, în deplină cunoştinţă de cauză, exemplul celor din fabricile de lactate care impun sau acceptă produse cu procent mai mic de grăsime decât cel din nomenclator spre profitul propriu. 


Nepoţii lui Ilie Moromete
Dacă în presă numărul infracţiunilor n-a apărut niciodată, fiind prezentate doar restrânse exemple negative, furtul e normal în gândirea socială a epocii.
Fură ţăranul cooperator, inginerul şi miliţianul, fură muncitorul şi directorul de fabrică. Unii cu spatele sau cu poala, alţii cu căruţa, rcu emorca sau cu maşina.
În notiţele şi crochiurile lui Marin Preda pentru „Cel mai iubit dintre pământeni“ sunt şi scene din cotidianul  satului Siliştea-Gumeşti, devenit Siliştea Nouă care n-au apărut în roman. Cum ar fi furatul „cu metodă“ al şefilor de la CAP-uri la cântărirea recoltei unde-şi scot şi împart între ei circa 20 la sută din producţie.
Nepoţii ţăranului Ilie Moromete nu se mai ascund de perceptorul care vine după plata fonciirei, ci de miliţianul satului, trecând prin întâmplări ca aceasta: „Nevasta lui Sande cu naşă-sa, soţia brigadierului, şi soţia paznicului. „Ce dracu, fă, toată lumea fură şi noi, om fi noi cele mai proaste?“ Şi încarcă fiecare câte un sac. Apare miliţianul. „Ce faceţi voi aici?“ Era seară. Ăsta, cu motocicleta, face un tur, revine. Astea aruncă porumbul. Până la urmă n-au putut face nimic. Ca după plecarea lor să fure miliţianul o remorcă de porumb. Are orătănii.“

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos: