Să fi avut Ceauşescu linguşitorii ăştia!

Mă amuz citind în„ Histoires insolites des Rois et Reines de France” (Istorii insolite despre Regii şi Reginele Franţei), carte semnată de Marc Lefrancois la City Editions 2013, istoria sau, poate, doar anecdota despre arhitectul lui Ludovic al XIV-lea, numitul Jules Hardouin-Mansart.

Acesta – zice textul – lăsa dinadins în planurile prezentate Regelui Soare greşeli grosolane, pentru ca Luminăţia Sa să le descopere.

Cînd le descoperea, arhitectul se prăbuşea cu totul într-un vîrtej de elogii aduse Regelui, pentru cît de bun era la arhitectură, pentru cît de inteligent era, de nu-i scăpa nimic.

De altfel, volumul deapănă şi alte istorii sau anecdote despre uriaşa capacitate a Omului de a folosi limba pe post de linguroi plin de miere.

Madame de Praslin aştepta să nască. Ludovic al XIV-lea văzîndu-i burticica într-o zi, se interesează politicos cînd va avea loc fericitul eveniment.

Distinsa face o plecăciune şi răspunde:

Cînd va voi Majestatea Voastră!

Slugărnicia îmbracă şi forma unor acţiuni.

Din balconul Castelului de la Fontainebleau, Ludovic al XIV-lea constată că mai mulţi arbori îi împiedică vederea.

Aflînd de supărare, ducele d’Antin, guvernatorul Castelului, pune la cale o surpriză plăcută Majestăţii Sale: noaptea copacii sînt tăiaţi de la rădăcini, fără a fi doborîţi însă. De vîrful fiecăruia e ataşat o frînghie, la capătul căreia stă un slujbaş.

A doua zi, în timpul plimbării, Regele Soare e dus de Guvernator, în chip abil, în apropierea pădurii.

Regele se năpusteşte într-o revoltă aprigă faţă de copacii care nu-l lasă să vadă pînă departe, din Înaltu-i balcon.

— S-a făcut! zice Guvernatorul şi emite un şuierat scurt.

Slubaşii trag de frînghie şi pădurea dispare.

Regelui i se oferă un exemplu de ce putere are pînă şi asupra Naturii!

Într-o zi, Ludovic al XIV-lea strigă furios curtenilor din jur, într-un număr de proporţiile unei Armate:

— Vă cer supunere absolută. Dacă vă spun să săriţi în Sena, trebuie să săriţi imediat!

Pe fondul tăcerii de frică paralizantă, contele de Guiche se îndreaptă spre uşă.

Intrigat, Regele îl întreabă ce face.

— Mă duc să învăţ să înnot, Sire!, răspunde contele.

Pe parcursul unei călătorii prin ţară, Luvodic al XIV-lea intră în bisericuţa unui sat, binevoind să asiste la slubjă.

Preotul bisericuţei îşi încheie Cuvîntarea obişnuită cu avertismentul:

— Sîntem cu toţii muritori!

Dîndu-şi seama că Majestatea Sa e în biserică, preotul, îngrozit c-a spus ceva neplăcut pentru Înaltele Urechi, adaugă imediat:

— Sau, cel puţin, aproape toţi!

Şi să mai spunem că Nicolae Ceauşescu era linguşit!

Cît costă cavalerismul

Aceeaşi carte, Histoire insolites des Rois et Reines de France mă face să-mi reamintesc dezastrul francezilor de la Poitiers (1356) în confruntare cu arcaşii englezi, la vremea respectivă un soi de Katiuşa lui Stalin în cel de-al Doilea Război Mondial.

Arcul englezesc, evidenţiind o cadenţă de puşcă mitralieră, devine subiect de ucaz regal în Anglia.

Fiecare bărbat liber e obligat prin lege să înveţe cum să-l mînuiască.

Regii Franţei resping folosirea arcului, pe considerentul că noua armă ţine de laşitate.

Cum adică, exclamă Filip al II-lea, să-ţi omori duşmanul altfel decît cu sabia sau cu lancea?!

Pînă cînd arcul va fi introdus şi în Armata franceză, cavalerii cad ca muştele sub loviturile săgeţilor trimise de arcaşii englezi de la distanţă.

A fi cavaler s-a dovedit astfel – cum se dovedeşte acum – preferabil în romane şi acelea proaste.

Viaţa – care e o luptă continuă  – exclude cavalerismul.

A văzut cineva un dulău care-şi lasă ciolanul altui dulău din cavalerism?

Unde sînt oasele primului domn fanariot?

Anca Beatrice Todireanu se întrebă în eseul Mavrocordaţii, ctitori ai mănăstirii Văcăreşti, din volumul Un sfert de veac de la martiriul unui monument bucureştean: Mănăstirea Văcăreşti, unde sînt oasele lui Nicolae Mavrocordat, ctitorul Văcăreştilor.

Nicolae Mavrocordat – reaminteşte autoarea – a fost răpus de ciuma din 1730 la 3/14 septembrie 1730.

Osemintele sale au stat sub lespedea marcată de stema Mavrocordaţilor (Zimbrul şi Vulturul) pînă în 1985, cînd Mănăstirea a fost demolată.

Pornită în anchetă pe urmele osemintelor, Anca Beatrice Todireanu a aflat că fuseseră duse, în 1985, la Institutul de Antropologie, pentru a se vedea dacă sînt, într-adevăr, al lui Nicolae Mavrocordat.

Istoriseşte autoarea într-o notiţă de subsol de la pagina 231 a volumului:

„La Institutul de Antropologie nu am dat de vreo urmă a rămăşiţelor lui Nicolae Mavrocordat. Am luat legătura cu conducerea acestui institut încercînd să aflu ce s-a întîmplat cu osemintele voievodului fanariot însă fără nici un succes. Nu există nici un act, nici un proces-verbal, nici un registru inventar care să aducă puţină lumină în acest caz trist! Nimeni nu ştie nimic, nimeni nu a primit nimic, nimeni nu mi-a spus nimic! Nici discuţia cu doamna Laurenţia Georgescu, despre care auzisem (de la mai mulţi cercetători) că a primit în grijă rămăşiţele domnitorului Nicolae, nu mi-a risipit temerea că vodă Mavrocordat zace pe te miri unde! Dacă rămăşiţele marelui voievod nu sînt în sacul îngropat în curtea bisericii de la Mogoşoaia de către doamnele Constanţa Costea şi Doina Mândru, atunci numai Dumnezeu ştie unde zac osemintele bietului Mavrocordat, adică ale primului domn fanariot, cel ce a condus cîndva destinele celor două ţări româneşti“.

Cu toate strădaniile sale detectivistice, Anca Beatrice Todireanu n-a dat de urma osemintelor.

Mărturisirea a apărut într-un volum de a cărui cumpărare în proporţii de masă mă îndoiesc, dat fiind că e suficient de greu pentru a fi pus în poşetă.

Reiau aici, în tiraj popular, provocarea autoarei:

Ştie cineva unde sînt osemintele bietului Nicolae Mavrocordat?