S-a aflat secretul: baronul von Brukenthal nu a jucat niciodată golf

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Golf Digest
Golf Digest

Bănuiesc că nu ştiaţi că regulile jocului de golf au avut un moment de început, un fel de Big Bang al jocului pe pajiştea tunsă de iarbă, în anul 1744, undeva la Leith, acum un cartier cu ieşire la mare în Edinburgh, Scoţia.

Onorabilii jucători din verdele oraş scoţian aveau nevoie de ceva ordine în distracţia lor cotidiană de lovire cu băţul a bilelor din piele, umplute cu pene moi sau păr de animal.

Prin alte părţi, jocul se numea ţurcă, dar nu aş vrea să cobor nivelul discuţiei.

Oricum primul a avut o evoluţie, pe când ţurca...

Se întâmplau şi în Scoţia, chiar pe vremea aceea, lucruri mai importante, oamenii se răzvrăteau contra proaspetei (bine, nu chiar atât de..., evenimentul întâmplându-se deja pe la 1707) uniuni cu Anglia, Iacobiţii (un fel monarhişti pro-independenţă) se pregăteau de răscoală, erau, desigur, probleme serioase, dar ele nu păreau să afecteze golf-erii din Edinburgh care îşi găsiseră un hobby util care să-i scape de mahmureala cauzată de consumul de scotch adus fără TVA de pe Highlands.

Să alergi pe iarba umedă, după o bilă care încă nu ştia ce e linia dreaptă, aşa, fără reguli, era de neconceput pentru gentilomii scoţieni.

Astfel s-a ajuns la primele reguli care au pus ordine în acest sport ce urma să fie practicat, nişte secole mai târziu, de atâta lume bună.

Sunt, totuşi, două lucruri care mă intrigă în această mică istorie:

  • primele reguli ale acestui nobil sport sunt în număr de 13 (De ce nu 12, sau 14, sau 15? Nu se ştia, pe atunci, de conotaţiile nu atât de pozitive privind acest număr? Sau, poate, în Scoţia deja se practica ”al 13-lea salariu”, ceea ce, desigur, ar fi o explicaţie?);
  • regula numărul 8 sună astfel: ”Dacă pierdeţi mingea pentru că cineva a ridicat-o, sau din oricare alt motiv, vă veţi întoarce la locul iniţial şi veţi lovi încă o dată, dar veţi fi penalizat cu o lovitură pentru acest ghinion”.

Răsfoind alte cărţi de istorie şi geografie referitoare la aceeaşi perioadă, am mai aflat că undeva, prin centrul Europei, cred că la Halle, Jena, ulterior la Leipzig, învăţa de zor în acei ani un  student pe nume Samuel von Brukenthal. Ce învăţa? Dreptul, filosofia, ştiinţele politice şi administrative. Ştiu, ultima parte seamănă a SNSPA, dar e, cred, o coincidenţă răutăcioasă.

Nu a apucat nici el să-şi termine studiile cu licenţă, la fel cum s-a întâmplat şi cu nişte iluştri urmaşi. Nu se cerea, nu era obligatoriu, ”era suficient un certificat de bună purtare” se spune la carte, dar şi-a făcut îndeajuns de multe contacte, inclusiv în masonerie (toată lumea insistă pe acest aspect), ca să nu se întoarcă, aşa, cu mâna goală, la Sibiu, entschuldigung! -  Hermanstadt, acolo unde îl aşteptau fiica primarului, viitoarea sa soţie, precum şi o carieră lungă şi fructuoasă.

Baronul von Brukenthal, având, începând cu 1762, şi acest titlu oferit de împărăteasa Maria Tereza, a ajuns să fie primul sas transilvănean care să conducă, mai întâi secretariatul propriei comunităţi, organism pe care el însuşi l-a creat, la solicitarea suveranei, ulterior chiar Marele Principat al Transilvaniei. La această din urmă poziţie, chiar singurul sas ajuns guvernator.

