REPORTAJ Crematoriul „Cenuşa“, locul unde s-a stins flacăra comuniştilor

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Crematoriul este stăjuit de două statui: Durerea şi Nădjdea. Lângă "Durere" a apărut şi steagul Uniunii Europene Foto: Laurenţiu Ungureanu
Crematoriul este stăjuit de două statui: Durerea şi Nădjdea. Lângă "Durere" a apărut şi steagul Uniunii Europene Foto: Laurenţiu Ungureanu

Crematoriul „Cenuşa“ din Capitală încă păstrează urnele unora dintre cei mai puternici comunişti din epoca lui Gheorghiu-Dej. Reporterii „Weekend Adevărul“ au răscolit istoria staliniştilor din România cu ocazia unui „Tur al totalitarismelor“, organizat de Miliţia Spirituală.

Trei muncitori stau pe bancă, în întuneric, beau ţuică la litru şi fumează ţigări. Aşteaptă o Dacie 1310 şi o camionetă cu încărcătură importantă, poate droguri. Când se deschid uşile din spate, săracilor nu le vine să creadă. Sunt oameni, morţi la Timişoara, unde a început Revoluţia română. E 18 decembrie 1989, noaptea. Aceasta e o scenă din filmul „15“, de Sergiu Nicolaescu. La un moment dat, există acest schimb de replici: „Hai, la treabă“. „Cuptorul e încins de azi dimineaţă, to’arăşu’ colonel“.

Povestea însă e reală şi e reconstituită exact în locul în care s-a petrecut: la crematoriul „Cenuşa“ din Bucureşti. 43 de cadavre au fost subtilizate atunci din morga Spitalului judeţean din Timişoara pentru a fi incinerate în Capitală. Ordinul îl dăduse Elena Ceauşescu, iar Operaţiunea „Trandafirul“, cum s-a numit întreaga acţiune, a fost condusă de generalul-locotenent Constantin Nuţă. În film, Ion Dichiseanu. După incinerare, cenuşa a fost aruncată într-o gură de canal din Popeşti-Leordeni.

cenusa1

Filmul lui Sergiu Nicolaescu este una dintre puţinele ocazii ale românilor de a vedea interiorul Crematoriului „Cenuşa“. Pereţii aceştia ascund însă o istorie mult mai tumultuoasă decât filmul regizorului care a fost. Construită în interbelic, în jurul unei mişcări de avangardă în spaţiul mioritic, clădirea a generat o mulţime de controverse în piaţa publică. La început, biserica s-a revoltat, iar cremaţioniştii au ripostat în micile lor publicaţii de propagandă. Cu timpul însă, Crematoriul a devenit parte din peisajul urbanistic din Capitală şi gata. Ba chiar personalităţi importante ale vremurilor trecute, precum Paul Zarifopol, Garabet Ibrăileanu şi Constantin Stere, au ales locul drept ultima destinaţie de pe lumea aceasta.

După instaurarea regimului comunist în România, mulţi dintre liderii politici ai vremii au fost incineraţi aici. Urnele multora dintre ei s-au păstrat în columbariile Crematoriului, fie că încă mai sunt vizitate ori nu. Despre cei mai mulţi dintre ei a vorbit istoricul Mihai Burcea, la ultima ediţie a proiectului cultural „Turul totalitarismelor“, organizat de Miliţia Spirituală.

Cei mai importanţi comunişti cu care s-a ales „Cenuşa”

cenusa1

Iosif Ardeleanu (născut Dome Adlei) a fost membru al PCdR din 1933. În perioada 1951-1973, a condus Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, principala instituţie a cenzurii regimului comunist. Ardeleanu controla toate publicaţiile din România, de la presa cotidiană, ziare şi reviste, până la cărţile de specialitate: cursuri universitare, manuale, tratate, ghiduri. De asemenea, aviza publicaţiile religioase şi cele distractive, pentru copii sau adulţi. În perioada noiembrie 1944-mai 1950, a fost director al emisiunilor la Societatea Română de Radiodifuziune.

cenusa1

Dumitru Coliu (născut Dimităr Kolev) a fost membru al PCdR din 1935 şi membru în organizaţia terorist-revoluţionară bulgară Dobrogeanska Revoluţiona Organizaţia (Organizaţia Revoluţionară Dobrogeană), care milita pentru eliberarea Cadrilaterului de sub ocupaţia statului român. În perioada 1960–1965, Coliu a deţinut funcţia de preşedinte al Comisiei Controlului de Partid de pe lângă CC al PMR, poziţie din care avea acces la toate informaţiie din dosarele de cadre ale membrilor de partid. Dumitru Coliu a avut funcţii importante şi în sectorul militar, poziţii din care a făcut schimbări temeinice în Armata Română. Miza era eliminarea cadrelor care nu corespundeau moralei comuniste şi îndoctrinarea nou-veniţilor.

Liuba Chişinevschi, soţia lui Iosif Chişinevschi, are carnet de partid din ilegalitatea timpurie, discipolă mai întâi la legătoria de cărţi a Stelei Moghioroş şi apoi a Anei Pauker. Numărul anilor de puşcărie pe care i-a executat înainte de instaurarea regimului comunist este de trei ori mai mare decât numărul anilor de şcoală: patru clase. Liuba Chişinevschi a fost membră a Biroului Organizatoric al CC al PMR (1952-1954) şi vicepreşedintă a Comisiei Controlului de Partid de pe lângă CC al PMR (1955-1960). După epurarea Anei Pauker, în 1952, după ce soţul său e eliminat din Biroul Politic al PMR, în 1957, cariera Liubei începe să apună.

Simion Babenco era unul dintre spionii sovietici din arhipelagul nomenclaturii comuniste a României lui Gheorhhe Gheorghiu-Dej. Din 1948, a fost deputat de Vlaşca în Marea Adunare Naţională. Din 1950, este numit şeful Gospodăriei de Partid, poziţie din care are acces la toate resursele partidului. Următoarea şi ultima funcţie importantă în aparatul de stat este cea de secretar general la Ministerul Industriei Alimentare, de unde e eliberat în iulie 1964. În anii ’30, bărbatul fusese trimis în România din URSS pentru a aduna informaţii militare, însă fusese arestat la câteva zile după intrarea în ţară. În închisoare, se întâlneşte însă cu ilegaliştii din România şi reuşeşte apoi să escaladeze ierarhia comunistă.

cenusa1

Ofelia Manole (născută Zeidman) a fost prim-adjuncta şefului Secţiei de agitaţie şi propagandă a CC al PMR. Face parte dintre nomenclaturistele cu carnet vechi de partid. A fost arestată de mai multe ori de către agenţii Siguranţei, iar în perioadele de libertate a activat în organizaţia Ajutorul Roşu. În regimul comunist, după mai multe numiri în funcţii de relativ mică importanţă, a devenit adjunctul şi omul de încredere al lui Leonte Răutu, şeful propagandei comuniste. A murit asasinată în propria locuinţă, la 75 de ani. Fusese împuşcată de iubitul fiicei ei.

Colonelul de Securitate Vasile Tiriachiu a fost şef al Serviciului „D“ din MAI, structură centrală a Securităţii care se ocupa de culegerea de informaţii din sistemul penitenciar în anii ’50. Maiorul Gheorghe Teşileanu a fost luptător în Brigăzile Internţaionale din Spania (1937-1938), din care făceau parte şi comunişti români voluntari.

Când Crematoriul şi-a dat ultima suflare

Nu doar baronii roşii se odihnesc la „Cenuşa“, fireşte. De fapt, chiar şi astăzi, pe site-urile de anunţuri, concesionarea unei urne în sala de marmură de la parter – loc bun, în faţă – costă 1.000 de lei. Aproape 60.000 de persoane au fost incinerate la „Cenuşa“ din interbelic până în 2002, când Crematoriul a pus lacătul pe uşă pentru că încălca legislaţia de mediu, prin lipsa unor filtre şi a unor instalaţii moderne. Până la urmă, singurele obiecte care par mai de dată recentă în clădirea asta sunt florile, cele două panouri de propagandă ceauşistă şi, în mod ciudat, de ţevile de gaz vopsite galben.

Oricum, închiderea lui a avut în spate o dezbatere serioasă. Practic, după cutremurele din ’40 şi din ’77, cele patru coşuri ale turnului (două coşuri de fum şi două de ventilaţie) erau avariate. Plus câteva fisuri în pereţi. E adevărat că au complicat problemele şi seismele din ’86 şi din ’90, dar decizia de închidere a venit în urma protestelor vecinilor: Institutul de Pneumologie „Marius Nasta“, Spitalul Clinic Dermato-Venerice „S. Longhin“ şi Liceul „Gheorghe Şincai“. Spitalele se plângeau de poluarea puternică, în timp ce Administraţia Cimitirelor şi Crematoriilor Umane se plângea că n-are cum să pună filtrele alea, că sunt coşurile avariate de la cutremur. Clădirea ar fi putut fi demolată în 2008, dacă o idee venită de la Academia Română ar fi prins contur. Cei mai mari intelectuali ai ţării voiau să construiască Panteonul Naţional al României, o clădire monumentală care ar fi găzduit resturile trupeşti ale marilor oameni ai patriei. Cam asta era viziunea atunci.  Crematoriul ar fi putut învia însă în 2011, dacă n-ar fi respins consilierii generali ai municipiului alocarea a 1,16 milioane de euro destinaţi reabilitării. Iniţiativa era a primarului Sorin Oprescu şi făcea parte din masterplanul cu cimitirele în Capitală, un proiect de mare angajament, oricum. Planul general al locurilor de veci din oraş cuprindea până şi fântâni arteziene şi vegetaţie în stil baroc, ehe, nu mai ştiţi. În fine, în iulie 2011, cele două clădiri – crematoriul şi columbariul – au fost clasate ca monument istoric. Au învins birocraţia şi mofturile intelectualilor bătrâni.  Se luptă acum cu natura şi cam dă semne de slăbiciune. În duminicile cu vânt ca-n stepa calmucă, atunci când organizează Miliţia Spirituală vizite istorice prin Bucureşti, de pe clădire se mai desprind bucăţi de tencuială. Dar ce să ne lamentăm, clădirea încă e în picioare şi ţine piept vântului, chiar dacă-l mai lasă să-i şuiere pe la tocurile uşilor şi să-i despletească pânzele de păianjen.

