Pentru a răspunde la această întrebare, mai mult decât îndreptăţită, ar trebui să spunem că momente precum condamnarea lui Vişinescu (definitivă) sau a lui Ficior (în primă instanţă) sunt, fără îndoială, importante, dar de departe insuficiente. Reacţiile oscilează furtunos, dar sugestiv, între compasiune („aruncaţi în puşcărie nişte bătrâni!“) şi resemnare („este prea târziu“ sau „cu doi caralii nu se face procesul comunismului“). Răspunsul este simplu: dreptatea nu are vârstă şi nici nu poate fi apreciată cantitativ.

Şi totuşi. Celor de bună credinţă care se/ne întreabă dacă este suficient ceea ce IICCMER a făcut până acum, trebuie să le explicăm în ce cadre legale ne mişcăm. Doar abia cu noul Cod Penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, şi introducerea infracţiunilor contra umanităţii au fost posibile trimiterile în judecată din ultimul timp. Celelalte dosare aşteaptă încă la Parchetul General. La fel, în aşteptare sunt şi cazurile pentru care Justiţia noastră a dat sistematic soluţia de neîncepere a urmării penale şi care, din noiembrie 2014, sunt teoretic redeschise.

Avem cazuri de foşti deţinuţi politici în viaţă, care cunosc cu nume, prenume şi adresă pe anchetatorii şi pe torţionarii lor, pe cei care i-au bătut în beciurile Securităţii. Faptul că ei nu au murit pe noi ne împiedică, oricât de cinic ar suna, să declanşăm sesizarea penală.

Condamnarea lui Vişinescu a creat un precedent, dar nu a lămurit complet baza jurisprudenţială. IICCMER pledează de aceea pentru revizuirea fundamentală a termenelor de prescripţie şi în alte speţe. Concret, avem cazuri de foşti deţinuţi politici în viaţă, care cunosc cu nume, prenume şi adresă pe anchetatorii şi pe torţionarii lor, pe cei care i-au bătut în beciurile Securităţii. Faptul că ei nu au murit pe noi ne împiedică, oricât de cinic ar suna, să declanşăm sesizarea penală. Cu alte cuvinte, riscăm să avem două feluri de justiţie pentru acelaşi tip de fapte.