 Muzeul Naţional Brukenthal

Pretenţii de rang înalt: Samuel von Brukenthal, baronul de legendă al  Sibiului, îşi servea oaspeţii cu produse de patiserie aduse de la Viena şi  bea doar apă de izvor adusă de la
Pretenţii de rang înalt: Samuel von Brukenthal, baronul de legendă al Sibiului, îşi servea oaspeţii cu produse de patiserie aduse de la Viena şi bea doar apă de izvor adusă de la

Cam neobişnuită prezenţa sa în această funcţie, deşi, fără îndoială, calităţile existau, dar în condiţiile în care mai era o comunitate, chiar mai numeroasă decât cea a saşilor, mă refer la maghiari, la ce vă gândeaţi?, care avea privilegiul ocupării acestei poziţii.

Dar cum, pe vremea aceea, Viena era un fel de Bruxelles, oraşul unde se dădea ora exactă pentru vreo jumătate din Europă, totul a rămas cum s-a stabilit după audienţa baronului la excelenţa sa, Împărăteasa.

Totul era idilic în acea perioadă în Transilvania, anii treceau, pungile cu aur se adunau, cu excepţia unei toamne când, la vreo cinci ani după ce guvernatorul s-a mutat în casă nouă, un palat în stil baroc, model vienez, a fost un pic de zarvă.

Cred că era 1784, toamnă spre iarnă, da, da, prin noiembrie, decembrie, cam aşa ceva.

Sigur au fost excese, oamenii aceia (români, nu cred că i-am menţionat până acum, erau violenţi şi needucaţi, nişte ”toleraţi!”) dar armata - imperială! - s-a ţinut bine, a venit iarna, răzvrătiţii au plecat la casele lor, iar capii, ăia trei, au fost, cum altfel, vânduţi chiar de-ai lor.

Preţul trădării a fost plătit de Mihail / Michael Brukenthal, comisar imperial şi, nicio coincidenţă, nepot al guvernatorului: S-au acordat celor şapte ţărani români care i-au prins pe Horea şi Cloşca diplomele de eliberare din iobăgie şi suma de 600 ducaţi, iar pădurarului Meltzer suma de 100 ducaţi. Protopopului Iosif Adamovici, (...) o medalie de aur şi 30 de galbeni, iar locuitorilor din Lupşa, (...) suma de 70 de galbeni care să fie împărţită între ei”.

Scrie tot la carte.

Guvernatorul nu a fost implicat, nu a ştiut nimic, nici gura nu i-a mirosit, doar procurorul, contele Anton von Jankovic, cel care a condus ancheta şi a decis, singur - singurel, când şi cum să fie desfăşurată pedepsirea celor prinşi.

În fine, a fost şi execuţia - ”exemplu convingător”, s-a încheiat şi zarva, a mai rămas doar o mică problemă, baronul von Brukenthal nu a mai avut aceeaşi trecere la Palatul Hofburg ca pe vremea Împărătesei.

A mai rezistat în post vreo doi ani, dar s-a retras la limită de vârstă, neputând cumula şi veniturile de la serviciul de guvernator, cei 24.000 de guldeni austrieci. Pensia sa specială a fost stabilită la doar 4.000 de guldeni, anual, să ne înţelegem.

La 1744, în competiţia de la Leith, Edinburgh, s-a jucat golf la 5 găuri. Alte vremuri.

Acum şi în Transilvania sunt vreo  trei - patru terenuri cu 9 găuri, mai sunt şi altele, prin alte părţi.

Dacă s-ar fi făcut, totuşi, nişte investiţii, austriece eventual, ceva mai devreme, să zicem pe la 1787 – 1788, când a încetat baronul raporturile de muncă şi subordonare cu Iosif al II-lea, altfel s-ar fi scurs anii de pensie.

Poate mai puţine achiziţii artistice, sigur mai multă mişcare în natură. Nimic exclusivist.

Dar, poate, şi istoria ar fi fost alta.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite