Strâmte, mizere şi întunecoase, mizând pe efectul claustrofobiei, aceste domicilii forţate au găzduit viaţa interioară a zeci de puşcăriaşi. Reţinem mai cu seamă memoria acelor conştiinţe democratice, însufleţite de crezul în libertate, dreptate, demnitatea persoanei, solidaritate comunitară, proprietate privată ori subsidiaritate.

Ion Mihalache, Ilie Lazăr, Victor Pogoneanu, Ioan Bărbuş, Ion Diaconescu sau Corneliu Coposu au reprezentat elita naţional-ţărăniştilor de inspiraţie creştin-democrată, ostracizată la Râmnicu-Sărat pentru un program de exterminare prin foame, bătăi şi tăcere. Zona de comfort psihic a dispărut pentru „duşmanii poporului”. 

Regimul de penurie şi stresul permanent inculcat de gardienii închisorii aveau ca scop distrugerea inelelor de rezistenţă din sufletul fiecărui deţinut. Puşcăriaşii resimţeau zilnic frica determinată faţă de violenţa fizică punctuală şi angoasa nedeterminată în faţa răului. Mişcarea liberă, dialogul spontan, pentru a nu mai vorbi despre hrana sănătoasă ori îmbrăcămintea decentă - toate acestea erau accesorii de lux pentru locatarii închisorilor comuniste. 

Deloc întâmplător, salvarea sănătăţii psihice a depins de practica monologului interior, de reflexul credinţei şi licărul speranţei creştine. Cum putea arăta discursul motivaţional al unui octogenar ţărănist, umilit de torţionarii Siguranţei (avatar al fiorosului NKVD)? Ce altceva decât credinţa şi onoarea puteau susţine rezistenţa unor vinovaţi fără vină, a unor bărbaţi doborâţi la pământ şi încătuşaţi de viforul istoriei?

La Râmnicu-Sărat, lupta cu frigul şi foametea a căpătat dimensiuni epice. Pentru societăţile devastate de moda consumerismului, realităţile descrise de martorii acestui calvar sunt greu de imaginat. 

A rezista fizic, fără asistenţă medicală, cu doar 600 de calorii zilnic într-un cumplit regim de subnutriţie şi hipotermie, a supravieţui prin comunicarea în alfabetul Morse - iată proba de sfinţenie şi umanitate la care suntem chemaţi să reflectăm.

Ani de zile, după o jumătate de secol de la sfârşitul ororilor, a continuat să plouă, să ningă ori să se aştearnă praful peste celula lui Coposu, Mihalache sau Bărbuş de la Râmnicu Sărat. Vizitatorii, încă puţini la număr, aşteaptă ca vechea temniţă să se transforme într-un veritabil spaţiu memorial al naţiunii române, demn de strălucirea morală şi spirituală a victimelor acestui experiment comunist. 

Ca şi închisorile de la Aiud, Sighet, Gherla sau Piteşti, Râmnicu-Sărat reprezintă un reper al rezistenţei pentru demnitate într-un secol sfâşiat de ură. Ministerul Culturii ar putea face, chiar şi foarte târziu, paşi esenţiali pentru restaurarea închisorii de la Râmnicu-Sărat în scopul educării tinerelor generaţii. Fără modele, orice societate îşi pierde busola. Pentru noi toţi, tineri sau vârstnici, români şi europeni, celula fiecărui naţional-ţărănist trecut pe la Râmnicu-Sărat indică Nordul conştiinţei umane şi o părticică din România eternă, demnă, verticală.