„Salvatorul de biserici“. Cum l-a convins inginerul Eugeniu Iordăchescu pe Nicolae Ceauşescu să nu demoleze lăcaşurile de cult în anii ’80

Prima biserică translată prin metoda inventată de Eugeniu Iordăchescu a fost Biserica Schitul Maicilor, în anul 1982

După cutremurul din 1977, în plină desfăşurare a aşa-zisului program de „sistematizare urbană“ dorit de Nicolae Ceauşescu, în care au fost puse la pământ zeci de biserici, blocuri, cartiere întregi!, inginerul Eugeniu Iordăchescu a reuşit să oprească demolarea a 13 lăcaşuri de cult şi a altor 17 clădiri din Bucureşti şi din ţară, inventând metoda de translare a monumentelor. E unul dintre rarele episoade din comunism când istoria a mers pe roate.

„Un monument traversează bulevardul“, titra revista „Flacăra“, în numărul din 25 iunie 1982. În ciuda titlului bizar, nu era relatată o poveste ştiinţifico-fantastică, ci o realitate bucureşteană. La ora 9.23, undeva în zona fostului Deal al Arsenalului – pe locul unde astăzi de află Palatul Parlamentului –, avea loc o premieră naţională. Unul dintre cele mai valoroase monumente istorice din Bucureşti, Biserica Schitul Maicilor, construită în stil brâncovenesc în secolul al XVIII-lea, care cântărea 745 de tone, era mutată, după 256 de ani, la o distanţă de peste 200 de metri spre răsărit faţă de locul unde se afla. Era primul monument supus operaţiilor de translare, o metodă inginerească inventată de Eugeniu Iordăchescu (1929 - ianuarie, 2019). Şi primul monument care a fost salvat de la distrugere în regimul comunist.

„Se dărâmă pe rupte, se depersonalizează oraşul“
Suntem în anii ’80. După Marele Cutremur de 7,4 grade pe scara Richter, în urma căruia se prăbuşesc zeci de clădiri, alte câteva sute sunt avariate şi mor peste 1.500 de oameni, Nicolae Ceauşescu anunţă refacerea completă a Bucureştiului aflat în praf şi moloz. Atunci, părea o idee vagă care dădea speranţe specialiştilor. În realitate, în doar câţiva ani, noul Centru Civic şi planurile de sistematizare dorite de fostul dictator aveau să distrugă masiv trecutul oraşului. 

Planul e decis pe repede-înainte: Ceauşescu cere o analiză a celei mai sigure zone seismice din oraş, iar în urma calculelor e indicat cartierul Uranus, zona Dealul Arsenalului. Printr-o fluturare a mâinii, Bucureştiul se transformă într-un şantier. Sunt demolate mii de clădiri, cele mai afectate zone fiind Dealului Spirii, cartierul Uranus, zona Dudeşti, zona Udricani, zona Pieţei Unirii, zona Sfânta Vineri, Calea Rahovei. Dispar lăcaşuri de cult, vile cochete cu etaj, ­mici blocuri moderniste, grădini şi case neoromâneşti.  Zeci de mii de oameni sunt mutaţi care-ncotro. Totul pentru ca, în inima Bucureştiului, să fie înălţat un nou centru politico-administrativ, care, în viziunea lui Ceauşescu, nu putea fi decât un palat gigantic. Avea să se cheme Casa Poporului.

România este izolată. Numai Ceauşescu încearcă încă să realizeze Minunata Lume Nouă. Expresia vizuală a istoriei şi a culturii româneşti pe care Ceauşescu a distrus-o nu va mai putea fi niciodată reconstituită. Aceasta nu este numai tragedia României, ci şi a Europei. „The Independent“, 14 iunie 1988

În volumul „Bucureştiul dispărut“, arhitectul ­Gheorghe Leahu surprinde drama locuitorilor în oraşul dirijat de macarale, din care se distrugea şi se construia după bunul plac al tovarăşului. O scurtă relatare: „Se dărâmă pe rupte, se construieşte în loc foarte mult şi foarte prost, se depersonalizează oraşul, i se schimbă complet caracterul, blocurile vin ca un tăvălug care rade cartiere întregi cu grădini şi curţi şi arbori vechi de zeci şi sute de ani. În locul vieţii liniştite la curte, blocuri în care ne înghesuim ca viermii pe verticală, supuşi austerităţii unor programe de necivilizaţie cu apă caldă de cinci ori pe săptămână câte două ore, cu frig în timpul iernii, cu depersonalizarea noastră ca oameni, deveniţi soldaţi ai unei armate oarbe de muncitori de dimineaţa până se întunecă, fără sâmbătă liberă, muncind din două-n două duminici, cu bucuriile sărăcite şi luate cu totul“, nota Gheorghe Leahu despre „minunata“ lume nouă a anilor ’80.

Biserica Schitul Maicilor, prima salvată
În această sumbră atmosferă, proiectul unui inginer devenea colacul de salvare pentru câteva monumente istorice din Bucureşti. Eugeniu Iordăchescu, care, în acea vreme era directorul tehnic al Institutului „Proiect“ Bucureşti, era martor şi direct implicat în dezvoltarea imobiliară a Bucureştiului şi înainte, şi după ’77. Ideea lui revoluţionară consta într-un procedeu de translaţie, o tehnică prin care clădirile erau puse pe roţi şi mutate în alte părţi, ferite de ochii lui Nicolae Ceauşescu. O alternativă la cea de a pune la pământ construcţiile. Mult mai puţin costisitoare.

Biserica Schitul Maicilor pe roţi Foto: Arhivă personală Eugeniu Iordăchescu

„Eram 1.800 de salariaţi care au început studiile de sistematizare pentru actuala clădire a Casei Poporului. În această zonă de peste 50 de hectare erau o serie întreagă de monumente de patrimoniu, fie erau biserici, fie erau clădiri cu arhitectură de epocă pentru care Bucureştiul era catalogat Micul Paris. Fiind în apropierea acestui subiect fierbinte, mi-am dat seama de ce urma să se dărâme, am făcut propunerea să mi se dea posibilitatea să salvez câteva obiective. Demolarea Bisericii Enei a fost un moment de cotitură. Atunci am simţit că trebuie să ­acţionez“, mărturisea Eugeniu Iordăchescu într-un interviu la radio în anii ’90.

Am plecat de la principiul unui ospătar care ţine pe o tavă un număr de pahare pline cu un anumit lichid. El merge printre mesele unui restaurant şi nu se întâmplă absolut nimic cu lichidul, nu pică. Aceasta a fost ideea de la care am pornit, ca, la baza construcţiei, să realizez o platformă de beton, ca o tavă imensă. Eugeniu Iordăchescu

„Iniţial, i-au spus că nu prea e sănătos la cap“, povesteşte, pentru „Weekend Adevărul“, Adrian Iordăchescu, fiul inginerului. Dezamăgit că a fost refuzat de autorităţi de a muta Biserica Schitul Maicilor – aflată, atunci, pe aripa sud-estică a actualului Palat al Parlamentului –, următoarea pe lista monumentelor care aveau să fie distruse, tatăl său s-a închis câteva seri în birou. Pentru a fi mai convingător, Iordăchescu a început să tragă linii pe foaie pentru a-şi explica concret tehnica. Să aibă un plan schiţat, inginereşte, ca la carte.

Metoda sa era o noutate pentru România, dar se aplica deja în alte ţări, în diferite forme. Un procedeu era acela al dezmembrării, adică se tăia construcţia în elemente şi se deplasau într-un nou loc, realizându-se apoi o stereotomie, un fel de îmbinare a corpurilor construcţiei. În alte ţări, se practica mutarea sau deplasarea integrală a lor, la fel cum avea în plan şi Iordăchescu. Cum, în termeni mai puţin tehnici, avea să facă asta?

A găsit inspiraţie în crema de zahăr ars
„Am plecat de la principiul unui ospătar care ţine pe o tavă un număr de pahare pline cu un anumit lichid. El merge printre mesele unui restaurant şi nu se întâmplă absolut nimic cu lichidul, nu pică. Aceasta a fost ideea de la care am pornit, ca, la baza construcţiei, să realizez o platformă de beton, ca o tavă imensă. Sub aceasta, se instalează şinele şi boghiurile (cărucioarele). Translarea se face fie prin tragere, fie prin împingere, în funcţie de configuraţia terenului“, şi-a explicat Eugeniu Iordăchescu metoda, în cartea „Un salvator al monumentelor de arhitectură“.

Fiul său, Adrian, îşi aminteşte că ideea tatălui e chiar mai romanţată de atât şi are ca sursă de inspiraţie prăjitura sa preferată, crema de zahăr ars. „Tata era înnebunit după prăjitura aceea, la fel ca fratele meu. De fiecare dată când mama o pregătea, ne-o servea cu mare atenţie, pentru că, fiind însiropată, tremura pe platoul care nu era suficient de ridicat. Şi avea grijă să nu se deformeze. Privind compoziţia cremei de zahăr ars, tatălui îi venise ideea că e necesar să creeze un plan rigid, pe care să menţină clădirea“, povesteşte Adrian Iordăchescu, care a urmat aceeaşi meserie ca tatăl său.

Atenţie, trec biserici!

O istorie din secolul al XVII-lea pe rotile. Biserica Schitul Maicilor Foto: Arhivă personală Eugeniu Iordăchescu

Într-o nouă audienţă la Primărie, inginerul a cerut ca autorităţile locale să facă o propunere ca Biserica Schitu Maicilor să fie salvată. Planul de translare îl pusese deja pe masă. Purtase şi discuţii cu Patriarhia, care era şi nu prea era de acord să fie mutată. Pe de-o parte, cu patriarhul Iustin Moisescu putea discuta deschis despre proiect, pe când episcopul de atunci, Roman Ialomiţeanul, refuza vehement mutarea bisericii. „Oficial, nu veţi găsi în nicio arhivă un aviz al vreunui patriarh sau al unei parohii că ar fi fost de acord cu translarea bisericilor“, declara Eugeniu Iordăchescu în „Lumea credinţei“, în 2004, despre implicarea BOR în acest proces.

În cele din urmă, biserica a fost pusă pe roate. Mai mult, dintr-o presiune exterioară, nu pentru că autorităţile aveau credinţa că „metoda lui Iordăchescu“ va funcţiona. Pe plan internaţional, în deceniul aşa-numitei Epoci de Aur, au existat numeroase critici faţă de programul de demolare al lui Ceauşescu, pentru că distrugea un patrimoniu important. Presa internaţională anunţa prăpădul. „Dacă cuvântul «genocid cultural» poate avea un sens, acesta poate fi aplicat, fără nicio contestaţie, situaţiei din Bucureştiul de azi“, scria „Le Figaro“, în ediţia din 7 ianuarie 1987. „România este izolată. Numai Ceauşescu încearcă încă să realizeze Minunata Lume Nouă. Expresia vizuală a istoriei şi a culturii româneşti pe care Ceauşescu a distrus-o nu va mai putea fi niciodată reconstituită. Aceasta nu este numai tragedia României, ci şi a Europei“, completa „The Independent“, pe 14 iunie 1988.

„Ai văzut, mă, că au reuşit?“
Soţii Ceauşescu au sperat că proiectul lui Iordăchescu va fi un eşec. Inginerul îşi amintea că lucrările au fost permanent supravegheate de doi activişti apăruţi peste noapte în echipa de proiect, care raportau cuplului tot ce mişca. Într-o după-amiază, Elena şi Nicolae Ceauşescu au făcut o vizită pe şantier. Au văzut că echipa era cu biserica pe la jumătatea drumului. „Am auzit când Elena i-a spus: «Ai văzut, mă, că au reuşit?». Ce se presupunea aici? Că fusese o înţelegere între ei că n-o să reuşim. Şi aşa au crezut până la final“, a povestit inginerul.

La polul opus, departe de ochii oficialităţilor, atmosfera de pe şantier era entuziastă ca la un meci de fotbal. Echipa de specialişti, atentă la fiecare mişcare, era zilnic acompaniată de presă, fotografi şi sute de cetăţeni curioşi veniţi să urmărească cum un monument traversează bulevardul. Toată forfota din jur parcă transmitea marcajul unui semn de circulaţie: „Atenţie, trec biserici!“. Iată, de pildă, impresiile lui Dumitru Spiru Sterie, şeful de lot, care povestea emoţionat, în revista „Flacăra“ din 1982, despre munca pe şantier. 

„Nu s-a mai dus, domnule, nimeni la WC!“
„Mai am nouă ani până la pensie, însă pot însă să vă spun că prin această lucrare de acum îmi termin frumos meseria. Mă vedeţi, sunt un om gras, solid, hai să zicem liniştit, mă credeţi însă că am tresărit şi mai că mi s-a oprit inima când – ridicând biserica pe prese, săltând-o, cu alte cuvinte, la mai mult de un metru de sol – cineva a scăpat o rangă metalică, care a pocnit zdrăngănind pe betonul fundaţiei?! Şi apoi oamenii, oamenii ăştia ai noştri, care au răspuns deosebit de frumos! Din momentul începerii ridicării clădirii, care a durat patru zile, credeţi-mă, nu s-a mai fumat, nu s-a mai vorbit, nu s-a şoptit nici măcar în schimbul de lucru. Nu s-a mai dus, domnule, nimeni la WC!“, a declarat Dumitru Sterie.

Cinci luni au durat lucrările, dintre care trei săptămâni mutarea efectivă a bisericii, care a fost plimbată cu o viteză de 2,8 metri pe oră. Un eveniment de succes, faţă de care oficialităţile şi-au schimbat cu totul atitudinea reticentă de la început. În presa de propagandă, era slăvită grija regimului pentru păstrarea monumentelor istorice. Acelaşi regim care, însă, distrusese alte 20 de lăcaşuri de cult ortodoxe.

În memoria colectivă, una dintre cele mai dureroase pierderi a fost demolarea Bisericii Sfânta Vineri din centrul Bucureştiului. Deşi exista un proiect de execuţie avansat privind translaţia acestei biserici, totul s-a năruit într-o după-amiază de vineri, la ordinul dat de Elena Ceauşescu. Şi nimeni, nici Eugeniu Iordăchescu nu a mai putut face nimic să oprească buldozere.

Patriarhul Iustin Moisescu şi inginerul Eugeniu Iordăchescu, pe şantier uneia dintre bisericile salvate în comunism Foto: Arhivă personală Eugeniu Iordăchescu

„În urma unei vizite de lucru, într-un cerc restrâns, făcute de soţii Ceauşescu, s-a hotărât demolarea bisericii. Eu am aflat în jurul orei 14, vizita lor terminându-se în jurul orei 12.00-12.30. Am plecat spre biserică. Părintele Gheorghe Bogdan era deja disperat, făcuse eforturi pentru a strânge obiectele de cult şi în acelaşi timp să facă opoziţie. N-a rezistat mult şi i s-a făcut rău şi, după cum am aflat, a fost transportat la spital. Până a doua zi biserica a fost dărâmată complet de forţe de muncă şi de armată.  Dispoziţia a fost dată de Elena Ceauşescu şi executată de conducerea primăriei“, mărturisea inginerul într-un interviu la radio din 1996.

Urbanismul lui Ceauşescu. Genul: tragi-comedie
Unde aveau să fie amplasate bisericile, tot Ceauşescu hotărea. Toate au ajuns în spatele perdelei de blocuri socialiste, cât mai ascunse de ochii lui. Adrian Iordăchescu povesteşte că lui Ceauşescu i se contruise o machetă foarte mare în sala Giuleşti, pentru că „de pe plan nu prea înţelegea“.

„Ceauşescu avea un pod rulant cu care se plimba pe deasupra acestei machete şi, cu arătătorul, dădea indicaţii. «Clădirile astea dispar, biserica asta să fie mutată acolo». Cu gradul lui de precizie şi cu lacunele sale, cu ce înţelegeau şi ceilalţi de lângă el, care să se demoleze, care nu, Dumnezeu cu mila! Câte or fi căzut fără să fi fost neapărat din dorinţa lui Ceauşescu? Aşa e şi povestea cu tipul de pomi de pe bulevardul «Victoria Socialismului» (n.r. – azi, B-dul Unirii). El a spus: «Pe stânga platani, pe dreapta – arţari!», după care s-a întors cu spatele. «Ne-am înţeles, da? Pe stânga platani, pe dreapta – arţari» Ăştia au înnebunit! Care e stânga, care e dreapta acum? Şi soluţia pe care au găsit-o a fost să pună câte două rânduri de pomi“, povesteşte Adrian Iordăchescu situaţia tragi-comică.

„Oaze de pace şi lumină într-o mare de beton“

Biserica Sfântul Ioan Nou din Piaţa Unirii abia se zăreşte între perdeaua de blocuri socialiste Foto: Adrian Pogîngeanu

Biserica Schitul Maicilor se află, astăzi, în spatele sediului SRI

Reuşita mutării bisericii bucureştene a fost urmată de un lung şir de asemenea operaţiuni. Prin metoda sa, Eugeniu Iordăchescu a mutat 11 biserici în Capitală şi două în provincie. 

Poate cel mai cunoscut proiect de mutare, datorită impactului asupra oamenilor, dar şi dificultăţilor tehnice, a fost mutarea bisericii Mănăstirii Mihai Vodă, de pe dealul pe care fusese ctitorită de Mihai Viteazul în 1594. Biserica, având o greutate de 3.100 de tone, se afla la o înălţime de 6,8 metri faţă de amplasamentul pe care trebuia dusă. A fost coborâtă în pantă de 2,8%, treabă complicată. Complexul de chilii din jurul său a fost demolat, la fel s-a întâmplat şi cu clădirea Arhivelor Statului din incinta mănăstirii. Au putut să fie salvate şi coborâte ca de pe un derdeluş spre apa Dâmboviţei doar Biserica Mihai Vodă şi turnul clopotniţă. O găsiţi în spatele blocurilor de pe Splaiul Independenţei, pe Strada Sapienţei, la nr. 4.

Clădire mutată la -20 de grade
Cea mai grea construcţie translată din Bucureşti a fost Palatul Sinodal de la Mănăstirea Antim, realizată în timpul lui Spiru Haret. Să pui 9.000 de tone pe şine nu-i de ici de colo. 1.000 de tone cântăreau numai cărţile din bibliotecă. Un aspect inedit: în timpul translaţiei, nu s-a evacuat din clădire absolut nimic. Dificultatea mutării a fost dublată de condiţiile aspre în care s-a lucrat. Iarna, pe un ger greu suportabil. „Prima mutare am făcut-o în ianuarie 1985, când afară erau minus 20 de grade. Clădirea a fost mutată cu cazanul de încălzire suspendat, pentru ca activitatea din aceasta clădire să nu fie întreruptă“, a povestit inginerul Iordăchescu, care ştia că, dacă termenul pentru translaţie era depăşit, clădirea, puf!, pica.

Mutarea Bisericii Mihai Vodă de pe dealul Arsenalului Foto: Arhivă personală Eugeniu Iordăchescu

Au existat şi voci care au criticat procedeul de translaţie a lui Eugeniu Iordăchescu – pentru care a primit, în anii ’80, două brevete de invenţie. Nu din punct de vedere ingineresc, ci pentru amplasarea improprie a bisericilor – ascunse prin tot felul de colţişoare.

Părintele Daniel Benga a fost mulţi ani paroh al ultimei biserici translate din Capitală, Biserica „Sfântul Ştefan“ – Cuibul cu barză (în 1988), numită astfel pentru, că în vechime, berzele şi-au făcut cuib pe acoperişul de şindrilă al bisericii. Părintele explică, pentru „Weekend Adevărul“, care este semnificaţia translării bisericilor şi altor monumente pentru cultura română.

„Bisericile translate pot fi considerate «biserici martire», deoarece au trecut printr-o suferinţă şi o înviere, precum mărturisitorii primelor veacuri creştine, dar şi cei din temniţele comuniste. Chiar dacă astăzi multe dintre ele se află în spatele blocurilor construite, în mod special pentru a le ascunde de vederea trecătorilor, totuşi de la amvonul lor se vesteşte cuvântul lui Dumnezeu şi pot fi vizitate de nenumăraţii turişti care trec prin Bucureşti. Eu însumi am fost căutat de mai mulţi străini interesaţi de această realitate a translării bisericilor din Bucureşti. Pe de altă parte, într-un oraş atât de viu şi agitat precum Bucureştiul, grădinile acestor biserici sunt şi oaze de pace şi lumină într-o mare de beton“, spune părintele Benga care, în prezent, locuieşte şi este paroh la o biserică din Germania.

Inginerul Eugeniu Iordăchescu ne-a povestit odată cum şi-a luat o măsură suplimentară de asigurare a cricurilor hidraulice care asigurau susţinerea bisericii în timpul translării pe şine, pe care o cunoştea numai dânsul, pentru a nu putea fi sabotat de oameni fideli comuniştilor, care ar fi putut foarte uşor să saboteze afecteze procesul de translare şi să conducă la dărâmarea bisericii. părintele Daniel Benga, fost paroh al Bisericii „Sfântul Ştefan“ - Cuibul cu barză, ultima biserică translată din Bucureşti

Afacerea de 100 de milioane de dolari pentru „metoda Iordăchescu“, pierdută de comunişti

Eugeniu Iordăchescu şi-a dorit să devină arhitect. „Îi plăcea desenul, avea răbdarea detaliului şi era creativ“, îi descrie Adrian Iordăchescu calităţile tatălui. Doar că, dintr-un un gest „zgârcit“, pe care avea să şi-l amintească cu umor peste ani, a ajuns să dea examen de admitere la Institutul de Construcţii din Bucureşti.

„Terminasem liceul din Brăila şi aveam un coleg pe aceeaşi stradă cu mine, Sgârcitu Valeriu, care dădea şi el examen la Bucureşti. Am hotărât să nu mergem amândoi să ne înscriem, să meargă doar unul. Am tras la sorţi şi a rămas ca o să plece el la Bucureşti să mă înscrie. El, în schimb, nu mi-a spus că intenţia lui era să meargă la Construcţii. Eu voiam să meargă cu mine la Arhitectură. Când a venit înapoi mi-a spus: «Măi, Eugene, la Arhitectură nu mai erau locuri, te-am înscris la Construcţii». M-am supărat câteva zile pe el, după care mi-a zis: «Nici n-am fost acolo!»“, povestea Eugeniu Iordăchescu într-un interviu acordat la radio în 2004. Şi aşa a ajuns inginer, vrând să devină arhitect.

Eugeniu Iordăchescu, alături de măiculeţe de la Mănăstirea Râmeţ - una dintre bisericile din provincie mutate de inginer Foto Arhivă personală Eugeniu Iordăchescu

A refuzat să plece la studii la Moscova
În perioada facultăţii, Eugeniu Iordăchescu a fost un student conştiincios, cu bursă. O vreme, cel puţin, până la prima sa răţoială cu regimul. „Prin anul II, s-a pus problema ca studenţii buni să se ducă la titularizare la Moscova. Tata nu-şi dorea, s-a scuzat că nu-şi poate lăsa mama singură. El era coleg de generaţie cu Ion Iliescu. Iliescu, cunoaştem, a zis că va merge. Drept urmare, lui tata i-au zburat în anul următor cartela de masă, căminul, bursa, toate facilităţile pe care le avea, pentru că a refuzat să plece la studii în Moscova. Aşa se scrie istoria“, glumeşte Adrian Iordăchescu. Istoria va consemna şi că cei doi aveau să se mai întâlnească şi în alte condiţii. Vom reveni.

După terminarea facultăţii şi până prin 1962, Eugeniu Iordăchescu a lucrat trei ani pe şantiere de construcţii, ca inginer stagiar. Apoi, o vreme a lucrat la Institutul de Proiectări al Industriei Uşoare şi a fost asistent la catedra de rezistenţa materialelor la Institutul de Petrol şi Gaze şi la Institutul de Construcţii Bucureşti. Două decenii mai târziu, în 1984, şi-a luat doctoratul în ştiinţe tehnice, cu lucrarea „Concepţia, calculul, proiectarea şi tehnologia lucrărilor de deplasare a clădirilor“. Adică, pentru metoda care l-a făcut faimos, despre care au scris publicaţii ca „The Guardian“, „The Independent“ şi „Washington Post“.

I-a trimis lui Ceauşescu o scrisoare de protest
„Deşi, în tinereţe, a crezut în sistem, nu închidea ochii în faţa nedreptăţilor şi ideologiei absurde făcute de Ceauşescu“, explică Adrian Iordăchescu modul în care se raporta tatăl său la regimul trecut. Stă mărturie un episod care avea să-l coste nu doar funcţii, ci şi propria lui sănătate. În 1979, Eugeniu Iordăchescu trimite o scrisoare de protest, nesemnată, adresată lui Nicolae Ceauşescu, în care îşi arăta indignarea faţă de privaţiunile cetăţenilor din acea perioadă. Trei ani a umblat Securitatea să afle cine a fost autorul.

Inginerul Eugeniu Iordăchescu, stând de vorbă cu jurnalişti străini Foto: AFP

„În 1983, chiar în zilele când munceam de zor la translarea lăcaşurilor de cult, băieţi cu ochi albaştri au izbutit, după trei ani de căutări, să identifice autorul unei scrisori plină de invective la adresa conducătorului iubit. Eu am redactat epistola în mai 1979, într-un moment de maximă iritare şi disperare, sătul de mizeria, nedreptatea şi circul politic inaugurat de Ceauşescu. Cum m-au dibuit pe mine e un mare mister. Ce a urmat urmat nu e greu de bănuit. Am stat în anchetă zile la rând, iar la institut (n.r. – Institutul «Proiect» Bucureşti) s-a organizat o adunare de partid pentru discutarea «cazului Iordăchescu»“.

Pe şantier Foto: Arhivă personală Eugeniu Iordăchescu

De stres, s-a îmbolnăvit: cancer
S-au luat în calcul şi în serios toate sancţiunile posibile: eliberarea sa din funcţia de director tehnic, scoaterea din biroul de partid şi – pedeapsa cumplită – interdicţia de părăsi România. Situaţia era mai complicată decât nişte ameninţări, totuşi. Lui Eugeniu Iordăchescu îi erau deja recunoscute meritele pentru soluţia lui, despre care vorbea şi Occidentul. Regimul avea, deci, nevoie de el, aşa că l-au lăsat să lucreze în continuare.

„Ce a culminat în toată această poveste? Tata s-a îmbolnăvit“, povesteşte Adrian Iordăchescu. Eugeniu Iordăchescu a fost diagnosticat cu cancer de tiroidă, de care a fost operat la Institutul „C.I. Parhon“ din Bucureşti, apoi a urmat un tratament cu iod radioactiv. „Sunt convins că o cauză a bolii a fost reprezentată de toate aceste presiuni: zburatul din funcţie, momentul umilitor din partea autorităţilor, când l-au pus să recunoască că ar fi redactat scrisoarea într-un moment în care ar fi băut mai mult – tata fiind un băutor de ocazie, nimic mai mult“, mai spune Adrian Iordăchescu despre starea de sănătate a tatălui său, care s-a îmbunătăţit după o jumătate de an.

Preţul unui paşaport
Despre metoda lui Eugeniu Iordăchescu nu doar că s-a scris în presă, dar era cât p-aci să fie pusă-n practică chiar de el peste ocean. Într-un proiect pentru care statul român ar fi câştigat 100 de milioane de dolari. Doar că n-a fost să fie. După câteva expoziţii tehnologice internaţionale organizate de Romconsult, un român stabilit în Canada a devenit interesat de metoda folosită de inginerul Iordăchescu şi a mijlocit încheierea unui contract privind o lucrare mare în Toronto. Toate au mers ca pe roate. După mai multe drumuri du-te-vino peste ocean şi discuţii despre lucrare, semnăturile de ambele părţi s-au făcut pe 22 octombrie 1989. Echipa lui Iordăchescu urma să plece în Canada pentru a lucra la translarea clădirii unde se afla sediul Guvernului.

„Doar că, surpriză!, lui tata i s-a refuzat viza. Oficialii românii au anunţat că vor trimite alţi oameni pentru îndeplinirea sarcinilor. Propunerea a fost refuzată de canadieni, iar statul român a fost obligat să plătească despăgubiri usturătoare. Şi, deşi au fost reluate discuţiile după Revoluţie, proiectul nu s-a mai întâmplat. Echipa din Canada îşi pierduse încrederea“, explică Adrian Iordăchescu, care crede că unul din motivele pentru care nu i-a fost acordat paşaportul a fost scrisoarea anonimă.

Putea să mai fie şi altceva. Fiul său mai mare, fratele lui Adrian, Sorin, după ce a absolvit Facultatea de Aeronave din cadrul Politehnicii din Bucureşti, s-a căsătorit şi a emigrat în SUA. Oficial, cu acte, dar acesta nu era un motiv ca familia să nu fie o ţintă urmărită de sistem. În plus, pe linia soţiei, dosarul nu era tocmai „curat“ în viziunea partidului. „Mama, care a fost profesoară de limba rusă, a făcut parte dintr-o familie de politicieni. Majoritatea celor din familiei ei aveau dosarul «pătat». Unchiul mamei, de pildă, a fost secretarul lui Constantin Titel Petrescu, fost lider al Partidului Social-Democrat din România, fugit din ţară în 1946“. 

Schiţă a mutării Bisericii „Sfântul Ilie“ din Capitală Foto: Arhivă personală Eugeniu Iordăchescu

În sânul familiei, Eugeniu Iordăchescu era „o persoană rece“, după cum îl descrie fiul său. „Această uşoară distanţă se crease şi din cauza plecărilor sale dese prin ţară. Pe de altă parte, mesele de sâmbătă şi de duminică erau literă de lege. Se ţineau împreună cu toată familia, la părinţii mei acasă. Un amănunt deosebit: din anii ’70 şi până a murit, în anul acesta, a locuit în acest bloc din cartierul Icoanei (n.r. – discuţia cu Adrian Iordăchescu a fost purtată în fosta locuinţă a inginerului), pe care tot el l-a proiectat“, povesteşte fiul său.

A făcut echipă cu fiul său
Ca inginer, „era enervant de perfecţionist“, mai spune acesta. „A trebuit să-l smulg de pe şantier odată. Se făcuse 11 seara!“. Cei doi au făcut echipă ca ingineri, ba chiar au împreună un brevet de invenţie, pentru consolidarea clădirilor prin metoda izolării bazei. Au aplicat-o, în anii 2000, pe mai multe clădiri din Bucureşti.

După Revoluţie, expertiza lui Eugeniu Iordăchescu l-a propulsat în poziţii de management de vârf. A fost, printre altele, director tehnic doi ani, în perioada ’95 –’97  la Industrial Export, expert tehnic la Fondul Proprietăţii de Stat, consilier al preşedintelui BRD-GSG, vicepreşedinte al Corpului Experţilor Tehnici din România, membru fondator şi secretar general al Asociaţiei Inginerilor Constructori din România (AICR) şi preşedinte al Comisiei de Monumente Istorice din cadrul AICR. De asemenea, a organizat trei simpozioane referitoare la arhitectura, structura şi utilitatea culturală a Catedralei Mântuirii Neamului.

Eugeniu Iordăchescu a murit, în ianuarie anul acesta, la vârsta de 89 de ani. N-a avut mari regrete. Ar fi vrut doar să-şi pună în practică mai mult ultima sa invenţie: protecţia antiseismică a clădirilor. Îşi dorea să prevină ce se întâmplase în 1977.

„I-am întrebat pe locatari ce fac. Mi-au spus că se dau cu blocul“

Mutarea blocului A2 din Alba Iulia, pentru a face loc Bulevardului Transilvaniei, pe direcţia căruia era construit. Procesul a fost complex: blocul a fost secţionat în două, rezultând astfel două blocuri, la distanţă de 55 de metri. Pe durata mutării, locatarii blocului au putut urmări lucrarea din propriul balcon

Foto: Arhivă personală Eugeniu Iordăchescu

În afară de bisericile salvate de la demolare, Eugeniu Iordăchescu şi echipa lui au reuşit să mute la 10, 20, chiar sute de metri, mai la stânga ori mai la dreapta, alte clădiri şi construcţii. Câteva blocuri, din Bucureşti şi de la Alba Iulia, un spital din Craiova, un puţ de mină de la Petrila, sediul unei bănci la Miercurea Ciuc au fost puse pe şine şi mutate fără nicio fisură.

Mutarea blocului cu locatarii la bord
La Miercurea Ciuc, banca a fost mutată fără ca activitatea din clădire să fie întreruptă. Eugeniu Iordăchescu povesteşte că nu aceasta a fost provocarea, ci tezaurul din clădire. „Am avut o problemă foarte delicată cu mutarea tezaurului, ce avea dimensiuni foarte mari şi o greutate de 8.000 de kg. A trebuit să culcăm tezaurul în subsol. Am trecut cu clădirea pe deasupra lui, s-au executat fundaţiile pe locul în care urma să fie amplasat tezaurul. Clădirea a trebuit să fie transportată în pantă, ca să treacă peste tezaur. Nu s-a întrerupt activitatea băncii nici un sfert de ceas, în tot timpul acesta, clienţii au fost serviţi, birourile funcţionau şi a fost o mare satisfacţie“.

Poate cel mai greu de imaginat e cum a fost posibil ca un bloc să fie mutat, cu toţi locatarii la bord, în timp ce funcţionau toate utilităţile electrice, liftul şi telefonia fixă. Acesta a fost evenimentul primăverii în 1983. „Am trăit să o vedem şi pe asta! Blocul de pe roate“, „Călătorie cu un bloc“ „Un bloc care se mută“ erau titlurile din presa vremii, în care au apărut interviuri cu locatari şi muncitori, care-şi explicau sentimentele despre „minunea inginerească“.

Pentru a fi rezolvate anumite probleme de circulaţie din zona Ştefan cel Mare, a fost propus proiectul de translaţie a blocurilor din strada Aurel Vlaicu 166 – un imobil cu parter şi cinci etaje –  şi alte două imobile de pe Ştefan cel Mare, de la numerele 18 şi 20.

Bucureşteni curioşi veniţi să vadă blocuri la plimbare Foto: Arhivă personală Eugeniu Iordăchescu

Mai degrabă locatarii tremurau de emoţii, blocul era ţinut în echilibru perfect. Aurora Dumitrescu locuia de 26 de ani în bloc, când acesta a plecat la plimbare. „Aceşti oameni au lucrat calm şi precis“, a spus ea pentru revista „Flacăra“. Claudia Enea, „o fire sensibilă, poetică, le-a zis ziariştilor: „Dacă am ieşit bine la cutremur, mai rău nu putea fi“. Un locatar de la apartamentul 13, care nu voia publicitate, nu s-a arătat impresioant: „Nu mi se pare amuzant să se mute blocul. La facultate nu ni s-a spus aşa ceva“. Constantin Sergiu, însă, simţea că momentul era istoric: „Ar trebui să se pună un steag. Când eram copil, se punea un brad“.

Un ins între două vârste, parcă inginer chimist, mă întreabă dacă merită să dăm banii pe mutat şi nu era mai bine s-a demolăm. I-am privit pantofii murdăriţi de noroiul şantierului şi l-am întrebat şi eu: «Dumneavoastră ce preferaţi? Să vă faceţi o pereche nouă sau să-i faceţi pe aceştia cu cremă?» Omul şi-a cerut scuze şi ne-a urat succes. din jurnalul lui „Fane“, şeful punctului de lucru

„Casa e în aer. Pluteşte“
Au asistau numeroşi cetăţeni în zilele de lucru, care-şi lungeau gâturile la garduri să vadă evoluţia lucrării. Tramvaiele îşi micşorau viteza pentru ca pasagerii să vadă mişcarea blocurilor. Era un moment deosebit şi pentru specialiştii de pe şantier. „Fane“, şeful punctului de lucru, a ţinut chiar un jurnal pe perioada translaţiei. Redăm din consemnările lui:

„15 februarie. Ninge şi viscoleşte de abia te ţii pe picioare. Se lucrează.

23 februarie. Noaptea. Ger, viscol. Ne încălzim cum putem în barăci. Simt încordarea băieţilor. Ne dă de furcă o tasare apărătură în structura de rezistenţă a blocului. Betonul e slab, după probele noastre, constructorul a folosit un B 75, care este pentru egalizare şi nu pentru rezistenţă. S-a corsetat stâlpul. 24 de ore n-a plecat nimeni acasă.

21 martie. Turnăm cadrul purtător al blocului. Ne simţim în siguranţă.

8 aprilie. Un ins între două vârste, parcă inginer chimist, mă întreabă dacă merită să dăm banii pe mutat şi nu era mai bine s-a demolăm. I-am privit pantofii murdăriţi de noroiul şantierului şi l-am întrebat şi eu: «Dumneavoastră ce preferaţi? Să vă faceţi o pereche nouă sau să-i faceţi pe aceştia cu cremă?» Omul şi-a cerut scuze şi ne-a urat succes.

14 mai. Casa e în aer. Pluteşte. Asigurăm utilităţile prin conducte flexibile. Imobilul este în întregime pe prese. Secţia topo a Institutului de Construcţii controlează în permanenţă stabilitate: niciun milimetru de tasări.

27 mai, ora 14. Mai avem câţiva metri. Lume, ca la meci, pe Dinamo. Fii-mea mi-a adus flori. Cei de la INCERC ne spun că vibraţiile sunt mai mari când stă blocul pe loc şi asta din cauza traficului de pe stradă. De când fac blocuri n-am primit atâtea felicitări şi flori. Jumătate sunt de la locatari. I-am întrebat ce fac. Mi-au spus că se dau cu blocul. Fii-miu a venit şi el să-mi aducă o pereche de pantofi împăturiţi într-un ziar auzindu-mă că mă strâng ai mei. El este prima generaţie care a purtat pantofi şi nu şi-a făcut tenişii cu cretă“, scria şeful de lucru în notiţele sale.

Testul paharului cu apă, făcut de Suzanea Gâdea şi Ion Iliescu

Evenimentul a atras pe şantier şi vizita a numeroşi oficiali, printre care şi preşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste de atunci, Suzanea Gâdea, însoţită de directorul Editurii Tehnice, Ion Iliescu. Eugeniu Iordăchescu a spus că tovarăşa a dorit să viziteze un apartament din bloc. „A trecut cu grijă peste puntea de legătură dintre bloc şi şantul de lucru şi am urcat la etajul 6 cu liftul. Ajunşi la etaj, am sunat la primul apartament din faţa liftului, gazda ne-a deschis. În apartament, tovarăşa a cerut un pahar cu apă şi, când a fost servită, fără să dorească să bea apa din pahar, a urmărit să vadă dacă se observa vreo mişcare a oglinzii de apă. După câteva minute de atenţie mă întreabă: «Noi mergem acum?» Desigur, am răspuns. S-a adresat atunci lui Iliescu: «Trebuie să urmăreşti să se scrie o carte despre aceste minuni tehnice»“, a povestit Iordăchescu în acelaşi număr din „Flacăra“.

Ceea ce s-a şi întâmplat. Eugeniu Iordăchescu a publicat, în 1986, cartea „Translaţia construcţiilor“, la editura condusă de Ion Iliescu. Dar a fost o reîntâlnire cu scandal. „Într-o zi, când m-am dus să văd forma finală a cărţii, văd că, în loc de poza cu Biserica Schitul Maicilor de pe copertă, văd o mogâldeaţă, fără cruce, blurată. Secretarea de redacţie mi-a spus că n-au voie să publice poze cu biserici. «Ştiţi ceva, tovarăşa, eu n-am mutat un geamantan, o biserică am mutat din loc, pe asta am salvat-o!», şi am ieşit nervos. M-am dus direct la Ion Iliescu să rezolvăm problema“. Iordăchescu şi-a făcut dreptate. Biserica a apărut pe copertă, surprinzător sau nu, cu consimţământul lui Ion Iliescu.