Rezistenţa anticomunistă

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Una dintre prejudecăţile vehiculate în spaţiul nostru public sună cam aşa: altfel decât în Polonia, Ungaria sau Cehia, noi nu am avut o adevărată rezistenţă anticomunistă. Adică mămăliga nu a explodat decât târziu, în decembrie 1989.

Nimic mai fals! Însăşi logica evenimentelor istorice ne arată contrariul: comunismul s-a instaurat în România exclusiv de sus în jos şi doar cu forţa. Afectul anticomunist domina societatea românească a epocii, fapt tradus la nivel politic în conflictul dintre Rege şi Guvern. Studenţimea, partidele politice revenite la suprafaţă după anii dictaturii lui Carol II şi a regimului militar antonescian şi legionar, pătura de mijloc, lumea culturală şi academică – sovieticii nu aveau aliaţi în strategia lor de comunizare a ţării.

Nici măcar social-democraţii autohtoni nu au fost cruţaţi de tăvălugul comunizării prin teroare şi falsificare a alegerilor. Destinele unui Titel Petrescu sau Ion Flueraş sunt sugestive pentru ce a însemnat sfidarea ţesăturii ideologice şi politice a României de dinainte de război. Chiar dacă ştirile circulau mai greu decât astăzi, se ştia foarte bine că în Rusia bolşevică domneşte teroarea. Teologi precum Teodor M. Popescu, în conferinţele de la Sala Dalles, sau Dumitru Stăniloae, în paginile Telegrafului Român de la Sibiu, trăgeau semnale de alarmă.

Aşa se face, pe acest fundal, că intrarea Armatei Roşii în România nu a fost salutată cu entuziasm. Dimpotrivă. Din Est, unde aveau să se consume primele contacte cu “eliberatorii” şi până în Vest, în Banat, din Nord şi Centru, în Munţii Făgăraşului, până în Dobrogea aveau să se organizeze spontan, fără o coordonare centrală, grupuri de rezistenţă armată anticomunistă. Majoritatea acestora era condusă de foşti ofiţeri ai Armatei Regale, dar şi de simpli ţărani sau de studenţi. Evident, provenienţa politică a acestora era foarte diversă.

Rezistenţa anticomunistă avea să dureze un deceniu, ceea ce, în condiţiile respective, reprezintă un record. Aşteptând pe americani, sosiţi cu o întârziere de mai bine de jumătate de secol (sic!), partizanii vor fi seceraţi de gloanţele Securităţii. Zilele acestea, IICCMER a mai scos la suprafaţă trupurile a doi luptători. Şi tot zilele acestea, în sfârşit, s-a inaugurat Monumentul memorial „Aripi”, în Capitală, ca loc în care autorităţile statului pot aduce un binemeritat omagiu celor care au salvat, prin moartea lor, demnitatea unui popor întreg.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite