Saga Djuvara: Trandafir Djuvara, bunicul străbunicului. „Na şi mie, na şi ţie,/ Numai Domnul să ne ţie/ Veşnic în diplomaţie“

Neagu Djuvara a donat Ateneului Român bustul de bronz al bunicului său, Trandafir Djuvara, unul dintre cei mai importanţi diplomaţi ai României independente. Aceasta este istoria domnului Trandafir, spusă de Neagu Djuvara. O poveste de pe vremea bunicilor străbunicilor noştri.

Din ce în ce mai îndelung comentată şi inutil răstălmăcită a devenit, în ultimele zile, o anume declaraţie a lui Neagu Djuvara potrivit căreia fluxul de refugiaţi care vin spre Europa este comparabil, la scara unei istorii de mii de ani, cu începutul Evului Mediu, când Europa a fost ocupată de barbari. Amestecul de civilizaţii nu e văzut cu ochi buni de istoricul Neagu Djuvara şi nici n-are cum să fie. Reacţiile teroriştilor gândirii asumate public nu au întârziat. S-a vorbit despre naivităţile anacronice ale unei persoane care, ca urmare a multelor preocupări şi a vârstei înaintate, analizează cu dificultate nuanţele unei crize contemporane cu multe variabile. S-a vorbit despre „ţuţizarea“ României, cu referire la previziunile cinematografice pe care Petre Ţuţea le făcea în anii ’90.

Aparte de dezbaterea angajată, în care numele unui adevărat nobil precum Neagu Djuvara este rostogolit cu inutilă grandilocvenţă pentru a conferi şi un pic de exotism unui subiect oricum încrâncenat, un lucru măcar e cât se poate de clar: şi astăzi, cuvântul lui Neagu Djuvara are o greutate aparte. Poate datorită opiniilor tranşante, dar pertinente. Poate ca urmare a farmecului aparte al unui om care, la 99 de ani, încă are energia de a rămâne, în faţa publicului, aceeaşi antologie ambulantă de un rafinament absolut. Un om care aminteşte de un trecut prea nesocotit pentru a fi rememorat cu uşurinţă. Neagu Djuvara are delicateţea de a adăuga mereu, într-un răspuns banal, un „ştiaţi că?“ impresionant, are puterea de a face o conexiune neaşteptată, adesea revelatorie. Şi, măcar pentru aceste calităţi, charisma sa devine magnetică.

Oricare-ar fi motivul, Neagu Djuvara este un personaj care face audienţă. E iubit de români, iar reciproca e indiscutabilă. Totuşi, acest articol nu este despre Neagu Djuvara, boier, istoric, diplomat, jurist, filosof, romancier, jurnalist, francofil, străbunic. Nu. Mergem puţin mai departe. Acest articol e despre bunicul lui Neagu Djuvara, Trandafir Djuvara. Bunicul străbunicului.

A supravieţuit în cavou
Întâi de toate, ştirile: Neagu Djuvara a donat Ateneului Român bustul de bronz al bunicului său, creat de celebrul sculptor Mihai Onofrei înainte de cel de-Al Doilea Război Mondial. Monumentul – pentru că ne permitem să-i spunem aşa – se află deja în foaierul Ateneului şi a putut fi remarcat de către spectatorii Festivalului „George Enescu“, însă va fi vernisat la începutul lunii octombrie. Înainte de a fi adus aici, bustul a stat ascuns, vreme de un regim comunist şi de prea mulţi ani de tranziţie, în cavoul familiei Djuvara de la Cimitirul Bellu. A supravieţuit acolo, în cavou, pentru a fi valorificat public târziu, în 2015, totuşi nu prea târziu, prin grija Fundaţiei Culturale Erbiceanu şi cu ajutorul maestului Doru Drăguşin, care a ajutat la restaurarea bustului şi a realizat postamentul din granit roz şi piedestalul care să integreze lucrarea în estetica foaierului Ateneului.

A scris istoria Turciei
Bunicul străbunicului trebuia să rămână în Ateneu. Ca o insuficientă, dar mulţumitoare recunoaştere a întregii sale activităţi în serviciul României. Trandafir Djuvara s-a numărat printre autorii morali ai construcţiei acestui epicentru al culturii muzicale din România. A reprezentat cu pricepere interesele naţionale ale României aproape jumătate de secol. Şef de misiune diplomatică la Belgrad (1887-1888), Sofia (1888-1891), Constantinopol (1896-1900), la Galaţi, în Comisia Europeană a Dunării (1905), la Bruxelles (1909-1920) şi la Atena (1920-1925). A scris una dintre lucrările importante de istorie a Turciei – „Cent projets de partage de la Turquie (1281-1913)“ (n.r. – O sută de proiecte de partaj al Turciei). A fost cel care l-a proclamat pe mitropolitul Antim drept şef al Bisericii Române din Macedonia – primul mitropolit al românilor din Imperiul Otoman. A fost cel dintâi român care a discutat cu perseverenţă problema drepturilor de autor – a semnat primul tratat între Belgia şi România privind proprietatea literară şi artistică.

