Rezistenţa anticomunistă din Maramureş: cazul Aristinei Pop-Săileanu
0
Aristina Pop a împlinit 18 ani fix în ziua în care a plecat în munţi alături de tatăl şi fratele ei, pentru a scăpa de Securitate. Era primăvara anului 1949 când s-a constituit grupul de rezistenţă din Munţii Ţibleşului din jurul lui Nicolae Pop.
Ţibleşului din jurul lui Nicolae Pop. Membrii grupului aveau să sfârşească fie ucişi de Securitate, fie arestaţi şi închişi. Unii au murit în închisoare, iar ceilalţi au fost eliberaţi abia în 1964, graţie deciziei de eliberare a tuturor deţinuţilor politici. Printre aceştia din urmă s-a numărat şi Aristina Pop, care a scăpat astfel de executarea întregii pedepse de 20 de ani de muncă silnică.
Aristina Pop s-a născut pe 13 mai 1931, în comuna Lăpuşul Românesc din judeţul Someş, într-o familie relativ înstărită şi cunoscută prin împrejurimi. Tatăl, Nicolae Pop, era pădurar, fiind astfel cunoscut în întreg judeţul, inclusiv de către personalităţile locale – primari, prefecţi, medici, avocaţi – care se opreau întotdeauna în casa familiei Pop în timpul sezonului de vânătoare.
În timpul războiului şi al ocupaţiei maghiare, familia Pop se remarcă prin ajutorul acordat evreilor. Nicolae Pop (foto), care primeşte ulterior distincţia „drept al popoarelor”, acceptă să adăpostească în propria casă sau să ajute mai mulţi evrei pentru a-i scăpa de deportare, fapt ce – după relatările fiicei sale – nu a fost niciodată o acţiune la fel de riscantă precum adăpostirea, mai târziu, a partizanilor anticomunişti. Aristina îşi aminteşte că, în ciuda faptului că în comună erau staţionaţi atât nemţi, cât şi jandarmi ungari, aceştia „nu umblau prin toate coclaurile după partizani, cum a făcut Securitatea mai târziu. [...] Nu se împrăştiau prin păduri să-i caute pe dezertori”.
Aristina începe liceul după terminarea războiului, dar nu apucă să-l termine din cauza represiunii comuniste. După instaurarea regimului comunist, Nicolae Pop adăposteşte în casa sa 3 oameni căutaţi de Securitate: un membru al fostului Partid Naţional Ţărănist şi 2 studenţi. Din această cauză, în mai 1949, familia se trezeşte cu Securitatea la uşă. Avertizaţi de Aristina, cei trei reuşesc să scape, însă familia intră în vizorul poliţiei politice. Lui Nicolae Pop i se propune să colaboreze cu Securitatea pentru prinderea celor 3 fugari. Ofiţerii de Securitate i-au propus pădurarului să-i ajute, pentru că nu doreau decât „să-i readucă la facultate” pe tinerii căutaţi. În schimbul acestui ajutor, lui Nicolae Pop i s-a oferit o funcţie în cadrul Securităţii. Văzând însă că omul nu cedează, ofiţerii şi-au îndreptat atenţia către fiica acestuia, Aristina, căreia i-au promis că va termina liceul fără probleme, că va lua bacul şi că va intra la facultate dacă le spunea unde se ascund cei trei. Fata refuză să vorbească, susţinând că nu ştie nimic.
În ziua următoare, unul din cei trei, Vasile Paşca, e prins în munţi, arestat şi adus acasă la familia Pop. Securitatea se întorsese aici pentru a-l aresta pe Nicolae Pop, obţinând anterior un mandat pe arestare. Acesta reuşeşte însă să fugă. În ziua următoare, pe 13 mai, Aristina şi unul din fraţii săi, Achim (21 de ani), se alătură tatălui pentru a scăpa de persecuţia Securităţii.
Treptat, grupul de rezistenţă Pop-Oniga (de la Atanase Oniga, preot greco-catolic persecutat pentru că refuză să treacă la ortodoxie) se măreşte din cauza numărului mare de fugari din regiunea Munţilor Maramureşului. Li se alătură ţărani, dezertori din armată, copii de chiaburi şi studenţi. Grupul, care se desparte la un moment dat în formaţiuni mai mici pentru a se descurca mai uşor (în urma unei confruntări cu Securitatea), supravieţuieşte până în 1953.
Imediat după fuga lui Nicolae Pop şi a celor doi copii ai săi, restul familiei începe să fie persecutată de Securitate. Toţi membrii familiei sunt interogaţi şi bătuţi în mod repetat, bunurile lor distruse, iar mama Aristinei este, pentru scurtă vreme, arestată. În cele din urmă, în august 1952, familia e deportată în Bărăgan.
Până atunci, toţi membrii familiei Pop, precum şi alte rude şi prieteni din regiune, au făcut tot posibilul pentru a-i ajuta pe cei refugiaţi în munţi. Grupul a rămas în preajma casei, în pădure, şi luau periodic legătura cu familia. Cu toate acestea, nu au fost prinşi de ofiţerii care supravegheau aproape în permanenţă casa familiei Pop. Cum au reuşit? Spre exemplu, ştiau că se pot apropa de casă atunci când câinii familiei erau liniştiţi şi nu lătrau, sau când pe o frânghie din faţa casei nu era agăţat un batic negru, folosit ca simbol al pericolului.
Se încarcă comentariile...