Din ce s-a ridicat „Cenuşa“

Crematoriul „Cenuşa“ se află pe Dealul Piscului, în marginea Parcului Tineretului din Capitală. La începutul secolului XX, aici era mlaştina Cocioc. Se pare că autorităţile au populat-o cu minoritari mahomedani, aduşi în Bucureşti din Dobrogea. În comunism, totul a fost reorganizat pentru construcţia Parcului Tineretului şi a Sălii Polivalente.

În fine, construcţia Crematoriului a început în 1925, la iniţiativa Societăţii Cenuşa, care funcţiona încă din 7 martie 1923 drept o mişcare cremaţionistă de anvangardă, promovând incinerarea în România. A fost construit după un proiect al arhitectului Duiliu Marcu. Alt arhitect, C. Popescu, a simplificat construcţia în 1926, iar în ianuarie ’28, a fost pusă pe foc panglica de inaugurare, deşi construcţia nu era încă finisată. A terminat lucrările alt arhitect, Ioan D. Trajenescu, abia la sfârşitul lui 1934. Se pare că momentul 1934 a fost ca o piatră de hotar pentru România. Crematoriul „Cenuşa“ ar fi fost prima clădire de acest tip din Europa de Est şi dintr-o ţară ortodoxă, cu excepţia URSS, susţine profesorul Marius Rotar de la Universitatea „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia.

Contextul a condus la o reacţie de respingere a Bisericii Ortodoxe Române, care, într-o şedinţă a Sinodului din 15 iunie 1928 a hotărât următoarele: „1. Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă. 2. Înainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului la care cimitir se va înmormânta cel decedat. 3. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte“.

Problema a fost reluată şi la şedinţa Sinodului din 22 februarie 1933, când eparhiile au fost instruite să comunice tuturor preoţilor din subordine deciziile luate la centru. De pildă, „pentru orice abatere de la hotărârea luată de Sfântul Sinod, în respectul doctrinei şi practicii Sfintei noastre Biserici Creştine Ortodoxe, preoţii vor fi opriţi de la toată lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului Spiritual Eparhial, spre aspră sancţionare“.

Mişcarea cremaţionistă a reacţionat: în decembrie 1934, a apărut pentru prima dată „Flacăra Sacră“, primul ziar de propagandă a cremaţioniştilor români. Ziarul n-a trecut însă testul timpului, a rezistat doar până în 1940. Printre altele, jurnaliştii cremaţionişti vorbeau şi despre compromisurile Bisericii: de pildă, un aviator român mort în urma unui accident în Germania a avut convoi funebru cu preoţi. Patriarhia acceptase să i se facă serviciul religios cu condiţia ca urna să fie introdusă într-un mic sicriu. În 1949, comuniştii au naţionalizat Crematoriul Cenuşa, care a trecut în proprietatea primăriei.

cenusa

Pentru libertate, pentru socialism

Pe lângă Crematoriul „Cenuşa“, „Turul totalitarismelor“ a inclus şi o vizită la Mausoleul din Parcul Carol, actual Memorial al Eroilor Neamului, fost Monument al eroilor luptei pentru libertatea poporului şi a patriei, pentru socialism. Monumentul a fost inaugurat de comunişti în decembrie 1963, iar până în 1989 a adăpostit rămăşiţele pământeşti ale mai multor lideri comunişti şi „tovarăşi de drum”, printre care: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, C.I. Parhon, Ştefan Gheorghiu, I.C. Frimu, Leontin Sălăjan, Alexandru Moghioroş, Lucreţiu Pătrăşcanu, Grigore Preoteasa, Ilie Pintilie, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Petre Gheorghe, Mihai Gh. Bujor, Petre Borilă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Mausoleul a fost reconfigurat acum şi se află în administraţia Ministerului Apărării. Semicercul din spatele rotondei nu mai poate fi vizitat, iar panourile cu explicaţii au texte doar în limba română, deşi monumentul are valenţe turistice şi politice. François Hollande a fost ultimul şef de stat care a depus o coroană de flori la Mausoleu. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite