Saşii şi rolul lor în istoria românilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Case săseşti în România FOTO Lucian Muntean/ imagine cu rol ilustrativ
Case săseşti în România FOTO Lucian Muntean/ imagine cu rol ilustrativ

Aşezarea primilor colonişti germani în Transilvania se datorează regelui maghiar Geza al II-lea, care dorea o întărire a graniţei regatului. Un amalgam de populaţie provenită din diverse zone ale Germaniei, primul document care atestă colonizarea lor este Diploma andreană (Diploma Andreanum) din 1224, prin care regele Andrei al II-lea stabilea drepturile şi obligaţiile scaunelor săseşti.

Denumirea germană a Transilvaniei, Siebenbürger (Septem Castra) provine din ridicarea unor oraşe fortificate. Deşi specialiştii nu sunt unanimi în opinii,  cele şapte asezări care au dat naştere denumirii au fost probabil Bistritz (Bistriţa), Hermannstadt (Sibiu), Klausenburg (Cluj), Kronstadt (Braşov), Mediasch (Mediaş), Mühlbach (Sebeş) şi Schässburg (Sighişoara).  

Invazia mongolă din 1241-1242, care a pârjolit regatul maghiar, a afectat multe aşezări săseşti. Din nevoia de apărare şi fortificare au apărut celebrele Kirchenburger - biserici fortificate, cu ziduri masive, una dintre marile atracţii ale Transilvaniei actuale.

Saşii au sprijinit cauza românească în Transilvania încă din timpul revoluţiei de la 1848. La 30 septembrie 1848, Adunarea saşilor din Sibiu a adoptat rezoluţia Adunării de la Blaj. Pastorul Stephan Ludwig Roth, un susţinător al emancipării românilor, a fost executat în aprilie 1849 de tribunalul nobililor maghiari din Cluj.

Ausgleich-ul (compromisul) dintre Austria şi Ungaria din 1867 a avut efecte negative asupra drepturilor politice ale saşilor, îndeosebi sub presiunea politicii de maghiarizare declanşată în Transilvania. Astfel, hotărârea Marii Adunări de la Alba Iulia din 1918, care a adoptat rezoluţia de Unire cu România, a fost primită cu braţele deschise de saşi. La 8 ianuarie 1919, Comitetul Central Săsesc împreună cu Consiliul Naţional Săsesc s-au întrunit la Mediaş şi au adoptat o rezoluţie în care şi-au exprimat adeziunea: Poporul săsesc din Transilvania se pronunţă, conform principiior de autodeterminare, pentru unirea Transilvaniei cu România. Salută poporul român şi îl felicită pentru îndeplinirea idealurilor sale naţionale.  Poporul săsesc ia act nu numai de un proces istoric de importanţă mondială, ci şi de dreptul legitim al poporului român pentru unire şi formarea unui stat”.

În perioada interbelică, germanii din România au reprezentat 4,1% din populaţie. Trebuie precizat că, spre deosebire de maghiari, obişnuiţi de secole să fie o „naţiune dominantă” şi având o aristocraţie de sânge, saşii din Transilvania, şvabii din Banat, germanii din Basarabia şi Bucovina erau obişnuiţi cu situaţia de minoritate naţională. Toate mărturiile confirmă că, datorită libertăţilor de care se bucurau, incomparabil mai mari decât cele din perioada anterioară, minoritatea germană a fost extrem de loială statului român. La 6 ianuarie 1940, Otto Broneske, reprezentantul minorităţii germane din Basarabia, menţiona: „Cetăţeni loiali ai acestei Ţări, care este patria noastră, ne păstrăm limba, cultura şi tradiţiile şi înţelegem să ne îndeplinim cu hotărâre şi în orice împrejurare îndatoririle pe care le avem faţă de această Ţară. Ne vom sacrifica chiar şi viaţa”.

În timpul războiului, minoritatea germană a căzut sub influenţa Grupului Etnic German, Începând cu 1943, mulţi dintre saşi şi şvabi s-au înrolat în Waffen SS, peste 50 000. După 23 august 1944 a început calvarul populaţiei săseşti, deportată în Uniunea Sovietică. Conform statisticilor, circa 30 000 de saşi transilvăneni au fost deportaţi, reprezentând circa 15% din numărul total.

Regimul Ceauşescu a fost extrem de pragmatic, în cel mai pur stil capitalist: şi-a vândut minoritatea germană. Suma a variat în funcţie de împărţirea acestora în categorii: muncitori simpli, muncitori calificaţi, persoane cu studii superioare sau pensionari. Se estimează că între 1968-1989 au fost „vânduţi” circa 200 000 de germani. Ambasadorul Republicii Federale la Bucureşti în perioada 1971-1976 dezvăluia în memoriile sale sumele: 5500 DM un student, 7000 DM studenţii în ani terminali, 11 000 absolvenţii de studii superioare. Statul român a fost astfel lipsit de o forţă de muncă excepţional pregătită, pentru care presa varsă astăzi lacrimi când se câştigă câte un premiu Nobel.

În privinţa religiei, voi aminti doar câteva nume: Inocenţiu-Micu Klein, întemeietorul gândirii politice româneşti moderne; Carol I, întemeietorul statului român modern; Iuliu Hossu şi Iuliu Maniu, fără de care n-am fi avut România Mare; Corneliu Coposu, cea mai importantă personalitate politică din România ultimei jumătăţi de secol. Mă întreb ce ţară ar fi prăduit socialiştii deghizaţi în ortodocşi dacă aceşti oameni n-ar fi existat?

Sterile campanii electorale nu pot fi prilej de ocultare a propriei istorii. Saşii din Transilvania şi alături de ei întreaga minoritate germană din România au dreptul la o posteritate reală, nu la una deformată grosolan de semidocţii şi analfabeţii care nu au decât percepţia limitată a propriilor interese meschine.
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite