Revoluţia – haos şi lumină

Din vremea romanilor, s-a spus că Herodot este „părintele istoriei”, iar în vremea noastră că subiectul scrierilor sale era conflictul implacabil dintre Est şi Vest. Revoluţia Română a fost într-adevăr expresia conflictului între dictaturile din Est şi democraţia din Vest. Între adevărul lumii reale şi normale şi nepotolita căutare a libertăţii, noi nu am avut de ales altceva decât revolta.

Constantin Noica urmărind să explice deosebirea din rostirea românească a sinelui de sine face apel la poezia eminesciană „Replici”, care mi-a dat la rându-mi o cheie de înţelegere a trăirilor şi faptelor Revoluţiei. Iubita îi spune poetului: „Eu sunt un haos, tu o lumină”, iar poetul îi răspunde: „Eu sunt un geniu, tu o problemă”. Sinele este expresia conştiinţei umane profunde care proiectează lumină în întunericul sinei, adică a haosului. Întunericul, adică noaptea comunistă era încărcată de mulţimea vieţilor înlănţuite iar lumina atât de mult aşteptată nu era altceva decât libertatea.

Revoluţia Română a fost genială, imediat eliberatoare, însă au urmat firesc, problemele, plata pentru înrobirile de zeci de ani ale gândirii, economiei şi relaţiilor dintre oameni. Citind acum „Omul revoltat” a lui Albert Camus, ne-am luminat (a câta oară?) de puterea marilor scriitori de a înţelege şi descrie omul: „În orice revoltă se află o adeziune totală şi instantanee a omului la o anumită parte din el însuşi.” Acea parte e libertatea. “Această parte pe care el voia să-i fie respectată, el o pune mai presus de orice şi este binele suprem... Mai bine să mor în picioare decât să trăiesc în genunchi.” Nimic nu găsesc altceva să exprime mai exact trăirile noastre, a camarazilor de la baricadă, decât aceste cuvinte. Camus duce explicaţia până la aflarea raţiunii din actul de revoltă:

“Dacă individul, într-adevăr, acceptă să moară şi chiar moare în revoltă, el arată prin aceasta că se sacrifică în beneficiul unui bine pe care îl consideră că se află mai presus de propriul său destin. Dreptatea pe care o apără se află mai presus de el însuşi.”

Revoluţia a izbândit exact pentru că aşa cum spune Camus „solidaritatea oamenilor se bazează pe mişcarea de revoltă, iar aceasta la rândul ei nu-şi găseşte justificarea decât în solidaritate.”

Redobândirea libertăţii este prima condiţie esnţială a dreptăţii, căci libertatea, zice Camus, este „singura valoare nepieritoare a istoriei.” În fine, Camus vorbeşte despre „crima raţională” care se exercită, în primul rând, împotriva revoltaţilor căci „insurecţia lor contestă o istorie ce era divinizată”. A urmat contestarea şi mistificarea Revoluţiei care a alungat Revoluţia Română de pe piedestalul pe care se afla cunoscut în toată lumea, şi pe care îl merită.

Alte popoare şi-au apărat cu străşnicie merite ale protestului şi eroismului naţional, poate, mai puţin impresionante decât cele din Decembrie 1989 în România. Noi am văzut cum pretenţia de intransigenţă în dezvăluirea adevărurilor tragice ale Revoluţiei a devenit o aproximaţie adeseori josnică de condamnare . Cei din revoltă-care a devenit Revoluţie- credeam cu toată puterea fiinţei noastre că participăm la zidirea ce părea de necrezut a unei lumi de mâine mai bune.

Auzim atât de des că Revoluţia a trădat idealurile sale, adică originile sale. Revoluţia Română s-a născut cu o mare răspundere pe umerii acelora ce trebuiau să împlinească schimbarea. Cu toate că idealul democratic are astăzi o formă bine conturată în ţara noastră, idealul libertăţii nu era acela de a servi o altă putere, cu alte lăcomii şi alţi clienţi. „Nimic nu-i reuşeşte omului de prima dată, pe măsura gândului său mai adânc”, zicea Constantin Noica. Încă putem s-o facem.