Domnul Trandafir
Bărbatul acesta a fost unul dintre pilonii devenirii României mari. A avut deopotrivă şansa şi nenorocul de a fi prezent, în toată Europa, chiar în timpul celor mai importante tulburări naţionale şi internaţionale ale vremurilor prin care a trecut. Astăzi, relevanţa istoriei sale personale poate părea de importanţă secundară. Numai că Trandafir Djuvara nu e un simplu actor, nici măcar un actor dintre aceia care lasă urme vrednice în istoria României. Biografia lui Trandafir Djuvara e încă o mărturie a uriaşei noastre moşteniri culturale. E încă o dovadă că, la un moment dat, în jocul cinic al demnităţilor publice, au existat adevăraţi domni. Unul dintre ei este domnul Trandafir.

A dat numele străzii Edgar Quinet. Trandafir Djuvara a fost omul care, în anul 1906, a botezat două dintre principalele străzi din Bucureşti, aflate chiar în centrul Capitalei, după numele filosofului Edgar Quinet şi al istoricului Jules Michelet. Acţiunea era justificată de sentimentele francofile ale fostului diplomat şi cărturar. Numele celor două străzi au rămas aceleaşi până în ziua de azi – ba chiar, în comunism, făcuse senzaţie o glumă cu un miliţian care, găsind un cadavru pe strada Edgar Quinet şi aflându-se în situaţia dificilă de a scrie un proces verbal de constatare, primeşte de la cel de-al doilea membru al patrulei preţiosul sfat: „Trage-l pe Academiei“ (n.r. – strada Academiei se intersectează cu Edgar Quinet).

Cuvântul lui Nicolae Iorga
Trandafir Djuvara s-a născut la 6/18 noiembrie 1856, la Brăila. A făcut liceul în Bucureşti şi Paris – la „Sf. Sava“ şi la renumitul „Henri IV“. A obţinut licenţa în litere la Sorbona, a absolvit cursurile Şcolii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Paris şi şi-a finalizat studiile cu titlul de doctor în litere şi filosofie, conferit de Universitatea din Bruxelles. Din 1879, după ce i-a fost refuzată dorinţa de a se înrola în Războiul de Independenţă a României, a început o carieră prolifică în diplomaţie.

S-a stins în 1935, la vârsta de 79 de ani. Adunase 17 distincţii româneşti şi străine şi era unul dintre liderii de opinie în epoca frumoasă a României interbelice. Golul lăsat de dispariţia lui a fost subliniat de însuşi Nicolae Iorga, într-un necrolog generos, dar autentic: „Cu Trandafir Djuvara dispare unul din tipurile, ajunse astăzi foarte rare, ale vechii diplomaţii, care era toată ştiinţă şi conştiinţă, muncă şi răbdare, devotament şi tăcere, dar mai ales completă dispariţie a omului în dosul operei pe care o îndeplinea“. Avea dreptate Nicolae Iorga! Trandafir Djuvara a pus mereu interesele personale în „dorul“ interesului naţional, expresie de o tragicomică însemnătate în prezent.

Acesta este un tablou cu portretul lui Trandafir G. Djuvara (1856-1935), mecena român. Autorul tabloului este Nicolae Grimani, fiul unui italian stabilit în Slatina, coleg de generaţie cu Luchian şi Artachino. Nicolae Grimani i-a făcut un portret şi lui Carol I. Tabloul a fost redescoperit în 1999, când vameşii de la Giurgiu au găsit, într-o dubiţă, mai multe obiecte de artă din târguri şi consignaţii, însă nedeclarate. Marfa confiscată a fost depusă la Muzeul judeţean Giurgiu. În 2014, tabloul acesta, alături de alte două, s-au întors în familia Djuvara, fiind revendicate în justiţie de către Neagu Djuvara.

A aranjat căsătoria dintre Carol al II-lea şi Elena a Greciei

Trandafir Djuvara a fost şef de misiune diplomatică în Belgrad, Sofia, Constantinopol, Bruxelles şi Atena. Vă prezentăm câteva fotografii adunate în acest periplu diplomatic, preluate din însemnările biografice ale fostului cărturar, cuprinse în volumul „Misiunile mele diplomatice“ (foto), tradus de Andrei-Alexandru Căpuşan. Unele, de un pitoresc caraghios, cele mai multe – dramatice istorisiri ale timpului trecut. Mărturiile domnului Trandafir sunt ca o oglindă fidelă a unei epoci fierbinţi, care are efecte până astăzi, dar au ceva mai mult de-atât: surprind, cu studiată fineţe, câteva detalii fabuloase despre personalitatea liderilor politici ai vremii.

Femeia de 2.000 de ani

Cum altfel am putea afla, de pildă, că regele Milan al Serbiei (1854-1901) era un crai incorigibil, deşi comportamentul său îi crea probleme mari reginei Nathalie. De pildă, atunci când femeia a aflat despre aventura regelui cu soţia unui şef de misiune ortodox, deşi protocolul îi impunea ca, la miezul nopţii de Înviere, să-i îmbrăţişeze pe cei apropiaţi, Nathalie a refuzat să se apropie de amanta soţului său. Comentând acest episod, Carol al României ar fi spus: „Sper că, în locul reginei, regele Milan a fost acela care s-a grăbit să o îmbrăţişeze“. Trandafir Djuvara spune că aceasta a fost prima astfel de glumă auzită din gura regelui Carol, altminteri foarte sever în moravuri şi foarte rezervat în cuvinte. Aventurile regelui Milan erau binecunoscute în epocă, dar cele mai multe comentarii au apărut atunci când suveranul a avut o idilă cu soţia unui alt funcţionar, numit tot Milan. Cel mai adesea, se spunea că doamna respectivă era cea mai bătrână doamnă din lume, deoarece avea două mii de ani. (n.r. – în franceză, „deux mille ans“, adică două mii de ani, seamănă la pronunţie cu „doi Milani“).

Bulgarul care nu ştia să mănânce prăjituri
Nici suveranii Bulgariei n-au scăpat de ochiul ager al domnului Trandafir. Despre megalomania prinţului Ferdinand al Bulgariei şi despre voluptatea necioplită prin care încerca să sublinieze, cât mai agresiv, puterea sa oricum cvasiinexistentă, Trandafir Djuvara are o superbă amintire: suveranul i-a oferit diplomatului o fotografie-colaj a oraşului Philippopolis, dimensionat la fel precum propriul chip, ieşind din nori, deasupra oraşului. Fanfaronada monarhică a continuat cu întrebarea arţăgoasă: „Dar, domnule ministru, dumneavoastră nu remarcaţi inelele mele!“. Oricum, nu puţine erau momentele în care Trandafir Djuvara era martorul stângăciilor oficialilor bulgari – de pildă, la un dineu, un ofiţer bulgar, în faţa unei apetisante prăjituri, se străduia să taie coca, dură ca fierul şi strict cu rol decorativ, ba chiar s-o înghită, permiţându-le celorlalţi prezenţi la petrecere să întrebe a doua zi: „Bulgarul de ieri-seară nu a murit cumva?“.

Ţigara pe care n-a fumat-o niciodată
O adevărată aventură a avut Trandafir Djuvara în Turcia. Chiar de la început, aventura diplomatică de la Constantinopol s-a dovedit a fi una dificilă. Înaintea prezentării scrisorilor de acreditare, sultanul Abdul-Hamid i-a oferit diplomatului o ţigară, numai că Trandafir Djuvara mai fumase o singură dată în viaţa lui, când crezuse că-şi va da sufletul şi când jurase că nu se va mai apropia niciodată de iarba trădătoare. Nimic special până aici – oamenilor li se mai întâmplă să nu fie atraşi de deliciile viciilor tradiţionale. Numai că noul diplomat român la Constatinopol nu-şi putea începe misiunea cu un refuz. Răspunsul lui Trandafir Djuvara rezumă perfect capacitatea acestuia de a găsi, cu cea mai rafinată spontaneitate, cea mai elegantă soluţie: l-a însărcinat pe dragoman cu mesajul potrivit căruia, dacă ar fi fumat respectiva ţigară, ea se va consuma în cenuşă şi în fum. Drept urmare, solicita permisiunea de a o păstra, în amintirea acestei întrevederi.

Sultanul, om de oameni, a apreciat numaidecât baletul diplomatic. În toamna anului 1897, când tocmai se pregătea să plece în concediu, sultanul l-a chemat pe diplomat la palatul de la Ylldiz-Kiosk. Motivul: îi solicita să-i vorbească regelui Carol I despre o alianţă între cele două state şi chiar îi oferise proiectul unui tratat de alianţă defensivă. După ce, în schimbul celor doi cai arabi pe care-i primise de la sultan, monarhul român pusese să-i fie trimis aproape-omologului său turc doi magnifici câini ciobăneşti, de rasă pură, românească, tratatul de alianţă propus de otomani a fost refuzat, cu motivul inutilităţii lui. Orişicât, în ciuda acestui refuz, diplomatul reuşise să stabilească o apropiere nemaiîntâlnită în trecutul tumultuos al relaţiei dintre cele două ţări.

Ce-i plăcea Contesei de Flandra
Misiunea din Bruxelles, post în care a stat timp de zece ani, chiar şi în timpul Primului Război Mondial, i-a plăcut însă cel mai mult lui Trandafir Djuvara. Cu toate că regele Leopold al II-lea al Belgiei nu avea nicio legătură cu muzica, pe care o considera „zgomotul care costă cel mai scump“, în condiţiile în care domnul Trandafir era un rafinat meloman. Totuşi, contesa de Flandra, mama regelui Albert I (succesorul lui Leopold al II-lea) şi sora regelui român Carol I iubea muzica necondiţionat. Ba chiar organiza serate muzicale în splendidul său palat din Rue de la Loi. Foarte fericită a fost contesa când, la solicitarea domnului Trandafir, însuşi George Enescu a venit de la Paris pentru a ţine un concert la Legaţia României, într-un spaţiu de o ambianţă profund românească, unde pe pereţi atârnau tablouri de Grigorescu, Mirea, Luchian, Voinescu, Pătraşcu sau Kimon Loghi.

La Bruxelles, Trandafir Djuvara l-a mai adus şi pe Al. Xenopol, pentru a ţine conferinţe la universitate, dar s-a îngrijit şi de prinţul moştenitor Carol care venise incognito în capitala belgiană – nu l-a lăsat pe tânărul prinţ să urce într-un avion belgian, respectând sugestia unchiului său. În afara cutumelor menite să apropie cele două popoare, Trandafir Djuvara a început şi negocierile pentru crearea unei Legaţii a României la Luxemburg. Oricum, apropierea diplomatului de oficialii belgieni era neprecupeţită. Şi nu doar pentru că omul ajunsese decanul Corpului Diplomatic, ci pentru că demonstrase că e un eficient partener de dialog.

Belgienii i-au făcut medalie cu efigia lui
Poate aşa se explică faptul că începutul Primului Război Mondial l-a purtat pe domnul Trandafir, alături de guvernul belgian şi alţi câţiva miniştri plenipotenţiari în exil, la Anvers şi Le Harve. La încheierea misiunii, regele Albert îi conferise deja decoraţiile „Leopold“ şi „Coroana Belgiei“ în grad de Mare Cordon şi îi trimisese fotografiile suveranilor belgieni, semnate şi înrămate în argint. La ultimul dineu, la adio, la castelul regal din Laeken, a fost aşezat la dreapta monarhului şi a fost servit înaintea Majestăţilor Lor, iar la final, prietenii belgieni au bătut o medalie cu efigia lui Trandafir Djuvara.

E firesc că diplomatul nu voia să plece din postul de la Bruxelles, numai că era chemat în ţară cu o misiune extrem de importantă: trebuia să fie numit şef al Legaţiei de la Atena, unde avea datoria să asigure sosirea prinţului Carol, moştenitor al Coroanei României, care trebuia să o ia în căsătorie pe prinţesa Elena a Greciei (foto). Trandafir Djuvara a fost cel care a dus declaraţia oficială a promisiunii de căsătorie şi cel care a semnat convenţia dotală – aceasta e, poate, cea mai importantă dovadă a încrederii de care se bucura în rândul familiei regale. Căsătoria civilă a fost celebrată cu mare pompă, la Palatul Regal, de către Mihai Antonescu, atunci ministru al Justiţiei, fost coleg de liceu cu Trandafir Djuvara.

De ce a plâns regele Ferdinand
În aceeaşi perioadă, a fost oficiată şi căsătoria prinţesei Elisabeta a României cu prinţul moştenitor George al Greciei. La puţin timp, prinseţa Elisabeta, devenită ducesă de Sparta după căsătorie, s-a îmbolnăvit grav, fiind chiar operată pe data de 13 mai 1922. Regele Ferdinand şi regina Maria au părăsit deîndată România pentru a fi alături de fiica lor. Regele, care o iubea în mod special, a fost văzut plângând în acele momente.

La 1 septembrie 1924, Trandafir Djuvara s-a înapoiat în ţară fără să-şi facă griji în legătură cu o nouă misiune. A mai rămas, timp de doi ani, în adminsitraţia centrală a Ministerului Afacerilor Străine, iar din 31 decembrie 1926 a plecat definitiv din diplomaţie. Ultimii ani i-a petrecut la moşia sa de la Ezna, în Bărăganul Brăilei.

INTERVIU Neagu Djuvara: „Bunicul meu nu mi-a spus niciodată că suntem aromâni“

Neagu Djuvara are 99 de ani. Când semnează pe volumele sale, spune această frază răscolitoare: „Mereu mă îngrozesc când scriu 2015, pentru că se apropie suta. Ştii?, eu merg pe 100 de ani“. Sunt Laurenţiu Ungureanu şi am 26 de ani. Conul Neagu este mai în vârstă decât mine cu 73 de ani. 73 de ani e speranţa medie de viaţă a unui român. Numai acest amănunt ar trebui să fie îndeajuns de copleşitor pentru oricine are privilegiul de a fi partener de discuţie al lui Neagu Djuvara. Dar acest amănunt este, de fapt, cel mai puţin important.

Neagu Djuvara are o mulţime de poveşti – îşi aminteşte de Revoluţia Bolşevică din 1917! Lucruri văzute şi trăite. Cele mai banale momente în compania acestul nobil se pot transforma într-un veritabil balet de idei. De pildă, ştiaţi de unde vine expresia „Cum a găsit orbul Brăila?“. E o deformare a limbii germane – „Der Blinde hat seine Brille gefunden (n.r. – Orbul şi-a găsit ochelarii)“ – numai că românii au înţeles că găsise Brăila.  Oricum, digresiunile sale, uneori absolut neaşteptate, alteori cu poveşti cunoscute, sunt un tezaur pentru orice ascultător. Neagu Djuvara îşi pune întrebări mai multe decât sunt în stare reporterii să-i adreseze şi se bucură cu energia şi voluptatea necenzurată a unui copil curios atunci când găseşte conexiuni. Şi, s-ar putea să nu vă fi imaginat lucrul acesta prea des, mai ales având în vedere tonul preponderent povăţuitor al acestuia, dar Neagu Djuvara are mult umor!  Poate că doar aşa reuşeşte să surprindă, când vine vorba de bunicul său, evenimente de importanţă istorică secundară, dar extrem de relevante pentru personalitatea marelui Trandafir.

Prima oară l-a văzut pe fostul diplomat la Bruxelles, în 1919. Avea doar 3 ani. „Am păstrat întipărite în memorie mai multe imagini din capitala Belgiei: tramvaiele cu o largă dungă de culoare cafenie – eu le ziceam «tramvaie ciocolată» –, grupurile de prizonieri germani în uniforme cenuşii şi cu o ciudată beretă fără cozoroc, dar, mai cu seamă, defilarea din ziua armistiţiului, 11 noiembrie 1919, cum am plâns eu să mă ia cineva pe umeri, să văd şi eu cum trec trupele. Apoi, deoarece venise şi un detaşament român, mă văd în salonul legaţiei, căţărat la geam pe un taburet şi distribuind soldaţilor români pachete de ţigări şi tablete de ciocolată“, scrie Neagu Djuvara în prefaţa volumului „Misiunile mele diplomatice“.

Neagu Djuvara îşi aminteşte şi de felul în care  domnul Trandafir a fost constrâns să plece din Constantinopol, după ce fusese numit ministru al României într-o vreme când de-abia de 18 ani România ieşise de sub suzeranitatea Porţii. Numai că domnul Trandafir, bărbat bine, de 40 de ani, era un cuceritor. Aşa a sedus-o pe soţia ambasadorului german, baronul Marshall von Bieberstein, mare nobil german, demnitar şi diplomat al Reich-ului german al lui Wilhelm I şi Wilhelm al II-lea, pe care sultanul îl desemna cu apelativul de „mare senior“. Fapta putea să treacă neremarcată, numai că neamţul a aflat, iar rezultatul a fost devastator: însuşi kaizerul Wilhelm al II-lea i-a telegrafiat regelui Carol, pentru a-i spune că reprezentantul său la Constantinopol defăimează şi ridiculizează marele Reich german. Domnul Trandafir a fost imediat rechemat în ţară şi trecut în disponibilitate. Până în 1910, când fratele său, Alexandru Djuvara, ajuns ministru de Externe în guvernul lui Ionel Brătianu, l-a rugat pe bătrânul Carol să-l ierte pe „nenea Trandafir“. Fapta i-a fost iertată, iar Trandafir Djuvara a redebutat în diplomaţie pe postul de ministru la Bruxelles. Pentru a-i transmite vestea, Alexandru Djuvara i-a trimis fratelui său o poezie din care Neagu Djuvara reţine aceste vesruri: „Na şi mie, na şi ţie,/ Numai Domnul să ne ţie/ Veşnic în diplomaţie“.

„Adevărul“: Cum era domnul Trandafir?
 Neagu Djuvara: Era foarte muncitor şi inteligent în acelaşi timp. Făcea parte din primele generaţii ale României noastre dintre 1830, când am început să ne occidentalizăm, şi epoca mai recentă, a interbelicului. Dacă faci o socoteală, te minunezi câţi intelectuali străluciţi am avut în perioada aceasta. Bunicul meu, Trandafir, era antiboier ca mentalitate. El nu se considera boier şi nici nu era. Bunicul său primise un rang de mic boier, dar nu era din vechea boierime. Ştii că bunicul meu nu mi-a spus niciodată că suntem aromâni? Niciodată! El şi-o fi închipuit că, dacă şi-ar fi pomenit această descendenţă, ar fi fost mai puţin român. Şi, cum era foarte patriot, se mărginea să spună că e din Brăila. Cu toate că avea doi unchi – Take Djuvara şi fratele său, Trandafir Djuvara – care jucaseră un rol imporant la Revoluţia de la 1848, nu-i pomenea niciodată. Familia începea de la el, Trandafir George Djuvara, născut la Brăila. Să vă spun un amănunt pe care l-am conştientizat de curând: în fond, noi nu suntem fraţi cu aromânii. Suntem nişte veri îndepărtaţi. Aromânii sunt o rămăşiţă de populaţii din Balcani, care făceau parte din Regatul Macedonean vechi, din timpul romanilor. Romanii l-au cucerit în 148 î. Hr., au devenit stăpâni şi, langsam-langsam, au început să colonizeze regiunea aducând şi oameni din Africa, poate din Calabria.

I-a picat bine căsătoria fiului său, Marcel, cu Tinca Grădişteanu?
Nu a fost mulţumit deloc că tata se căsătoreşte cu o mare boieroaică. El ar fi vrut să ia o moşiereasă bogată. Lucrurile acestea pot părea bizare acum, dar acesta e adevărul. Tata, în mod absolut dezinteresat, s-a căsătorit cu o Grădişteancă, adică din marea boierime veche. Mama coboară de 11 ori din Basarab Întemeietorul. E clar că Tinca Grădişteanu şi Marcel Djuvara nu aparţineau aceleiaşi categorii sociale – iar mama mi-a spus-o de-o sută de ori. Dar Marcel, fireşte, nu a căutat-o pe mama pentru că făcea parte din vechea boierime. Oricum, odată intrat în familie, era speriat: el nu era rudă cu nimeni din foştii boieri, în vreme ce mama era rudă cu toată marea boierime munteană.

Dar cum se face că Marcel Djuvara a făcut şcoala în Berlin când Trandafir Djuvara îi ura pe nemţi?
Pe vremea lui Frederic cel mare al Prusiei, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, se înfiinţase un liceu francez în Berlin. În timpul veacului al XIX-lea, deja nu se mai făceau însă toate lecţiile în franceză. Se păstrase doar pentru umanioare, în timp ce ştiinţele exacte erau predate în germană. Cred că alegerea a fost aceasta ca să-i facă puţin plăcere regelui Carol I, cu toate că regele vorbea perfect franţuzeşte – de altfel, avea două bunici franţuzoiace, înrudite cu Napoleon. Noi ne închipuim că am avut un rege Hohenzollern fiindcă ni l-ar fi sugerat împăratul Germaniei. Nu e adevărat deloc. Rudenia lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen cu împăratul german era de la 1200. 16 generaţii. Nu mai erau rude adevărate. Carol ne-a fost sugerat de Napoleon al III-lea, pentru că era nepotul lui.

De ce era antigerman bunicul dumneavoastră?
Îşi făcuse liceul la puţin timp după războiul franco-prusac din 1870. În vremea aceea, tineretul francofil era antigerman până la moarte, iar Trandafir se lăsase contaminat. Era foarte antigerman. Dar asta l-a ajutat pe tatăl meu, Marcel Djuvara, pentru că, în fond, i-a ales o şcoală de elită. El, de tânăr, după ce venise în ţară cu aceste patalamale occidentale – ieşise şef de promoţie de la Politehnica din Berlin –, avusese posturi importante. I se încredinţase Societatea Govora-Călimăneşti. El a construit hotelul uriaş de la Călimăneşti – mi se pare că a fost primul hotel de la noi din ţară care avea încălzire în ziduri. Era foarte inventiv. A avut o mulţime de invenţii despre care eu am aflat la mulţi ani distanţă. Primeam scrisori din Germania, Austria sau Anglia: „Avem brevetul inginerului Marcel Djuvara. Este rudă cu dumneavoastră?“. Era, într-adevăr, o minte sclipitoare. Un om absolut remarcabil, mobilizat în armată numai cu gradul de căpitan, deşi, din punct de vedere al capacităţii intelectuale, era deasupra tuturor.

„O sută de proiecte de partaj al Turciei“

Ştiu că, la Constantinopol, Trandafir Djuvara a avut un moment mai delicat...
Nu ştiu în ce măsură se scrie acest moment în cărţi, dar nu e un secret pentru nimeni. Ca multora dintre compatrioţii noştri, lui Trandafir Djuvara îi plăceau femeile. I-a pus coarne ambasadorului german la Constantinopol şi a avut o aventură cu nevasta lui. A fost însă lipsit de tact şi de atitudine de gentleman şi s-a lăudat într-un grup de prieteni. Dar cum, când e vorba de un scandal, nu scapi de gura lumii, bârfa a ajuns la urechile împăratului german Wilhelm al II-lea. Pe vremea aceea nu se telefona, dar, printr-o telegramă sau printr-o scrisoare, acesta i-a comunicat lui Carol că reprezentantul român la Constantinopol ridiculizează marele Reich german. Regele Carol a fost foarte furios, dar nu era să-l lase pe seama turcilor, aşa că l-a rechemat în ţară şi l-a pus în disponibilitate vreme de zece ani. Din fericire, fiind un om foarte activ, a profitat de această situaţie ca să viziteze universităţile şi bibliotecile din ţările occidentale şi, după zece ani de cercetări, a scos o carte excelentă, „Cent projets de partage de la Turquie (1281-1913)“ (n.r. – „O sută de proiecte de partaj al Turciei“). Nu lipseşte din bibliografia niciunei lucrări importante despre istoria Turciei.

Când l-aţi cunoscut pe bunicul dumneavoastră, acesta era ministru al României în Belgia. Totuşi, era la apogeul carierei. De ce nu era numit ambasador?
Era ministru plenipotenţiar. Noi nu aveam încă ambasadori atunci. Am avut abia din 1930, când francezii au vrut să-i dăruiască o „floare“ lui Carol al II-lea şi au numit un ambasador francez la Bucureşti, deci şi românii au trimis un ambasador. Această distincţie între gradele pe care le au şefii unor misiuni este o rămăşiţă a Congresului din Viena din 1815, după epoca napoleoniană. Atunci s-au aduat toţi reprezentanţii marilor puteri, care au stabilit această gradaţie a reprezentanţelor diplomatice: numai marile puteri aveau ambasadori, celelalte puteri schimbau între ele miniştri plenipotenţiari, iar dacă erau ţări mici sau neimplicate în politica internaţională, aveau agenţi diplomatici.

Trandafir Djuvara era decanul corpului diplomatic din Bruxelles.
Pentru că în Belgia, ţară relativ mică, nu exista niciun ambasador. După izbucnirea Primului Război, nicio ţară n-a mai trimis ambasador, iar el a rămas decan. Nu era meritul lui, ci o întâmplare că a devenit decanul reprezentanţilor diplomatici la Bruxelles.

A plecat cu mare regret din Bruxelles.
Bruxelles-ul îi plăcea. Şi, de altfel, şi mie îmi place. E un oraş atât de călduros şi civilizat. Bruxelles e, din punct de vedere etnic, în sectorul flamand. Ei bine, lumea-şi închipuie că între noi şi unguri e un război teribil, că suntem în Balcani şi că suntem sălbatici. Nu e adevărat deloc. În Transilvania, românii, ungurii şi saşii se pot înţelege în viaţa de zi cu zi, pe când în Belgia, între flamanzi şi valoni, e o ură aşa cruntă. Aici ne înţelegem mult mai bine de la om la om, iar relaţiile sunt foarte civilizate.

După ce a plecat din Bruxelles, i s-a însărcinat o misiune mai delicată.
El era în post de zece ani la Bruxelles. Era născut în 1856, iar misiunea din Bruxelles s-a terminat în 1920. Ajunsese la vârsta pensionării, dar, când s-au căsătorit Carol cu Elena a Greciei şi Elisabeta a României cu George al Greciei, în Ministerul de Externe s-au gândit că Trandafir Djuvara era cel mai potrivit să reprezinte Guvernul român la aceste două căsătorii. L-au rechemat de la Bruxelles şi l-au numit, aproape de vârsta de pensionare, ministru plenipotenţiar la Atena.

Se bucura de încrederea Casei Regale.
Era considerat un diplomat foarte dibaci şi era trimis în locuri „calde“. Nu ştiu dacă pe el l-a supărat lucrul acesta. Mi-aduc aminte că unchiul Radu îmi spunea, ca să mă descurajeze, să nu intru în diplomaţie. Eu n-am avut niciodată tentaţia de a fi diplomat, tocmai fiindcă vedeam că, în familia mea, bunicul şi unchiul nu avuseseră posturi mari ca diplomaţi. Posturile de la Paris, de la Washington, Sankt Petersburg sau Moscova se dădeau politicienilor, ca o recompensă în carieră, o „prăjitură“. Unchiul n-avea nevoie să-mi dea sfatul acesta, pentru că n-aveam niciun interes să intru în diplomaţie. Eu voiam o carieră universitară pe care, de altfel, am făcut-o, dar la bătrâneţe. Nu eram tentat fiindcă eram un ambiţios intelectual. Voiam să scriu o carte sau două care să se citească şi peste 100 de ani.

Nu-ncape îndoială că volumele dumneavoastră se vor citi şi peste 100 de ani.
Te rog frumos, nu mă lăuda!

„Cioran e cel mai deştept om pe care l-am întâlnit“

Trandafir Djuvara a fost director
al revistei Ateneului Român, dar semna cu pseudonimul T. Ezneanu. De ce?
De la moşia sa de la Ezna! L-am „păscut“ pe bunicul când mergeam cu el la moşie, la Ezna. Era foarte zgârcit. N-a făcut nicio investiţie în moşia lui de-acolo. Closetul era în curte, într-o baracă de lemn pe care, pentru că era puţin strâmbă, o numea „Turnul Pisei“. Unchiul Radu Djuvara a clădit un conac modern acolo.

Cu cine se întreţinea în perioada asta?
La bătrâneţe, îţi spun drept că nu prea-l vedeam cu legături politice puternice. Unchiul meu Radu Djuvara, adică fiul său, mi-a spus că era foarte apropiat de masoni. „A fost francmason?“, l-am întrebat. „Nu, dar a avut mulţi prieteni printre ei.“ Din punct de vedere intelectual şi sentimental, era foarte apropiat de stânga epocii. Oricum, nu era boieros deloc.

Era prieten şi cu Take Ionescu, şi cu Brătienii.
Aşa e, dar ei nu erau boieri. Eu, când am scris o carte despre Grădişteni (n.r. – „Saga Grădiştenilor (secolele XVI-XX)“), mi-am dat seama că, în ciuda unei legende populare, Brătienii nu erau deloc boieri. Erau moşneni ambiţioşi (n.r. – între boieri şi ţărani) din regiunea Argeşului, pe terenul Grădiştenilor. A doua generaţie de Brătieni a venit cu nazuri de boierie.

Aţi fost studentul lui Raymond Aron? Cum era?
Avea o isteţime extraordinară. Am o fotografie foarte clară cu el, de la o conferinţă. În sală era şi Grigore Gafencu. La un moment dat, după ce Raymond Aron ţine discursul, încep discuţiile. Gafencu s-a ridicat pentru o observaţie – avea o franceză excelentă, dar accentul străin era vizibil. Lumea a început să întrebe: „Cine e?, cine e?“. Era înalt şi foarte chipeş. „E domnul Gafencu, ministrul de Externe al României“, am şuşotit şi eu. Îmi amintesc această discuţie între Raymond Aron şi Grigore Gafencu, discuţie care a captivat toată sala. De altfel, Gafencu a fost una dintre personalităţile exilului românesc, alături de Cioran, singurul român din veacul al XX-lea căruia îi pot pune eticheta de „genial“.

Ştiu că l-aţi cunoscut îndeaproape pe Cioran.
Eu am avut norocul să-l cunosc foarte bine. În cei 23 de ani, cât am stat în Africa, din cele două luni de vacanţă pe care le-aveam pe an, o lună eram cu el la Paris. Avea nu numai o inteligenţă fantastică, dar şi un umor desăvârşit. Omul acesta, care a scris lucruri aşa prăpăstioase, era capabil de un umor incredibil. Râdeam cu el de ne strâmbam. Ne plimbam până la 2.00 noaptea şi mai mereu voia să mă conducă acasă. Era extraordinar de inteligent.

Cioran putea să râdă?
Mi-aduc aminte că prima dată când l-am cunoscut, când am avut norocul să fiu poftit de către Ştefan Lupaşcu la aceeaşi masă cu Cioran şi un oltean care fusese trepăduş al lui Titulescu. Îl chema Dimitrie Ciotori: mititel, foarte elegant, semăna cu preşedintele Wilson al SUA. Comitetul Naţional Român îl cooptase şi pe el. După câteva sticle de vin, am râs încontinuu toată seara. Cioran era extraordinar. Un jurnalist de la o revistă catolică a considerat că „Précis de décomposition“ (n.r. – „Tratat de descompunere“) este un text oribil. A scris un raport foarte pesimist în revista lui, în care-l considera pe Cioran un balcanic degenerat. Culmea rafinamentului, i-a trimis articolul lui Cioran înainte de a fi publicat. Cioran i-a răspuns: «Je vous rends cet mechant petit article qui nous deshonere tous les deux». (n.r. – Vă trimit acest articol prost care nu ne face cinste niciunuia dintre noi)“. Ajunsese să cunoască limba franceză chiar cu înţelesuri din veacul al XVIII-lea, care nu se mai foloseau. Cioran e omul cel mai deştept pe care l-am întâlnit în viaţa mea.