Rolul tragerii în ţeapă în căderea Constantinopolului

Marţi  1 aprilie 2014, seara, între 21.10 şi 22.00, la TVR 2, în cadrul emisiunii „Om cu carte”, voi lua în discuţie împreună cu autorii – Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu - volumul „Căderea Constantinopolului, ultima citadelă a creştinismului din sud-estul Europei”, apărut la editura Premier, Ploieşti, 2009.

În pregătirea călătoriei la Istanbul am citit cartea, am fişat-o, ba chiar am şi trecut pe curat câteva gânduri ivite pe parcursul lecturii. Cum a fost mai demult şi, îndeosebi, înainte de a mă ocupa de alte momente ale Istoriei – Imperiul Roman, Stalingrad, Campania din Est – trebuie să-mi împrospătez lectura.

Ultima emisiune de la „Om cu carte”, cea despre „Propagandă şi război”, având drept bază de plecare cartea Mioarei Anton „Propagandă şi război. 1941-1942”, mi-a dat prilejul să dezbat, împreună cu autoarea şi cu Călin Hentea, autorul unei „Enciclopedii a propagandei româneşti”, trucurile folosite în Campania de Est de către beligeranţi în Războiul psihologic.

Trecut prin experienţa de lectură numită războiul psihologic, văd cu alţi ochi acum, la relectură, paginile dedicate de Constantin Dobrescu şi Ion C. Petrescu războiului  psihologic declanşat de Mahomed al II-lea la asediul  Constantinopolului din 1453.

În partea despre pregătirile de asediu, autorii scriu: ”Adoptând metodele de luptă ale hoardelor mongolo-asiatice şi perfecţionându-le, Mohamed va folosi la maximum războiul teroarei – aplicat  însă sub o formă mai studiată şi mai rafinată, cu intenţia de a paraliza cât mai repede voinţa adversarului, de a-l demoraliza, de a-l obosi şi a-i sfărâma puterea de rezistenţă (terorismul)“.

Demoralizarea adversarului se petrece prin avertismentul lansat asediaţilor cu privire la ceea ce-i aşteaptă dacă nu depun armele. În această privinţă, Mahomed al II-lea foloseşte pe scară largă instrumentul îndrăgit de Vlad Ţepeş: Trasul în ţeapă.

După căderea fortăreţelor Terapia şi Studion, din exteriorul Zidurilor, toţi cei 76 de supravieţuitori „au fost aduşi în apropierea zidurilor Constantinopolului şi aici sub ochii bizantinilor au fost traşi în ţeapă, spre a stârni groaza grecilor şi aliaţilor lor de pe ziduri“.

De ce traşi în ţeapă şi nu decapitaţi sau spânzuraţi? Pentru că trasul în ţeapă reprezenta unul dintre cele mai tari mijloace de a stârni groaza. Chinurile provocate victimelor erau uriaşe. Spre deosebire însă de alte execuţii, cea prin trasul în ţeapă provoca groaza şi în rândurile spectatorilor, cumplită  prin imaginea ţepei străpungând corpul. Ca să nu mai spunem că traşii în ţeapă, expuşi privirii spectatorilor, asigurau o imagine rezistentă în timp.

Operaţiunea „Tragerea în ţeapă” îşi bazează eficienţa pe caracterul de spectacol în direct al Asediului. Suiţi pe Ziduri, bizantinii văd spectacolul celor traşi în ţeapă.

Prin  realitatea Asediului ca spectacol se explică şi alte Operaţiuni de imagine ale lui Mahomed  al II-lea. Pătrunderea vaselor otomane era împiedicată de celebrul lanţ de la intrarea în Cornul de aur, prins de bizantini în perioada premergătoare asediului. Pentru a aduce 80 de vase în Cornul de aur ocolind lanţul, Mahomed al II-lea pune să se construiască un pod de lemn peste dealul Pera şi apoi pe valea Izvoarelor până în Cornul de aur. Pe acest pod, cu ajutorul boilor sunt urcate pe deal şi apoi coborâte cele 80 de nave turceşti, în 23 aprilie 1453.

Pe parcursul asediului, cele 80 de nave nu cutează să angajeze lupta cu navele bizantine şi genoveze din Cornul de aur. Operaţiunea a fost una de imagine. Şi şi-a produs efectul, dacă ne gîndim că bizantinii, aflaţi pe ziduri,  au rămas înlemniţi descoperind în Cornul de Aur cele 80 de vase ar fi fost aduse peste deal. Lesne de priceput că Zidurile, deşi i-au apărat pe bizantini, i-au şi demoralizat prin rolul lor de tribună de spectacol.